Emil Cioran sau drama de a rămâne român

Se împlineşte anul acesta un deceniu de la trecerea în veşnicie a lui Emil Cioran (20 iunie 1995, Paris), unul dintre reprezentanţii străluciţi ai generaţiei criterioniste, patronată în marea ei măsură de Nae Ionescu, generaţie care a punctat decisiv istoria intelectuală a României moderne, racordând-o la europenitate.

O radiografie a vieţii gândului şi inimii lui Emil Cioran, făcută în zilele noastre, îl situează pentru multele sale calităţi ca şi controverse într-o aură de mitologică. Viaţa lui trebuie privită, însă, în contextul spiritual şi politic european în care a trăit; un timp în care au loc, pe lângă cele două războaie mondiale, mari prefaceri spirituale şi ideologice, mai ales răsturnări de valori. Dar ceea ce îl face interesant pe gânditorul nostru în peisajul spiritual românesc şi european este structura sa unică în felul ei, căci, vrând-nevrând, Cioran a devenit un om universal – un geniu, în opinia lui Ţuţea.

Nu vreau să stărui numai asupra frământărilor, neliniştilor sufleteşti şi a supliciilor prin care a trecut în tinereţea sa filosoful – acestea ţin şi de ceea ce am numi agonia participării –, dar îndeosebi trebuie să arăt că acest suflet s-a chinuit nopţi de-a rândul, nedormind şi plimbându-se solitar pe străzile Sibiului, aceasta ţinând mai mult de drama omului, cum, de altfel, recunoaşte şi el, a omului dostoievskian – al cărui suflet, a cărui viaţă pendulează între angelic şi luciferic.

Erau frământările lui Cioran determinate de ambiţiile sale sau de condiţiile exterioare, ale vremii în care a trăit? Nicidecum, căci el mărturisea într-o scrisoare originea acestor lupte interioare pe care le credea ca făcând parte din "alcătuirea organică, din structura lui specifică – ele fiind obiectivări fireşti la care nu poţi renunţa fără a nu renunţa şi la tine".

Am descoperit în sufletul său două motive de nelinişte, de frământare: unul determinat de acea participare sub formă de agonie, agonia participării la drama pe care o trăieşte neamul său şi chiar veacul în care îşi desfăşoară activitatea sa pe care ar dori să o vadă sub alte auspicii, precum şi extazul sau, cu alte cuvinte, idealul înăbuşit de vitregiile istoriei, care, se pare, că, de multe ori, îl sugrumă şi un al doilea motiv determinat de structura sa aparte, înclinată nu spre stabilitate, uniformitate, nominalitate şi linişte pe care, de altfel, le repudia, ci plină de fremătare, de zvârcolire, de zbucium sufletesc. Amândouă aceste faţete ale caracterului său erau condensate în fiinţa acestui om care a creat o operă monumentală, un fel de Dostoievski românesc care, nu prin romane psihologice, ci prin incitante mărturisiri sub formă de aforisme a dat în vileag toată gama de frământări la care este supusă fiinţa omenească de la tragicul eveniment al "Căderii în Cosmos" şi până astăzi.

Obsedat de "sufletul rus"

Este ciudat faptul că Emil Cioran, un om aparţinând unui spaţiu cu configuraţie deal-vale – "un spaţiu mioritic" – are o structură asemănătoare cu a lui Dostoievski şi că are "obsesia sufletului rus" în care răbufneşte acel ecou al spaţiului nesfârşit, al spaţiului-stepă. În spirala istoriei, prin idei, cultură sau parţiale migrări structurale ale unor oameni sau ale unor popoare încep să semene şi, uneori, să se şi contopească, deşi plasma ce zace în inconştientul oamenilor ca şi al neamurilor rămâne inconfundabilă, iar cine vrea să cerceteze aceste diferenţe trebuie să vizeze creaţiile anonime ale naţiunilor, respectiv etnografia – folclorul, muzica populară, dansul, poezia anonimă: baladele, doinele, portul şi arhitectura rurală.

