Cazul Tanacu, dincolo de aparenţe

Trăim vremuri în care lupii umblă în blană de oaie. Şi intră la miei neştiutori, nu la berbeci cu cerbicii întăriţi şi gata de luptă. A venit vremea înarmării. Creştinul, mai mult ca oricând, trebuie să îşi cunoască Legea. Creştinismul, ca şi Iudaismul şi Islamul, este o religie a Cărţii. În comunităţile de evrei, de pildă, nu există bărbaţi analfabeţi, căci fiecare trebuie să ştie să citească din cărţile sfinte ale Iudaismului. La creştini, cunoaşterea credinţei este la fel de necesară. Poate chiar mai necesară…

Creştinii trebuie să cunoască toate subtilităţile Vechii si Noii Legi: profeţiile vetero-testamentare îşi găsesc împlinirea în Noul Testament; Noul Testament înfloreşte din Vechiul Testament şi face mereu trimiteri la acesta. Din start, există de două ori mai multă "materie" de aprofundat la creştini, decât la evrei. Şi fiecare literă contează, dacă vrei să nu rătăceşti.

Noi, ortodocşii mai avem şi o bogată tradiţie, care explică Scriptura, făcând îndeletnicirea citirii acesteia plăcută şi ziditoare. Mai avem şi un cult frumos, elaborat, bogat în simbolistică, fastuos. Ce mai …Imersiunea în universul credinţei ortodoxe e o adevărată desfătare. Oamenii inteligenţi, cu pretenţii culturale, găsesc o veşnică provocare în fiecare literă a Scripturii, în fiecare frază rituală a serviciului divin, în orice interpretare plină de profunzime a Sfinţilor Părinţi. Oamenii mai puţin instruiţi, cei pentru care cartea este mai grea, îşi pot regăsi alinarea între pereţii fumurii ai Bisericii, doar privind la sfintele icoane şi inspirând aerul îmbălsămat de smirnă şi tămâie. Toţi se liniştesc în Biserică, corabia mântuirii, şi reuşesc să facă faţă cu demnitate şi înţelepciune valurilor şi vârtejurilor vieţii.

Credinţa în Divinitate este o dimensiune ontică fundamentală a omenirii. Ea îmbracă, la popoare, diferite forme. Aici, în spaţiul nostru românesc, suntem programaţi genetic pentru creştinism - încă de pe vremea dacilor eram crezători în jertfă şi în nemurire - şi ne regăsim fiinţial în forma de cult ortodoxă a acestuia, ea corespunzând nevoii noastre de comuniune, dar şi de mister... Să renunţi la trăirea creştinismului ortodox este aici, la noi, ca şi cum ţi-ai refuza un aport de vitamine necesar supravieţuirii. Dacă nu ţi-l asiguri, te gâtui…Te gâtui precum ziariştii şi reporterii care au relatat în perioada aceasta despre cazul Tanacu…

Ignoranţă şi manipulare

S-a scris si s-a vorbit iresponsabil despre evenimentul tragic da la mănăstirea Tanacu de către o "castă" decadentă a societăţii româneşti: cea a ziariştilor. Da, se poate face această afirmaţie, că această castă a ziariştilor este pe ansamblul ei periclitată, întrucât ziariştii valoroşi şi cu simţ de răspundere sunt mult mai puţin numeroşi decât cei oportunişti, semidocţi şi iresponsabili şi sunt oarecum marginalizaţi de către aceştia. Ziariştii sunt acum o "castă" (termen generos, căci o castă se întemeiază pe reguli şi tradiţie, dar nu impropriu, dacă îl folosim ironic, din moment ce toţi brânzoveneştii şi caţavencii presei se solidarizează una-două cu "colegii lor" ziarişti aflaţi la ananghie, care fie sunt agresaţi de oamenii de pe stradă exasperaţi de impertinenţa lor, fie cad prizonieri peste mări şi ţări, în condiţii circumspecte, ieşind fulminant şi nemeritat dintr-un mult mai legitim anonimat) care nu are cum să reprezinte comunitatea, întrucât nu îmbrăţişează aceleaşi valori cu aceasta. Şi există un sistem de valori al neamului românesc, degeaba încearcă acum unii "formatori de opinie"se ne ia de la zero, să ne înveţe step by step democraţia, să ne facă să renunţăm la unele aşa-zise prejudecăţi ale noastre, să imităm mai mult Vestul decadent şi să abandonăm preceptele sănătoase autohtone. Oameni creditaţi în mod curios şi nejustificat cu o credibilitate ce li se măsoară în numărul de prezenţe la talk-show-uri pătrund în minţile celor neinstruiţi şi le creează false opinii. Ei se transformă, cu sau fără ştiinţă, în nişte lupi în piele de oaie. Pentru a-i identifica pe cei care, sub acoperirea unor idealuri generoase, vor să-i facă rău, românul trebuie să fie instruit. În primul rând, el trebuie să îşi cunoască religia şi cultul, care sunt, cum am arătat, ale Cărţii şi ale practicii. Acest lucru se realizează simplu: citind şi mergând la Biserică. Informaţia este la o lungime de mână depărtare. Nu e dificil să găsim un exemplar din Biblie, Psaltire, Vieţile Sfinţilor sau din scrierile Sfinţilor Părinţi şi să ne punem pe citit. Apoi, fiecare avem o parohie de care depindem. Să mergem, dar, cu încredere, la Biserica din satul sau cartierul nostru, să ascultăm Sfintele Slujbe şi cuvintele de învăţătură ale preotului şi nu în mult timp ne vom da seama că toate cele lumeşti sunt deşertăciuni. Ne vom da seama ce chimval răsunător sunt vorbele pompoase ale ziariştilor şi analiştilor de tot felul. Dacă vom ajunge să ne cunoaştem credinţa, atunci îi vom demasca uşor pe lupi.

