V. Vociulescu, medicul

Medicul, filtru ce absoarbe tragicul, scrie; scrisul, înrudit cu lacrima, cuvintele cu suferinţa. Scriitorul-medic se defineşte neîncetat prin experienţă, transformând-o în conştiinţă. Ca şi în medicină, în artă, "tot ceea ce merită să fie făcut, merită să fie făcut bine", în consecinţă, eliberat de o rigidă dependenţă de lumea obiectivă, prin condeiul său, scriitorul-medic face apel la eternitate.

La câtă suferinţă asistă, medicul are scrisă, în suflet, în fiecare zi, câte o carte. Cartea vieţii şi a morţii. A o aşterne pe hârtie este pentru el o odihnă. Suferinţa este materialitatea vieţii sale. Boala îl obligă să fie profund, îl "osândeşte la profunzime". Înţelegând oare durerea înţelege totul? Ar fi un păcat ca medicul să nu mărturisească aceasta în scris. Atât moartea cât şi durerea îi sunt familiare medicului, ca "activist al suferinţei" aflat permanent, raportat la acestea, într-o "spovedanie neterminată". Durerea şi moartea, ca o simfonie eternă, trăite total, profund, oferă medicului esenţa. Pentru medic, arta nu este refulare, cum se afirmă de obicei; scrisul, pictura, muzica disciplinează. "Fiecare vers e o experienţă". (R.M. Rilke)

Stilul existenţei artistului-medic este bipartiţia, viaţa lui evoluează pe o "tragică bisectoare" (C.D. Zeletin), între medicină şi artă. Medicina şi arta (ca limbaj al sufletului) împletite produc în acesta metanoia. "Fiecare poet este, într-un anumit fel, un doctor de suflete şi fiecare medic trebuie să fie, într-un anumit fel, poet, căci altfel nu va putea citi într-o fiinţă străină." (Egon Friedell)

Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, prin preşedintele acesteia, scriitorul şi medicul C.D. Zeletin, la prima sa conferinţă naţională din anul 1991, l-a sărbătorit pe scriitorul-medic V. Voiculescu, a lansat o medalie, a dezvelit câteva plăci memoriale: în holul central al U.M.F. "Carol Davila" Bucureşti, la Casa Memorială din Pârscov – Buzău, la dispensarul V. Voiculescu din Bucureşti.

Poezia din medicină

Viaţa lui V. Voiculescu, cariera de medic este una fără artificii şi lumini false. Structură polimorfică, atât sub aspectul creaţiei literare cât şi sub aspectul celorlalte laturi (de medic, participant la campanii militare, realizator de radio, creator de reviste), pentru V. Voiculescu trecerea de pe tărâmul poeziei pe cel al eseului ştiinţific, de patologie medicală şi medicină socială, se face de la sine, pe neobservate, ca şi planarea peste genuri care nu presupune nici un soi de dificultate.

Dacă iniţial a fost atras de Facultatea de Litere ale cărei cursuri le-a urmat un an, ulterior a început studiul medicinei (1903), unii maliţioşi afirmând că acest viraj spre ştiinţa vindecării a fost determinat de familie din raţiuni financiare. Iată cum comentează fiul său, Ion V. Voiculescu, această alegere: "Poate o să vi se pară ciudat, dar tatăl meu a practicat medicina nu pentru că se simţea îndeobşte atras de această îndeletnicire. Se ştie că avea fobia microbilor. Ceea ce l-a pasionat în mod deosebit a fost latura sentimentală a profesiei, pe care a practicat-o cu rară conştiinţă a datoriei, neîntrerupt de la absolvirea facultăţii şi până în anii din urmă ai vieţii. Vocaţia sa permanentă a fost însă scrisul. Dar nu e mai puţin adevărat că activitatea de medic i-a permis scriitorului să întreprindă interesante investigaţii asupra psihologiei umane…"

