Ortega y Gasset şi Albert Einstein sau

Despre modestie în lumea spiritului

Ortega şi Einstein au murit în acelaşi an, anume în 1955. În 1923 s-au întâlnit în Spania. Privind peisajul sobru al oraşului Toledo, Einstein i-a replicat lui Ortega, care îl purta cu discuţia prin alte secole, că el nu are sensibilitate istorică, fiind interesat doar de ce este actual. La ce lucru actual se referea Einstein? La lumea din anii ’20? La progresele ştiinţei? La călătoriile sale prin lume după ce primise premiul Nobel? Dimpotrivă.

Aş dori să se reţină că avem aici un exemplu, propriul exemplu, de cum poţi rata înţelegerea unor cuvinte simple ale unui om precum Einstein atunci când presupui că mai toate vorbele lui trebuie raportate mereu la un metalimbaj, că trebuie să mai spună ele altceva decât tocmai au spus. Aşadar, următoarea înlănţuire de idei mi s-a înfăţişat ca fiind extrem de suspectă când, citind din jurnalul lui Einstein, am constatat că, de fapt, atunci el a fost pur şi simplu uluit de peisajul toledan. „Actualul” la care se referea era trăirea sa şi din jurnal aflăm că acea zi a fost “cea mai frumoasă din viaţa lui”. Cititorul grăbit poate abandona acum acest text, altfel va trebui să suporte consecinţele. Ei bine, cititorule, iată-le! În opinia mea, Ortega şi Einstein reprezintă două modele de modestie. Voi încerca, aşadar, să explic cum este posibilă modestia la un filosof şi la un om de ştiinţă.

În limba română, expresia modestie are, clar, două semnificaţii: una negativă – modestia ca deficienţă, ca lipsă a unor calităţi, precum în situaţia în care spunem că scriitorul X a avut o contribuţie modestă la dezvoltarea literaturii, şi una pozitivă – modestia ca virtute, ca bună cunoaştere a limitelor personale, precum atunci când afirmăm că inventatorul X este conştient de limitele invenţiilor sale. În cele ce urmează mă interesează doar modestia ca virtute. Am zis că ea constă în buna cunoaştere a limitelor personale. Dar cunoaşterea limitelor când apare?

Cred că apare atunci când ne plasăm în faţa a ceva care ne dă un sentiment de dezorientare sau chiar o stare de perplexitate. Iar lucrul acesta, perplexitatea, spunea Ortega când vorbea despre cunoaştere, survine în momentul în care nu posedăm fiinţa unui lucru, adică schema lui intelectuală.

Mă întreb dacă, în mod fundamental, ceea ce îi poate stârni perplexitate unui filosof diferă de ceea ce provoacă aceeaşi stare într-un om de ştiinţă? Părerea mea este că nu. {i filosoful şi omul de ştiinţă pot întâlni dificultăţi particulare în raport cu anumite probleme filosofice ori ştiinţifice, dar perplexitatea survine numai atunci când filosoful sau omul de ştiinţă intră în discordanţă chiar cu fundamentele filosofiei ori ale ştiinţei de până la el. Din câte ştiu, cu Ortega şi Einstein s-a întâmplat exact această situaţie. Dar oare de ce nu se întâmplă aceasta cu orice om care se plasează în faţa filosofiei ori a ştiinţei. Ce a existat în aceşti oameni şi i-a făcut să treacă în raport cu filosofia, respectiv cu ştiinţa, dincolo de situaţia de spectator neangajat?

În opinia mea, la cei doi putem sesiza un dezvoltat simţ istoric. Dacă aşa stau lucrurile, să vedem exact ce anume înseamnă aceasta. Cu alte cuvinte, ce au făcut cei doi având un dezvoltat simţ istoric?

În primul rând, ambii au avut dorinţa şi putinţa de a cuprinde şi înţelege filosofia, respectiv fizica, în întregul lor. Scanându-le fin, în opiniile lor, le-au găsit fundamentele insuficiente. Cunoaşteţi, desigur, că Ortega, după spusele sale, a lupta toată viaţa lui împotriva idealismului şi a produselor sale. Einstein a dorit, de asemenea, să depăşească modul în care Newton a explicat universul. Avem deja până aici două dintre efectele manifestării simţului istoric:

1. raportarea la întregul filosofiei, respectiv a ştiinţei
2. identificarea unor soluţii insuficiente în trecutul acestora

Al treilea efect constă în propunerea unor soluţii mai bune. Soluţia lui Ortega s-a numit raţiovitalism, mod de gândire în care propunea ca realitate radicală viaţa şi nu gândirea, precum idealiştii. Viaţa este fundalul în care se petrec toate întâmplările omeneşte posibile, iar raţiunea doar o funcţie a vieţii. Einstein a contribuit la teoria cuantelor şi a elaborat teoria relativităţii – în care cunoaşterea omului nu mai este relativă ca la Newton, care o plasa în faţa timpului şi spaţiului absolute, ci absolută, realitatea pe care o analizează cunoaşterea fiind acum relativă, adică legată indisolubil de observator.

Dar oferind aceste soluţii pentru care au depus eforturi considerabile, cei doi le-au găsit limitate şi nu au ezitat să afirme acest lucru. Ortega a făcut-o în Originea şi epilogul filosofiei (Origen y epílogo de la filosofía) iar Einstein în Cum văd eu lumea ( Wie ich die Welt sehe). Dar oare nu este acesta al patrulea efect al prezenţei simţului istoric, anume constatarea propriilor limite? Fără îndoială. {i eu ce urmăream? Nu cumva să arăt cum este posibilă modestia la cei doi. Fără îndoială. Aş vrea să închid pornind de la o replică de-a lui Ortega. El spunea despre claritate că este politeţea filosofului. Bun, dar politeţea unui tânăr care doar a studiat filosofia, râmânându-i cu siguranţă exterior, în ce ar consta? Cred că ar consta în a priva cititorul care s-a aventurat până aici de alte cuvinte atunci când nu mai este convins că le poate spune cu maximă claritate. În mod cert, mai pot pune doar această întrebare: Din ce motive simţul istoric a fost atât de dezvoltat în cei doi, iar în unii dintre noi este aproape inexistent?

Dan Mazilu

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!