Răspunsul ţăranilor la teroarea istoriei: cîrciuma

După viitură, satul românesc duhneşte a moarte şi a rachiu. Unii beau de necaz, ceilalţi, de plictiseală. Nu dreg ce-au rupt apele, că, vorba ceea, pierd din timpul de băut. Primii zic să le dea statul case noi. Restul spun bogdaproste că nu i-a lovit pe ei nenorocirea.

Un pîlc de băşti vechi şi de baticuri înflorate aşteaptă cuminte ajutoare. De obicei, maşinile sînt asaltate de femei şi copii. Astăzi, însă, bărbaţii au binevoit să iasă din cîrciumă şi să se apropie şi ei de camioane, căci, pe lîngă zahăr, ulei, pîine şi apă minerală, le-au fost aduse şi materiale de construcţie. Şi astea nu se lasă urnite decît de mîinile aspre ale bărbaţilor şi de spinările lor deprinse cu povara.

Primarul, pîntecos şi năduşit, împărăţeşte peste pomană. Atîta lucru poate să facă şi el: să zică cine şi cît să primească. N-are buget să repare ce-au stricat puhoaiele şi nici putere să adune ţăranii la vreo clacă, să preîntîmpine o nouă catastrofă.

Oamenii înşfacă tăcuţi milostenia şi dispar, cu tot cu damful de rachiu, pe uliţe. Pe la colţuri, cîte două, trei cumetre cîrtesc. Că ăla a primit prea mult, că ăluilalt nu i-a luat apa nimic şi trăieşte acu’, din ajutoare, mai bine ca înainte, că primaru-i hoţ, că popa nu face nimic pentru ei.

Mîine, cu toţii vor pîndi venirea altor convoaie de binefacere. De două săptămîni, de cînd viitura a înghiţit cîteva case şi o bucată de drum, nimeni nu mai munceşte în sat. Păi ce, sînt proşti să lucreze? O zi de muncă nu face nici cît o sacoşă cu hrană de la ajutoare. Şi-apoi, ştiu ei bine, fiecare inundaţie i-a căpătuit pe cîte unii. Poate a venit şi rîndul lor.

Între descărcatul maşinilor de ajutoare, umplu crîşmele – că sînt vreo şapte în sat, măcar că toţi se plîng de lipsa banilor. Unii beau de necaz, că torenţii le-au ucis vreo rudă sau i-au lăsat pe drumuri. Ceilalţi, de plictiseală. Însă, nici unul n-ar pune mîna, ferească Sfîntu’ !, să dreagă ce-au rupt apele. Primii zic să le facă statul case noi şi drumuri. Restul spun bogdaproste că nu li s-a întîmplat lor.

Aici a ajuns satul românesc. Am văzut cu ochii noştri, în Vrancea, cît de mult s-a pervertit ţăranul. Dar peste tot în România e cam la fel.

Satul, altădată cetate a bunului simţ, tărîm al solidarităţii fireşti şi temelie de viaţă sănătoasă, se afundă tot mai mult în mocirla unei existenţe ticăloase. Ţăranul exemplar este pe cale de dispariţie. Locul îi este luat de un soi de proletar de nevoie al ogorului, cu rădăcini incerte, care şi-a uitat tradiţia şi a cărui credinţă e o superstiţie tîmpă. Grav e că pe acesta nici nenorocirea nu-l mai trezeşte. Pentru că Dumnezeu ne bate uneori – cum se vede că a făcut-o şi prin inundaţiile devastatoare din primăvara şi din vara acestui an – ca să ne readucă pe calea bună, spre mîntuirea noastră. Dar dacă nu înţelegem nimic din această corecţie divină şi nici în cele mai dramatice momente nu ne putem depăşi micimile sufleteşti, înseamă că am decăzut cumplit. Pînă în marginea speranţei.

În majoritatea satelor, singurul răspuns al românilor la teroarea istoriei este cîrciuma. Odinioară, suferinţa aproapelui îl mişca pe ţăran, iar durerea proprie îl mobiliza. Arareori a primit răsplata ce i se cuvenea pentru jertfa sa, şi mai rar a fost ajutat să trăiască decent. Însă, nimic nu l-a făcut să-şi lepede credinţa şi rosturile sale. Pînă cînd l-a năpădit comunismul. De-atunci s-a viclenit, a învăţat să întindă mîna şi îşi ostoieşte frustrările în crîşmă mai abitir decît înainte vreme.

Spunem toate acestea cu mîhnire şi nelinişte, dar şi cu nădejdea într-o grabnică îndreptare.

Starea ţăranului român ne priveşte pe toţi, căci are influenţă asupra întregii societăţi. Mai bine de jumătate din România este rurală. Iar reperele esenţiale ne-au venit întotdeauna din vatra satului.

Claudiu Târziu

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!