A rămas mult timp marcat de orele petrecute în sălile de disecţie ale Facultăţii de Medicină din Bucureşti, unde, alături de colegii săi, studia "pe trupuri de prostituate asasinate sau culese de pe calea ferată sau pe trupuri de cerşetori, adunaţi de pe sub podurile Dâmboviţei" (Romulus Dianu, Despre V. Voiculescu, Ramuri, an. VII, 1970, nr. 11/15 nov). Cu acelaşi dezgust olfactiv, vizual şi tactil a rămas şi tânărul Brâncuşi după ce a disecat, împreună cu anatomistul Dimitrie Gerota, zeci de cadavre la Facultatea de Medicină şi la prosectură pentru a realiza pentru studenţii şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti un material necesar studiului anatomiei – celebrul Ecorşeu. Această experienţă îl va determina pe Voiculescu să afirme: "[…] nici sub muşchi, nici sub scoarţa creierului, nici în bolnavul spitalelor nu era Dumnezeu. Studiul era aşa de mecanizat în nerv, de meschinizat în celulă, aşa de ucis în semnul clinic, încât adevăratul, primul bolnav e cel pe care-l întâlneşti după ce scapi de şcoală." (V. Voiculescu, "Confesiunea unui scriitor şi medic", Gândirea, 1935, nr. 8)

Urcuşul în carieră

Îşi cunoaşte viitoarea soţie la Pârscov, şi ea studentă la medicină, care o însoţea pe o colegă suferind de tuberculoză (venită la ţară pentru o "cură de aer"). Este solicitat în cursul unei nopţi, când tânăra are un episod de hemoptizie, medicinistul Voiculescu sosind imediat şi acordând îngrijirile necesare. Maria Mitescu, după ce s-a căsătorit în 1910 cu V. Voiculescu, din pricina copiilor care se născuseră şi a războiului, a fost nevoită să renunţe la studiile de medicină.

Vasile Voiculescu obţine diploma de doctor în medicină şi chirurgie în anul 1909, după susţinerea lucrării "Rezecţia intestinului cu sutură termino-terminală în herniile strangulate", şi totodată dreptul de a profesa. Cariera de medic o începe în Circumscripţia Ocolul, judeţul Gorj, la 15 iunie 1910, unde cunoaşte îndeaproape patologia şi problemele sanitare şi sociale cu care se confrunta satul românesc de la acea dată. Simţindu-se izolat de familie şi de mediul cultural, Voiculescu trimite pe 20 octombrie 1910 o petiţie… în versuri directorului general al Serviciului sanitar solicitându-i transferul la o circumscripţie mai aproape de Bucureşti. "[…] Vai, cărei soarte înverşunate, cărui blestem şi cărei uri / Am meritat exilul, Doamne, tocma-n Petreştii-Vărsături!… / […] … blestem destinul surd şi crud / şi mă revolt pe lumea-ntreagă, mă jur să demisionez… / Mă-năbuş, mor de nostalgie, mă ofilesc şi vegetez!… / Vreau viaţă, muzică, lumină, vitrinele de librării / Cu cărţi ce râd, ca flori la geamuri, albastre, roşii, aurii…" (Ene Ileana, Farmecul discret al manuscriselor, vol I, Ed. MLR, Bucureşti, 1998) Nu înţelege de ce se opune transferului său doctorul Lupu şi cere să fie mutat măcar la Jilava, unde exista un post vacant. Urmare a cererii sale, după câteva zile este mutat într-o circumscripţie din judeţul său, la Câmpu (Buzău).

Răspundea necondiţionat oricărei solicitări şi chiar cumpăra din banii săi medicamente bolnavilor nevoiaşi . "[…] Sunt zece ceasuri dimineaţa, abia am sosit din Izvoare, unde m-a chemat un bolnav, bineînţeles – pe gratis – chiar eu vreau să se înveţe lumea aşa, de aceea le spun la toţi să nu se sfiască a mă chema, în cazuri mai grave, căci vin degeaba", scria soţiei sale medicul "fără de arginţi" V. Voiculescu. Lucruri ca acestea l-au făcut pe Stroe Slătineanu să afirme: "Totul în el concorda cu profesia de medic, dar şi de duhovnic. Ştia să asculte, ştia să încurajeze".