"Sînt ortodox, da’ nici chiar aşa!"

În cazul de la mănăstirea Tanacu, mass-media a oferit un exemplu grăitor pentru superficialitatea cu care unii români, neinstruiţi în cele spirituale, au ajuns să privească propria credinţă. Şi aceasta, datorită atât "lupilor" din presă, cât şi – vai! - ignoranţei proprii, greu de justificat. Un post de televiziune a surprins scena în care un localnic din Vaslui, tipul de ţăran de oraş, neinstruit şi probabil iubitor de acaliu – varianta românească a redneck-ului american -, a strigat cu indignare şi reproş către tabăra celor care îi susţineau pe măicuţele şi pe preotul aflaţi în situaţia dificilă pe care o ştim cu toţii: "Ce tot îi apăraţi pe criminalii aştia, bă? Nu vi-i ruşine?". Ceilalţi, din jurul părintelui, i-au zis să stea în banca lui, că nu este în temă nici cu situaţia de fapt şi nici cu aspectele de credinţă. La care redneck-ul a exclamat, cu aer revoluţionar: "Sunt şi eu ortodox, mă, dar nici chiar asa!" Hai sa reproducem în alte cuvinte ce înseamnă această declaraţie tragicomică: "sunt şi eu ortodox, dar nici chiar aşa!". Deşi poate stârni râsul la prima vedere – e imposibil să existe grade de ortodoxie, grade ale dreptei învăţături – o asemenea afirmaţie făcută de un mădular al Bisericii, fie el şi neimplicat activ în viaţa Ei, este destul de gravă. Subtilizată la maximum, furibunda declaraţie ar suna cam aşa: ştiu şi eu care este Adevărul, dar îl vreau pe jumătate, nu îmi foloseşte tot! Sau: vreau şi eu să fiu de partea Adevărului, dar nu până la capăt. Altfel: am în faţă cel mai mare şi mai dorit bun de pe faţa pământului, dar nu sunt sigur că aş vrea să mă înfrupt din el. Sau – mai realist: ştiu că pot accede la Adevăr, mi-e la îndemână, însă mi-e lene să o fac! Aceste interpretări ale unei afirmaţii stupide, dar semnificative – vorba ceea: gura prostului, adevăr grăieşte – descriu, din păcate, halul în care trebuie aduşi toţi românii, sub justificarea că ei trebuie să fie receptivi la progrese. Bineînţeles, cazul de mai sus este unul de ignoranţă crasă, fără alte subtilităţi voite. Însă el se identifică şi cu produsul finit urmărit de cei care intoxică opinia publică românească: omul călduţ, ignorant cu bună ştiinţă, căci aşa este modern şi cuminte, tolerant din aceleaşi motive, privind cu indulgenţă propriile căderi şi rătăcirile altora, socotindu-se pe sine incapabil pentru virtute, care trebuie redusă doar la dimensiunea ei teoretică. Românii trebuie învăţaţi să creadă în Dumnezeu doar pe jumătate. Să se sfiiască să-şi apere tradiţiile şi valorile, să se ruşineze de aşa-zisa încărcătură medievală şi retrogradă a Bisericii lor, să fie maleabili, să creeze cu bună ştiinţă o fisură în fortăreaţa credinţei lor.

Să ne apărăm credinţa!