Cioran recunoaşte că a avut şi momente de seninătate, de linişte, de bucurie şi care, pentru el, constituiau clipe de contemplaţie. În aceste momente, el avea impresia că a trecut dincolo de istorie şi de devenire. După el, istoria oferă omului numai stări de nelinişte, de frământare, de zvârcolire şi că puţinele clipe de linişte sunt clipele în care omul depăşeşte momentul, apropiindu-se de oceanul eternităţii – cu toate liniştile şi fericirile lui. Datorită acestor frământări, ca rezultat al lor, la 24 de ani, Cioran scrie incitanta carte Schimbarea la faţă a României. Pentru a observa cât de tranşant a fost Cioran cu ideile şi credinţele sale, voi cita o afirmaţie din tinereţea sa: "În momentul cînd aş fi convins că posibilităţile unei schimbări la faţă a României sunt o iluzie, din acel moment o problemă a României pentru mine n-ar mai exista".

Aşa a rămas toată viaţa. El nu jonglat cu ideile şi credinţele sale, ci s-a topit în focul lor cu certitudinea că ele reprezintă o icoană a adevărului. Cuvintele l-au lăsat rece, dar ideile i-au ars inima până la moarte. Pe acestea multe le-a mărturisit cu ajutorul cuvintelor pentru care avea reticenţe, dar foarte multe i-au rămas ca un secret al inimii şi al vieţii sale.

Dezamăgit de cultura română, dar nu de generaţia sa

Cioran se înscrie, după cum am spus mai sus şi după cum însuşi mărturiseşte, în galeria spiritelor aşa-zise dostoievskiene, căci viaţa lui dramatică a fost o permanentă zvârcolire, o permanentă încleştare dintre vâna lui ţărănească inconştientul lui plămădit ardeleneşte şi straturile suprapuse prin ingerarea ideilor occidentale pesimiste, sceptice, schopenhaueriene. Mărturie stau explorările şi fugile permanente, timp de 10 ani, în sălbăticia şi singurătatea naturii în Ardealul său iubit, numit paradis şi anii, destul de mulţi, trăiţi în Occident, ducând o viaţă austeră – într-o mansardă, refuzând titlurile, onorurile şi mâncând la o cantină studenţească.

Într-o scrisoare către bunul său prieten, Bucur Ţincu, Cioran îi mărturiseşte că, fiind la Bucureşti, a cunoscut "toată elita filosofică a capitalei" şi a rămas total dezamăgit în ceea ce priveşte destinul culturii române, dar foarte încântat de gradul de înţelegere al prietenilor săi, al generaţiei sale, vina revenindu-i atmosferei care favoriza compromisul şi zădărnicea marile aspiraţii. Cioran acuza veacul în care trăia de superficialitate, de un soi de plictiseală de cultură, refuzarea valorilor, renunţarea la morală, precum şi de respingerea criteriilor, a disciplinelor normative, în genere – şi-l îngrijora faptul că remarca în filosofia germană prezenţa unei direcţii care pleca de la antinomia spirit-suflet în defavoarea primului termen şi conchidea că: "atunci când valorile unei culturi devin exterioare omului, se prevede moartea acelei culturi pentru posibilităţile omului".

Scepticismul şi pesimismul au caracterizat întreaga viaţă interioară a filosofului, lucru ciudat, căci, în problema ordinii morale în lume, el rămâne de o robusteţe evidentă, fapt ce i-a atras din partea oamenilor de cultură eticheta de mare moralist al veacului, oferindu-i un loc în Academia Franceză.

Pentru sinceritatea sa împinsă la paroxism a fost catalogat chiar cinic, lucru care nu-l deranja deloc, pentru că îl interesa înainte de toate sinceritatea şi adevărul pe care le mărturisea cu orice ocazie. În acest sens, el nota: "Scrisul avea o valoare numai dacă obiectiva o trăire, o experienţă sufletească personală, o dramă care constituie fondul vieţii". Iar viaţa pentru el nu era "nici joc, nici o legănare plăcută".