De-a lungul anilor, cariera medicală l-a purtat prin numeroase locuri din ţară: Hotarele (Ilfov) – noiembrie 1910, Bezdead (Dâmboviţa) – noiembrie 1911, 1912 – 1913, Bucureşti (Casa culturală a Creditului şi asigurărilor muncitoreşti) – mai 1913, Tătărani – mai 1914, Buftea (Ilfov) – mai 1915, Budeşti (Ilfov) – 1916, Cocioc (Ilfov) – decembrie 1916, de aici ajungând la Bârlad în vara anului 1917. În anul 1913 a participat la campania militară din Bulgaria, fiind decorat în ianuarie 1914 cu "Medalia Avântul ţării", primind astfel brevet de veteran – acordat numai celor ce au luat parte la această campanie.

În perioada cât a funcţionat ca medic la Buftea – unde avea domiciliu temporar la acea vreme familia regală a României –, a cunoscut-o pe prinţesa Nadejda Ştirbei, o apropiată a reginei Maria, legând o sinceră prietenie, în urma căreia a rămas şi o consistentă corespondenţă între cei doi. A fost medicul familiei Ştirbei care l-a recomandat şi reginei, Majestatea Sa solicitându-i o consultaţie pentru prinţul Mircea (care nu a putut fi salvat). Regina Maria i-a trimis medicului Voiculescu un ceas de buzunar pe care erau gravate pe lângă însemnele Casei Regale şi câteva cuvinte ca semn al recunoştinţei Majestăţii Sale.

Doctorul fără de arginţi

Activitatea medicală a lui V. Voiculescu se împarte în trei perioade: cea dinainte de mobilizarea în primul război mondial, perioada bârlădeană şi cea până la pensionarea sa, desfăşurată în Bucureşti vreme de peste două decenii.

Fiind mobilizat, cu gradul de căpitan ("îmbrăcat într-o haină soldăţească, de culoare kaki, purta pe umeri trese de tablă albă şi o cruce roşie pe guler"), soseşte în iunie 1917 la Bârlad, unde va fi numit medic la Casa Centrală de pe lângă Corporaţia "Sfinţii Constantin şi Elena", medic-şef al Spitalului Militar nr. 472, la 20 iunie, medic la Atelierele Centrale ale Confecţiei Armatei, pentru ca în data de 26 ianuarie 1918 să devină medic-şef al oraşului. A locuit într-o şcoală a cărei modestă cancelarie îi oferea găzduire.

Numărul locuitorilor Bârladului creştea datorită refugiaţilor, aprovizionarea cu alimente era destul de dificilă, o iarnă foarte grea încât Spitalul Beldiman şi Spitalul Israelit, precum şi multe din locuinţe adăposteau "bolnavi de tifos şi icter, de gripă spaniolă şi de inaniţie". Voiculescu contactează tifos exantematic în timpul epidemiei, dar continuă să-şi îngrijească pacienţii, refuzând concediul medical la care avea dreptul. Amintindu-şi de vremea războiului, când se afla în preajma sa în calitate de colaborator, academicianul Iuliu Nitzulescu (de asemenea scriitor-medic) afirma într-un interviu: "L-am cunoscut pe V. Voiculescu îndeosebi sub aspectul său de medic şi, aş accentua, de eminent şi adevărat medic, care îşi iubea profesia şi se devota cu tot sufletul celor suferinzi. […] Am fost adânc impresionat de seriozitatea, căldura, efortul neobosit depus de V. Voiculescu pentru îngrijirea bolnavilor noştri. […] În fiecare dimineaţă făceam o vizită prelungită şi aceasta, în afara prescripţiilor şi intervenţiilor terapeutice necesare, era însoţită întotdeauna de expresia unei adânci înţelegeri sufleteşti şi a unor sentimente cu adevărat părinteşti." (Cronica, nr. 11, 1970). Pansa pe soldaţii răniţi, îi îmbărbăta şi se deplasa prin locuinţele bârlădenilor sfătuindu-i, făcând "mai ales operă de igienist, decât de medic curant, fiindcă medicamentele lipseau".

