Naturaleţea credinţei lui Voiculescu

Elita intelectuală interbelică, în marea ei majoritate, odată cu venirea comunismului, a înţeles să nu îşi aservească conştiinţa noii puteri prosovietice, preferând, cum bine remarca Virgil Ierunca, temniţa sau exilul, în dauna pseudoAcademiei, o instituţie a lipsei de demnitate şi onoare pe care unii dintre cărturari au ales-o. În volumul publicat, la începutul anilor’ 90, la Humanitas, "Româneşte", Virgil Ierunca, încercând să refacă portretul moral al unui mare poet şi intelectual, deopotrivă, Vasile Voiculescu, care, trecut prin detenţia comunistă şi ulterior marginalizat datorită opţiunii sale de necolaborare cu conducerea comunistă a ţării, relatează o scenă cutremurătoare întâmplată poetului, ce i-a fost povestită de un martor, din perioada ultimilor ani de viaţă ai poetului. Bătrân, bolnav, găsindu-se într-o odaie neîncălzită, în plină iarnă bucureşteană, Vasile Voiculescu primeşte vizita lui Tudor Vianu, care încerca să-l convingă pe poet să accepte publicarea unor poeme sub auspiciile Noului Regim. Vianu urmărea să-l determine pe Voiculescu să renunţe la asceza pe care şi-o asumase şi impusese ostentativ în ochii autorităţilor. Răspunsul poetului a fost unul categoric negativ. "Vasile Voiculescu s-a uitat adânc în ochii foarte gândiristului de altădată şi i-a spus un nu atât de răspicat, atât de greu, încât Ispititorul a trebuit să plece repede, foarte repede" (p.34). "Turcirea intelectualilor" de care vorbeşte Ierunca nu este una totală, ea cuprinde numai regula (Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, ş.a), în afara căreia există o serie de excepţii notabile (tăcerea lui Blaga şi a lui Dan Botta, ispăşirea crucificată a lui Noica, martiriul lui Vasile Voiculescu şi a atâtor intelectuali de marcă ai generaţiei interbelice: criterioniştii, gândiriştii şi nu numai).

Vasile Voiculescu figurează în literatura română ca un veritabil poet religios, fapt esenţial "dar şi nou, deoarece până la el şi până la câţiva dintre poeţii Gândirii (trebuie să amintim nu numai de Crainic, Pillat sau Adrian Maniu, dar şi de Sandu Tudor, Paul Sterian sau Em. Bucuţa), întâlnim un religios conceptual şi nu trăit" (Ierunca, op.cit., p.35).

Într-o mărturisire făcută studenţilor de la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi publicată în "Gândirea" (Anul XIV, nr. 8, din octombrie 1935, p.400-405), mărturisire redată de Ieruca în volumul său, Vasile Voiculescu defineşte credinţa drept mod de viaţă firesc, un dat ontologic fundamental: "Credincioşia e de aceeaşi natură morală cu caracterul. Căror structuri biologice şi psihice se încorporează aceste structuri spirituale, de credincioşie, şi de necredincioşie, nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe nişte fantezii ale mele, deşi le simt sau le presimt ca reale... Domnilor, n-am nici un merit să cred, m-am născut aşa! Caut în trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă silnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă întoarcă cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să topească şi apoi să mă topească şi apoi să mă transmută în alt metal. Dacă am încetat uneori a crede, am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul fără ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip de credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-o dată" (p.35).

Există o unitate perfectă între Creator şi creaţie, cu condiţia să fie vorba de valori fundamentale. Pan M. Vizirescu, într-un admirabil text, intitulat "Vasile Voiculescu, poet creştin" şi publicat în "Gândirea" (Anul XXII, nr. 7, august-septembrie, 1943, p.400-403), realizează un portret al poetului gândirist: "Chipul său de o dulce spiritualizare, blând ca o icoană bizantină şi cu nu ştiu ce sfială ca de amvon în priviri, are ceva de evanghelie şi pelerin al chemărilor sfinte. E multă evlavie în toată înfăţişarea poetului Vasile Voiculescu, dar o evlavie de nuanţă subtilă şi delicată până la refuzul de a se mărturisi. Nimic grav, nimic solemn sau exclamativ. Poetul Voiculescu este omul interiorizării depline. Acolo în taina ştiută numai de el, îşi plămădeşte propriul său univers, la a cărui desăvârşire lucrează pentru o încântare în care vom surprinde întreaga raţiune a existenţei lui. Nu e uşor să-l poţi înţelege şi defini".

Universul său poetic este modulat de două dimensiuni fundamentale:copilăria şi dumnezeirea care formează un spaţiu unitar. Credinţa se amestecă cu copilăria poetului prin duhul sărbătorilor trăite ca în Evanghelii. Credinţa constituie pentru poet suportul creaţiei şi al desăvârşirii. Experienţa ştiinţifică n-a reprezentat o rătăcire şi o închidere a orizontului creativ. Poetul Vasile Voiculescu n-a găsit în medicină negarea lui Dumnezeu şi nici dezvăluirea misterului. Dimpotrivă, anabasis.-ul devine principiul de ordonare atât al actului creaţiei, cât şi al fiinţei sale, aflată într-un raport permanent cu Creatorul.

Întreaga operă voiculesciană este un "fel de armonie suitoare, ea nu arde nici o treaptă, nu se fereşte de un adevărat ciclu al sporurilor spirituale" ( Ierunca, p. 36). Dacă în volumul "Poeme cu îngeri" (1927) poetul ia cunoştinţă de prezenţa aproape decorativă a făpturilor lui Dumnezeu: de la dobitoc până la înger, în volumele ulterioare: "Destin" (1933) şi "Urcuş" (1937), asistăm la confruntarea religioasă decisivă a sufletului cu trupul, în vederea atingerii desăvârşirii. Acest proces implică o luptă continuuă a fiinţei cu propria conştiinţă, o încercare de transgresare a păcatului, în "urcuşul" ontosului, fiind ferit de "noaptea grea a căderii". Volumul "Întrezăriri" (1939) realizează o potenţare în taina ortodoxă a poetului, "cu lumina pe care aceasta o presupune, în zarea de albă întâietate, de feciorie cerească pe care poetul o vede, o primeşte, o revarsă peste lucruri, peste sine şi peste oameni. E treapta de unde se întrezăreşte absolutul, de unde chemările pământeşti dispar răpuse de tărâmul celălalt" (Ierunca, p.36). Simbolistica Androginului devine esenţială în înţelegerea viziunii poetice, în acord cu întreaga tradiţie patristică. Perspectiva înnoitoare a refacerii libertăţii originale, a stării de dinainte de păcatul adamic, îl situează pe poet într-un spaţiu al angelologiei, din care zâmbeşte ontologic lumii. Astfel, poemele sunt purificate de orice "păcat estetic" şi topite în creuzetul duhovnicesc al ritmului rugăciunii.

Orizontul religios rămâne un palier important al operei voiculesciene, căreia i se pot subsuma alte teme precum: mitologia populară, istoria, spaţiul copilăriei ca refacere a unităţii edenice originare etc. Ceea ce trebuie să accentuăm este dimensiunea profund religioasă a poetului Vasile Voiculescu, unul dintre scriitorii străluciţi ai literaturii române moderne a cărui operă se cuvine s-o revizităm fie şi pentru a-i cinsti cu bucurie şi umilinţă, deopotrivă, memoria sa.

Constantin Mihai

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!