Ca filosof, Cioran a citit tot ceea ce trebuia cunoscut în materie de gândire omenească, dar n-a neglijat contactul şi studiul oamenilor, al celor vii, nu în sens biologic, ci în sens spiritual, oameni cât mai aproape de natural, oameni frământaţi de anumite probleme şi chiar oameni naivi care, după Tolstoi, se mântuiesc prin "naivitate ţărănească", căci un domeniu care îl preocupa în mod special şi care, în rândul disciplinelor filosofice se numeşte Antropologie, studiază tocmai problema omului, în general. În acest sens, caracterizându-i pe ardeleni, el deplânge faptul că aceştia şi-au pierdut modestia lor greoaie, o "notă definitorie" şi virtute, prin excelenţă, devenind nişte "flecari balcanici" şi, în acelaşi timp, "mai inteligenţi", lucru pe care-l deplânge, de asemenea, pentru că a fi inteligent înseamnă în România Mare a avea "tentaţia lucrurilor superficiale şi a nega substanţa".

Mesianismul ardelenesc

Ca orice ardelean adevărat, Cioran credea într-un mesianism al Ardealului. Din ce s-a născut credinţa? Din faptul că Ardealul a suferit o mie de ani nedreptăţile şi împilările popoarelor stăpânitoare: austriecii şi ungurii. Deci, suferinţa îndelungată şi intensă îţi provoacă sentimentul de a fi chemat să îndeplineşti o poruncă, un destin. Pe de o parte, iar pe de alta, asupritorii n-au fost nici francezi, nici englezi, ci germani – de la care ardelenii au învăţat măcar cum se organizează şi administrează un stat cu cinste, corectitudine şi dreptate. Dar ardelenii, după 1919, s-au lăsat copleşiţi şi influenţaţi de regăţeni, devenind flexibili şi orice speranţă de realizare a unor noi orizonturi a fost spulberată.

Iată ce credea Emil Cioran despre aceste două mentalităţi: în Vechiul Regat, cetăţeanul se simte integrat în naţiune şi nu în stat, precum ardeleanul. Nuanţa aceasta diferenţiază două concepţii, dar nu două lumi. Regăţenii sunt patrioţi, ardelenii mai mult cetăţeni. "Naţionalismul lor este mai mult cetăţenesc. În nici o provincie, democraţia n-a fost mai pustiitoare ca în Ardeal", conchide filosoful român.

Cioran trăia intens sentimentul dragostei de ţară şi de limba maternă, exprimat de atâtea ori. Este edificator acest lucru, căci într-una dintre scrisorile către prietenul său Lucian Boz, autor al unei remarcabile lucrări despre Eminescu şi care trăia la Sidney, Cioran îşi arăta admiraţia faţă de patria sa şi de limba ei, când vine vorba de cuvântul "zglobiu" pe care nu-l mai auzise de 50 de ani, şi care parcă-i descoperea o lume de care nu se poate despărţi uşor.

Sau un alt amănunt. La un moment dat, Cioran spune: "iubesc istoria României cu o ură grea". Este de observat că el explică sensul unor idei sau sentimente nu cu argumente, ci prin cuvinte contrarii, chiar antitetice. Ura grea trebuie tradusă ca un fel de gelozie, o iubire care merge până la ură şi chiar crimă, cu o mare pasiune, cu o iubire posesivă, şi dureroasă în acelaşi timp. Deci, folosirea antitezei este frecventă în scrisul său fără a fi sentimental sau ar fi vorba de nişte negaţii şi că el ar fi un fel de defetist.

Prin negaţii sau cuvinte contrarii, dacă vreţi, el biciuia nişte rele, nişte neajunsuri, nişte insuficenţe morale. Intenţia era însă pozitivă. Dacă transpare cumva în opera lui Cioran ideea de negaţie a vieţii, ea nu trebuie luată în sens ad-litteram, căci a fost un adept al vitalismului, dar nu al vitalismului biologic, de nuanţă bergsoniană şi nici n-a fost un adept în sensul ahtierii după cât a mai rămas grabnică trecerea în fericirea nirvanică. Vitalismul său era o frământare cu rigorile istorice şi ale lutului acestei lumi acaparatoare în dauna fericirii paradisiace din care am căzut.