Virginia Cartianu relatează privitor la perioada bârlădeană a medicului Voiculescu: "Din amintirile mamei, în timpul primului război mondial, Vasile Voiculescu fusese numit medic-şef al unui spital militar înfiinţat la Bârlad, post de mare răspundere pentru un tânăr medic generalist, care îşi începuse cariera la ţară, cu şase ani mai înainte. La spital se aduceau ostaşi grav răniţi şi adeseori trebuia intervenit imediat, de teama complicaţiilor. Chirurgii nu ezitau să procedeze la amputări pentru a salva viaţa răniţilor; dar viaţa aceluia avea să rămână a unui invalid. Această grijă a avut-o şi faţă de sublocotenentul Nicu Stănescu, tatăl meu, pronunţându-se împotriva chirurgului care socotea necesară amputarea unui picior. Transferat pentru tratament la Iaşi, tatăl meu a fost salvat de la o tristă infirmitate pe restul vieţii graţie medicului Vasile Voiculescu."

Ştefan Zeletin, filosof şi sociolog, prieten şi pacient al doctorului V. Voiculescu (se cunoscuseră la Bârlad), avea să-i scrie pe volumul său de proză "Retragerea" din 1926: "D-rului V. Voiculescu în semn de recunoştinţă pentru bunăvoinţa până la jertfă pe care mi-a acordat-o cu prilejul atât de deselor mele păcate fizice. Şt. Zeletin"

Ministerul de Război îi va acorda un brevet – ÎDR prin care "Majestatea Sa Regele a binevoit a conferi Ordinul «Coroana României» cu spade în gradul de Ofiţer medicului Voiculescu Vasile pentru rolul şi devotamentul excepţional cu care a dat îngrijiri medicale bolnavilor din spitalul său în anul 1917".

Publicistul

După război este transferat ca medic al oraşului Bucureşti, pentru ca după numai două luni să primească decizia de a se întoarce la Buftea, de unde, după câteva luni, va pleca spre judeţul Dâmboviţa, pentru a participa la o campanie de eradicare a unei epidemii de tifos exantematic. În comunele unde a fost repartizat face vizite dese, examinează pacienţii cu tifos exantematic (96 de cazuri), depistând şi ale boli infecţioase la care aplică tratamentul cuvenit, iar pe cei care au nevoie îi duce la spital. În urma acţiunii întreprinse, Serviciul sanitar din Ministerul Muncii şi Prevederilor Sociale, îi comunică: "Ne-am convins de imensa şi rodnica dumneavoastră activitate în combaterea epidemiilor din judeţul Dâmboviţa, în cursul lunii iulie 1919 şi vă exprimăm adânca noastră satisfacţiune."

La 6 ianuarie 1920, Majestatea Sa Regele îl numeşte medic al Domeniilor Coroanei (face numeroase deplasări în ţară pentru diverse probleme de asistenţă medicală). Anul 1922, îi aduce lui Voiculescu numirea de medic şi profesor de igienă la Institutul "Pompilian" din Bucureşti. Ulterior va deveni "medic definitiv de circă urbană". Urmează numirea ca medic-şef al Secţiunii sanitare de pe lângă Primăria Sectorului III Albastru (ianuarie 1930), delegat redactor şi şef al propagandei sanitare în Direcţia educaţiei poporului din Ministerul Muncii şi Prevederilor Sociale, medic – şef al Sectorului III Albastru (aprilie 1939), membru pentru patru ani în Consiliul Eforiei sanitare şi de ocrotire a Municipiului Bucureşti, Director al Centrului de sănătate nr. 4 (februarie 1940), post din care demisionează în 4 decembrie 1943, pentru ca la 11 decembrie 1943 să fie pensionat. Această enumerare a posturilor ocupate de medicul V. Voiculescu are menirea de a arăta că şi în domeniul medical scriitorul a avut o activitate deloc de neglijat.

Anii aceştia sunt rodnici pentru medicul V. Voiculescu, acum aflat şi în ipostaza de publicist în domeniul medical. A colaborat şi înainte cu materiale privind igiena şi sănătatea publică în "Duminica poporului – foaie săptămânală pentru ridicarea poporului" (director Simion Mehedinţi) şi "Lamura" (director Alexandru Vlahuţă). Între 1922 – 1925, îl regăsim cu numeroase articole de specialitate în revista "Albina", la rubrica "Sfatul medicului". Revista înfiinţează un cabinet în anul 1925, pe care doctorul Voiculescu îl conduce, iar singurul onorariu, indiferent de numărul prezentărilor, era un abonament la revistă. Revista "Farul căminului" găzduieşte între anii 1933 – 1938 rubricile "Actualităţi medicale" şi "Spicuiri medicale", în care abordează de la probleme de strictă specialitate la teme medicale de interes public. "Tribuna medicală", "Pagina medicală" sau "Leacuri" sunt rubrici pe care le-a semnat din septembrie 1927 până în ianuarie 1936 în revista "România administrativă". Susţine conferinţe pe teme de educaţie sanitară la radio, cu teme precum: Educaţia igienică a săteanului şi muncitorului, Apele minerale, Sângele, Buruienile de leac, etc.; iniţiază la radio emisiunea "Sfatul medicului" – rubrică medicală pentru persoanele de la sate.