Adevărul este un concept filosofic ce a declanşat multe dezbateri de-a lungul istoriei; nimeni nu a ajuns să deţină, în mod obiectiv, adevărul. Concluzie generală corectă, de altfel. Pentru că numai Dumnezeu deţine Adevărul. Mai mult, El este însuşi Adevărul. Ca şi Dumnezeu, cu care se confundă, Adevărul este caracterizat de unicitate si simplicitate. Dacă zici că o parte a Lui e altfel decât restul, că e neconformă cu restul şi trebuie eliminată (e adevărată, dar nici chiar aşa!), e ca şi cum L-ai nega în întregime. Sărmanul rătăcit din popor, care a zis că e ortodox, dar nici chiar aşa, asta a făcut: a negat Adevărul si implicit L-a negat pe Dumnezeu. Şi câţi dintre noi nu facem la fel! Şi aceasta, din neştiinţă şi din necredinţă. Neştiinţa şi necredinţa noastră sunt terenul de joacă al vrăjmaşului. Poate că vrăjmaşul a avut mai mult spor cu ziariştii care au atacat ritualurile Bisericii decât cu nefericita măicuţă posedată. De ce? Pentru că ar trebui să se ştie, să se creadă şi să se afirme, fără frică şi răspicat, într-o ţară creştină, precum România, că Hristos este Adevărul, iar diavolul este tatăl minciunii. Atâta vreme cât Hristos este Însuşi Adevărul Absolut, întrupat, şi nu o sumă de adevăruri relative, la fel şi Biserica Sa, cu toate preceptele şi ritualurile sale, este una, adevărată, întreagă, palpabilă şi de "garanţie divină". Dacă nu se ştiu, nu se cred şi nu se afirmă acestea, se calcă în picioare Însăşi Persoana Hristică, Cea Care a fost şi a propovăduit în lume, dar şi Biserica Sa, care astăzi există şi propovăduieşte, fiind trupul lui Hristos, rămas cu noi "până la sfârşitul veacurilor". Şi, dacă se întâmplă astfel, diavolul câştigă. Să nu-l lăsăm, totuşi, să-şi facă de cap într-o ţară creştină şi să topim prin focul argumentelor uneltele lui. Să punem mâna pe carte şi să ne apărăm credinţa! Să nu fim precum Pilat din Pont, care, în pretoriu, având mintea întunecată şi inima învârtoşată, întreba retoric: "ce este Adevărul?", deşi se afla faţă în faţă cu Însuşi Adevărul întrupat.

Vulturul şi cocoşul

Sfântul Siluan Athonitul are o alegorie frumoasă: vulturul, coborât în ţarcul cocoşului, încearcă să îi povestească acestuia ce lucruri şi ce locuri minunate vede el de la înălţimile văzduhului. Cocoşul este surd la povestea vulturului şi nu îi poate împărtăşi entuziasmul. Cocoşul nu îl crede pe vultur că poate exista pe lume altceva mai mare şi mai frumos decât ţarcul său, că există munţi şi văi, ţări şi oraşe, lacuri şi păduri. Vulturul şi cocoşul pur şi simplu nu se pot înţelege, având îndeletniciri, aspiraţii, plăceri diferite. Evident, cele ale vulturului sunt superioare. Însă cocoşul crede că nu e nimic mai minunat decât să stea cu găinile sale şi să cânte toată ziua, cu picioarele în găinaţ. El nu înţelege şi nu crede ce-i relatează vulturul, pentru că niciodată n-a încercat un zbor ca cel al vulturului. Cocoşul are aripi, dar nu şi le foloseşte decât la împopoţonat. Nu sare ţarcul, căci nu vrea sa piardă compania găinilor si îi e frică de stăpân. Cocoşul, pasăre ignorantă…

Astfel de cocoşi s-au dovedit confraţii noştri cei impetuoşi care au sărit la harţă, cu ciocul, la părintele Daniel. El fiind asemenea vulturului din alegoria Sf. Serafim, nu poate fi înţeles de oamenii cu mintea de cocoş. Dumnezeu - Tatăl, prin Hristos, ne-a dat puterea să ieşim din ţarcul ignoranţei noastre, să devenim din păsări neputincioase, prăduite de satana, vulturi care se lupta cu vrăjmaşul. Dar nu ne vom transforma în vulturi decât dacă vom depune efort pentru a sări ţarcul existenţei noastre precare, lumeşti. Apoi, fericita şi suprafireasca metamorfoză a fulgilor îndoielii în penele credinţei şi ascensiunea spre Cer se va face numai dacă ne vom hrăni cu hrană tare, cu carne, adică cu tot ceea ce înseamnă Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu cu firimituri amestecate în gunoi şi găinaţ, adică cu bârfe şi senzaţional ieftin.

Sigur, nu poţi să ceri de la cocoşi vederea acută a vulturului. Dar poţi să le ceri măcar respectul cuvenit vulturului. Nu poţi să ceri de la ziarişti, mahalagii şi falşi formatori de opinie, să aibă vederea duhovnicească a părintelui Daniel. Dar poţi să le ceri să aibă respect faţă de un om ca acesta, care ştie şi poate ceea ce ei nu ştiu şi nu pot.

Mihai Câşlariu

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!