Conflictul între generaţii – o problemă fără rezolvare?

Oricum s-ar fi manifestat în trecut veşnicul conflict dintre generaţii, cu siguranţă nu a avut vreodată valenţele timpurilor noastre. Acest conflict, care se transformă în multe situaţii în ruptură între generaţii, e una din problemele acute şi actuale ale societăţii noastre, aflată într-o necontenită şi haotică reformă.

Este de ajuns să deschizi televizorul ca să afli "starea naţiunii". Cei mai derutaţi şi lipsiţi de repere sunt tinerii. Ei au la dispoziţie toate condiţiile ca să-şi dea viaţa peste cap. "Nu ştiu ce aş fi făcut eu la vârsta lor, într-un asemenea mediu", îmi spunea deunăzi un prieten.

Delincvenţa juvenilă, creşterea ratei prostituţiei, abandonul şcolar, avorturile în rândul tinerelor sau nebunia drogurilor sunt rezultate "fireşti" ale acestui haos generalizat, sunt o crudă realitate. Părinţii tinerilor adolescenţi de astăzi, cunoscând toate aceste pericole latente, nu ştiu ce să facă mai întâi pentru a-şi proteja odraslele.

E de ajuns ca părinte să arunci întâmplător un ochi spre televizor pe TV K-lumea sau MTV la emisiunile ce transmit imagini din cluburile Capitalei, ca să înţelegi dezlănţuirea şi descătuşarea tinerilor prin discoteci, ca să vezi ce înţeleg majoritatea dintre ei prin distracţie. Dacă apoi comuţi pe ştirile de la ora 5.00 sau afli de vreun vecin că fiul lui se droghează sau că este homosexual, înţelegi că azi nu-i nimic mai greu decât să fii părinte. Mii de griji, de temeri şi, să o spunem sincer, în cea mai mare parte justificate.

Tinerii de azi au o mai mare disponibilitate spre nou şi, atât timp cât părinţii nu vor pricepe ce-i un modem, un mIRC, un download, un skater, un ring-tone sau un A6, dialogul se leagă greu. Ei arată compasiune "babacilor", nu mai iau în seamă ce spun aceştia, îi găsesc cicălitori, nedrepţi, răi… Adolescenţii vor să fie înţeleşi înainte de a fi judecaţi şi să li se acorde mai mult credit. Dar cum să acorzi mai mult credit copilului când nu ai încredere în el?

Părinţii văd pe stradă tineri de-o vârstă cu fata sau băiatul lor vorbind murdar, făcând diferite gesturi obscene… şi se îngrozesc; aceştia sunt copiii altor părinţi, unor părinţi ca şi ei. Cum să faci ca părinte să te apropii de copil şi să-l faci să priceapă că teribilismul sau bădărănia nu-s o bună carte de vizită? Cum să faci să nu-l laşi să se dea singur cu capul de pragul de sus pentru a înţelege că un lucru nu merită făcut?

Îmi amintesc că, într-o pauză dintre ore, o tânără elevă de liceu m-a întrebat ce să facă să-şi convingă părinţii să o lase sâmbătă seara în club. I-am răspuns că trebuie să-i convingă că totul e în regulă, că e atmosferă bună şi că se află într-un anturaj de încredere. "Păi – zice fata –, nu-i aşa, e nebunie acolo, iar apoi, pe cei din gaşcă părinţii îi ştiu bine de la bloc, sunt nişte lepre". Atunci, i-am zis că, se pare, că vrea un lucru rău, iar atitudinea părinţilor este justificată întru totul. Părinţii sunt datori să insufle copiilor obiceiuri bune şi să-i ferească de anturaje dubioase.

Cum să-ţi faci din părinţi nişte prieteni? Câştigându-le încrederea! Arătându-le că eşti matur şi responsabil… Treaba aceasta cere timp şi efort. Pentru asta e nevoie de fapte, de dovezi.

Odată câştigată, încrederea trebuie şi menţinută. Un părinte care, aflându-se în diverse situaţii, a înţeles că poate avea încredere în fiul său adolescent, nu va avea suspiciuni în ceea ce priveşte anturajul sau locurile pe care acesta le frecventează.