Să fie oare această sfâşiere interioară şi această luptă cu viziunea ancorării într-un mesianism imperial, ca destin al neamului românesc, duse până la decepţie, până la renunţare la viaţă? Văzînd că totul este ratat, că suntem un popor care ne frângem uşor coloana vertebrală şi ne lăsăm înşelaţi de himere, să fi renunţat Cioran la iubirea substanţei care-i alcătuieşte fiinţa atât biologică, dar mai ales cea spirituală, la iubirea de neamul lui românesc ?

Da şi nu. Pe deoparte, structura care nu tolerează şi sancţionează, pe de altă parte realitatea imorală, deficitară a sfârşitului de mileniu în care trăim. Şi să nu uităm că Emil Cioran face parte din galeria marilor pesimişti şi sceptici: Schopenhauer, Nietzsche, deşi el se autocaracteriza a fi mai mult de nuanţă dostoievskiană. Lui Cioran suferinţa îi dă o mare experienţă de viaţă, dar îi dă mai ales un plus de conştiinţă a valorii sale şi o "excelenţă în Univers", după cum se pronunţă el apropiindu-se astfel de experienţă lui Pascal şi de cea a lui Kierkegaard.

Astfel, el îşi găseşte sens vieţii pe pământ. Într-un eseu numit "Revelaţiile durerii" arată textual că "destinul individual ca o realitate interioară, iraţională şi imanentă nu se revelează decât în durere, că este singurul drum pozitiv de înţelegere lăuntrică a problemelor personale". Cioran descoperă o funcţie nouă a durerii. Dincolo de faptul că suferinţa are un "rol" terapeutic, de ispăşire, de mântuire, filosoful îi atribuie şi funcţia de revelaţie, de favorizare a unei cunoaşteri mai adânci a problemelor ce frământă viaţa noastră interioară. |n acest sens sunt revelatoare experienţele lui Pascal, Kierkegaard, Dostoievski şi de ce nu ale medicului pshiatruşi filosofului Carl Gustav Jung.

Drama omului modern

Preocupat cu pasiune de ştiinţa antropologiei, în care studiul tipologiei este de prim rang, Cioran militează nu pentru o antropologie umanistă, în care omul este privit în mod abstract, rupt de realităţile sale sufleteşti şi care îl caracterizează eşalonat în decursul vieţii sale istorice, ci pentru o antropologie aşa-zisă tragică, în care sunt descrise toate stările lui cele mai dureroase, căci numai aşa putem înţelege esenţa şi destinul acestui om.

Cioran a făcut, de asemenea, o obsesie pentru "problematica omului rus". Într-adevăr un om pe al cărui suflet poţi face foarte multe experienţe şi foarte multe observaţii din cauza acelei structuri ciudate care îl caracterizează şi care pendulează între ceva pozitiv şi ceva negativ, structură analizată foarte minuţios în momentele sale psihologice de către Dostoievski şi dezbătută filosofic de către Nicolai Berdiaev. Această tendinţă de pendulare de la o stare la alta, de natură ontologică, a fost denumită dedublare şi consecinţele ei au fost dezastruoase, dramatice şi chiar apocaliptice.

Este vorba de experienţa pe care a trăit-o sud-estul european aproape 50 de an. În consecinţă, două lucruri trebuie să realizeze omul în decursul vieţii sale: o conştiinţă istorică (Cioran spune că acest lucru l-a învăţat de la Hegel) şi o conştiinţă de apartenenţă la transcendenţă, după spusele lui Iisus Christos, care a recomandat oamenilor: "Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu".

Secretul vieţii şi operei lui Emil Cioran stă în această uşurinţă cu care condensează toate gândurile şi trăirile în aforisme. El nu dezbate o problemă, pledând pentru ea cu argumentele necesare; el a frământat aceste lucruri în sufletul său, în mintea sa, în viaţa sa şi nouă ne redă aforistic numai rezultatul acestor dezbateri cu sine, concluziile la care a ajuns.