Îi este conferită decoraţia "Crucea Meritului Sanitar", în octombrie 1925, pentru merite deosebite în activitatea depusă în domeniul sanitar.

În anul 1928, V. Voiculescu, împreună cu publicistul Gh. D. Mugur, inaugurează o colecţie de popularizare "Cartea vieţii" – ce aborda o paletă largă de teme, de la economie, istorie, artă etnografie, la igienă şi medicină socială. Dintre lucrările publicate sub forma unor broşuri, tipărite în tiraje mari, unele apărute în mai multe ediţii, amintim: Boala cea nouă. Poliomielita acută sau paralizia copiilor (în colaborare cu G.D. Ionăşescu, Bucureşti, 1927), Sifilisul (îndreptar pentru cei bolnavi şi pentru cei sănătoşi) (Bucureşti, 1930), Tuberculoza (oftica) (Bucureşti, 1930), Cunoaşterea social-medicală a mediului. Educaţia igienică a săteanului şi muncitorului (Cultura Sănătăţii, Bucureşti, 1933), Călăuza farmaciei căminului cu leacuri de întâiul ajutor pentru conducătorii căminelor culturale şi Igiena Satelor – în colaborare cu dr. Manoliu (Editura Fundaţiilor Regale), Toate leacurile la îndemână (Editura Fundaţiilor Regale, 1935), Apăraţi-vă de boli.

O prioritare: igiena socială

V. Voiculescu s-a plasat în linia unor gânditori precum Jean Jacques Rousseau, care, în 1754, prin scrierea, Discours sur l’origine et les fondements de l’inégalité parmi les hommes, susţinea ideea condiţionării sociale a unor boli, sau J.P. Frank, cel care a fundamentat igiena modernă prin opera sa, cu profund caracter reformist (editată în şase volume între anii 1779 – 1819) System einer vollständigen medizinischen Polizey (Sistemul unei poliţii sanitare complete), care afirma: "Combaterea prejudecăţilor celor mai dăunătoare pentru viaţa şi sănătatea poporului este în cea mai mare parte opera medicilor", ori a "curentului Tissot-Faust" al sec. al XVIII-lea, bazat pe educaţie şi o popularizare a cunoştinţelor de igienă. Igiena socială a fost unul din domeniile prioritare despre care a scris, abordând noţiuni precum: factori sociali, mediu social, boală socială, patologie şi terapie socială.

În "Igiena satului", lucrare încă de actualitate, sublinia că "Problema igienei satului este cea mai gravă, cea mai complexă pentru România şi totuşi este cea mai platonic privită de oamenii de stat. Trăim în zodia economiei naţionale, a industriei şi a altor entităţi financiare, nevăzute, dar simţite, mistice şi aproape divine. Dar dacă un popor nu poate exista fără economia naţională şi fără capitaluri – cum ar putea rezista slab, degenerat, redus, adică fără capitalul uman mare şi puternic? Or igiena socială tocmai acest lucru îl are ca obiectiv: apărarea, creşterea, întărirea capitalului naţional de oameni şi valorificarea lui integrală... fiindcă igiena este acţiunea conştientă de păstrarea, apărarea şi creşterea sănătăţii individuale, cât şi obşteşti".