Numai că, de cele mai multe ori, adolescentul înclinat spre libertinaj nu ştie ce metodă să mai folosească, ce minciunică să mai invoce ca să-şi fenteze părinţii. Nevinovatele minciuni descoperite mai târziu sporesc neîncrederea părinţilor în copiii lor.

Adolescenţii se ruşinează să spună adevărul despre ei înşişi. Îşi deschid greu sufletul în faţa părinţilor, nu neapărat din cauza eventualelor pedepse, ci de ruşine. Cel puţin la începutul anilor de liceu, tinerilor le e teribil de ruşine numai gândindu-se că părinţii ar putea afla că fumează, că şi-au cumpărat vreo revistă deocheată sau că se unduiesc prin discoteci ca dansatoarele din cluburile de strip-tease.

Nu cred că adolescenţii de azi, pentru a fi feriţi de rele, trebuie încuiaţi în casă. Cred că unii din părinţi ar trebui să dea dovadă de mult tact şi de o mai mare flexibilitate. Obedienţa nu aduce respect şi nici o mai bună comunicare.

Tânărul ar trebui să fie sincer cu sine şi să plece de la premiza că părinţii îi vor binele. Conflictul, în multe cazuri, se limitează la un singur aspect, acela ce ţine de alegerile tinerilor. Adevăratul conflict este între tinerii care vor să o ia pe arătură şi părinţii care vor să le arate calea dreaptă. Sunt convins că, dacă adolescenţii ar dovedi că merg pe drumul bun, părinţii nu s-ar mai osteni să-i controleze într-atât, n-ar mai fi nici suspiciuni şi, până la urmă, acest conflict între generaţii s-ar reduce semnificativ.

Câştigând încrederea părinţilor lor, adolescenţii ar putea să iasă din casă mai des în locurile publice cu prietenii. Din păcate nu sunt multe locuri tinereşti de bun gust. Asta este într-adevăr o problemă pe care oamenii bisericii ar trebui să aibă în vedere. Ce alternativă putem oferi tinerilor? Ce activităţi educative, sănătoase avem a le oferi? Tinerii noştri creştini au nevoie de cluburi, de cenacluri, poate chiar de cafenele ortodoxe de tipul "Monk’s Rock" (v. Tinerii vremurilor de pe urmă – ultima şi adevărata răzvrătire, Ed. Sophia, p. 214), dar acesta e un alt subiect ce ar trebui tratat pe larg, cu o altă ocazie.

Conflictul între generaţii este o realitate. Cred însă că, dacă părinţii şi tinerii, fii şi fiice, s-ar strădui deopotrivă să-l caute pe Dumnezeu, şi unii şi alţii ar reuşi în linii mari să aibă aceeaşi viziune asupra vieţii. Dacă părinţii şi copiii s-ar apropia de Sfântul Potir când preotul cheamă la Liturghie "cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi", ei ar fi una în Hristos, fii şi mădulare vii ale trupului lui Hristos, care este Biserica. Acolo unde şi părinţii şi copiii lor merg la biserică nu auzi replici de genul: "Mamă, eşti depăşită", "Tată, eşti încuiat la minte", şi nici "Unde ai fost până acum?" şi aşa mai departe…

Mă tem că în ceea ce priveşte vremurile acestea postmoderne, în care amoralitatea este singura morală cunoscută, rezolvarea, în linii mari, a acestor chestiuni va veni atunci când nu ne vom mai raporta la timp, la vremuri, la mode şi tendinţe, ci când ne vom raporta la Hristos, cel care este ieri şi azi şi în veci acelaşi (cf. Evrei 13,8).

Tinere frate, aminteşte-ţi de porunca a -V-a a Decalogului! Dacă nu ai Scriptura la-ndemână, o poţi găsi pe Internet sau pe CD-ul multimedia "Biblia", editat de Patriarhia Română. Da, Biserica aia învechită a găsit de cuviinţă să aducă Cuvântul cel veşnic mai aproape de tine!

Laurenţiu Dumitru

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!