Aşadar, ca să-l înţelegem pe acest frământat – să-i înţelegem filosofia sa, trebuie neapărat să plecăm de la acel fapt de la care el a plecat: "Căderea în Cosmos", lucru care a marcat şi marchează destinul tragic al omului pe această planetă, căci el zice: "Fericirea noastră trebuie să înceapă de când ne-am convins de nonsensul acestei lumi". Prin urmare, regretul că am căzut din fericirea paradisiacă. Acest blam adus vieţii de pe pământ îşi găseşte explicaţia tocmai în paradoxul căderii noastre în lume, în istorie, căci era bine în fericirea şi liniştea paradisiacă, iar în istorie e numai suferinţă şi durere.

Poate Cioran a sesizat şi el şi a trăit, ca şi Kierkegaard, drama omului modern, însingurat de el însuşi prin acelaşi exces de raţionalism şi ştiinţifism ce a dominat secolul al XIX-lea. Şi printr-o dureroasă experienţă personală, va fi încercat să descopere în adâncurile fiinţei sale valori morale eterne de care are nevoie omul pentru ieşirea din prăpastia în care s-a prăbuşit viaţa sa.

Voinţa de putere, exprimată prin valori

Descoperirea lui Cioran este o problemă de gust, dar şi o problemă de înţelegere. Trebuie să ai în structura ta tendinţă, capacitatea de a înţelege oamenii setoşi de adevăr ca Dostoievski, Giovani Papini, Nietzsche, Pascal, Nae Ionescu, Kierkegaard, căci dacă nu ai ceva comun, structural cu ei, nu-i poţi nici apropia, nici înţelege. Oamenii aceştia te incită, te farmecă, pentru că îţi pun probleme, te fac să gândeşti şi îţi cer atitudini, opinii, poziţii, te fac să te războieşti cu tine, cu lumea şi cu neadevărul, cu superficialitatea şi cu ignoranţa, pentru ca să te descoperi pe tine cel adevărat, lumea reală şi adevărată. De aceea, Cioran era citit în Occident de un public foarte larg – de toate culorile, de toate gradele, de pe toată gama de căutători şi indiferenţi, de orientaţi şi debusolaţi, amăgiţi şi dezamăgiţi, încrezători şi sceptici. Şi aproape toţi găseau soluţii şi sugestii în opera lui, căci el se adresează sufletului omenesc, acelui suflet, mai ales, zbuciumat, care nu şi-a găsit încă liniştea şi certitudinea în această lume.

Mai este ceva. Cioran scria într-o limbă fermecătoare, folosind toate subtilităţile limbii române – pe care aproape nici o limbă nu le are –, o limbă capabilă să cuprindă cea mai variată gamă de sentimente omeneşti şi să exprime "dorul" după eternitate cu un farmec aproape de negăsit în altă limbă. Cioran a scris aproape toate cărţile sale, numeroase de altfel, în română şi cu greu a acceptat să-i fie traduse în franceză. Aceasta a făcut-o bunul său prieten Constantin Tocan, Cioran rămânând un mare scriitor român şi francez, deopotrivă.

Învolburat şi dionisiac, în stilul lui Nietzsche, Cioran nu vede o renaştere a culturii şi civilizaţiei şi, mai ales, a valorii omului decât printr-o moarte, printr-o ardere a relelor acestei culturi şi civilizaţii, îndeosebi a racilelor morale care macină viaţa omului şi printr-o "schimbare la faţă" care să producă acel reviriment dorit, printr-un salt de la cultura minoră la cea majoră ca şi printr-un salt de la anistorie la istorie.

Deşi pledează pentru un destin imperial al omului, ca şi al neamului, Emil Cioran nu preconizează folosirea voinţei de putere exprimată prin forţă, ci prin valori morale - în care a crezut din tinereţe – şi mai ales printr-o desprindere de imponderabilele istoriei, ale momentului şi ale teluricului, pentru a restabili ordinea din care am căzut.

George Popescu Glogoveanu

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!