Ţinea să fie informat la zi din punct de vedere ştiinţific, fiind un adversar al polipragmaziei şi un promotor al medicinei populare. "Ca medic, scriitorul continua să se ţină totdeauna la curent cu progresele ştiinţei, citind regulat presa de specialitate din ţară şi de peste hotare. Era un adversar hotărât al excesului de medicamente; prescria adeseori produse ale farmacopeii tradiţionale în care avea mare încredere şi despre care a scris un volum apreciat ca una din primele contribuţii în acest domeniu din ţara noastră." (Virginia Cartianu)

Este un adversar al falşilor vindecători "care sfătuiesc pe bolnavi să nu se arate la medici şi îi amăgesc cu fel de fel de leacuri nepotrivite şi vătămătoare" astfel nu fac decât să întârzie un diagnostic şi să scadă şansele de vindecare pe care le-ar fi avut dacă s-ar fi prezentat din timp la medicul adevărat. "Un om cu mintea întreagă nu-şi dă trupul pe mâna babelor şi a vracilor, cum nu-ţi dai ceasornicul să ţi-l dreagă un copil", gânduri valabile şi în vremurile actuale când s-au înmulţit clarvăzătorii şi vindecătorii.

Cu toate acestea era adeptul vis medicatrix naturae, folosite adecvat şi numai în cazurile unde se impunea terapia naturală. "[…] pe Ion Marin Sadoveanu l-a vindecat în trei zile, prin medicamentaţie homeopatică, de un imens furuncul, cu ocazia unei excursii prin Munţii Tatra, aplicându-i o loţiune obţinută din fierberea câtorva plante culese de el" (George Sbârcea, Cafeneaua cu poeţi şi amintiri, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1989). Ne întrebăm dacă acesta să fi fost diagnosticul şi pacientul să fi avut şansa de a fi vindecat fără sancţiune chirurgicală...

De nenumărate ori V. Voiculescu se consulta cu doctorul Jovin, radiolog specializat în laboratoarele Mariei Curie din Paris, primul ce a introdus în ţară tratamentul cu raze X, în privinţa unor cazuri dificile, mărturiile acestuia confirmând intuiţia de fin clinician şi teraput de succes a scriitorului – medic.

Spălarea creierului

Edificatoare pentru medicul şi pentru scriitorul V. Voiculescu dar mai ales pentru noul sistem care tocmai se instala este o povestire inspirată de o barbară practică medicală a anilor ´30 – ´40 ai secolului trecut. V.Voiculescu redă modalitatea cea mai brutală de "spălare a creierului", în povestirea Lobocoagularea prefrontală scrisă în 1948, text revelator tocmai pentru duritatea perspectivei şi pentru actul de pionierat demistificator. Lobocoagularea prefrontală este operaţia creată de Perfectul Prezidiu permanent al Popoarelor Păcii (lagărul comunist) cu scopul de a imuniza individul din punct de vedere emotiv; operaţia are loc de 3 ori, la naştere, în copilărtie şi la majorat; fiecare cetăţean trebuie să posede un certificat care să ateste tripla operaţie; în caz contrar, are loc are loc expulzarea. Operaţia urmăreşte sterilizarea afectivă a pacientului, vizând mai ales centrii nervoşi ai neliniştii şi ai revoltei, iar coroniţa de lobocoagulare existentă în fiecare locuinţă este un exemplu de atestare a loialităţii. Prin operaţia de lobocoagulare se obţine un cetăţean model, individul pierzându-şi conştiinţa de sine, deoarece eul său devine amorf. Deşi cărţile interzise au fost arse, deşi copii cresc în "educatorii" publice, deşi erosul este repartizat ştiinţific, iar nu anarhic, totuşi tinerii dau semne de nelinişte, ca şi cum nu ar fi fost operaţi, descoperind frumuseţea, iubirea, credinţa etc. Pentru a stopa epidemia de libertate, autorităţile instituie sterilizări şi chiar "căptuşirea creierelor cu plăci de plumb" sau extirparea epifizei, de unde se bănuieşe că este generat microbul revoltei. Dar, după o perioadă de acalmie, epidemia izbucneşte din nou, încât prezidiul hotărăşte experienţe colective masive, ajungându-se până la coagularea totală a creierului, inamicul principal al autorităţilor fiind, după cum recunosc acestea, însuşi Spiritul. Deşi populaţia este idiotizată în masă, epidemia reizbucneşte, iar sediul organic al instigării la libertate se dovedeşte a fi o inimă cu fibre nervoase, care a preluat funcţia creierului epurat. Finalul povestirii lui V.Voiculescu este intenţionat paranoic, deoarece Prezidiul hotărăşte operaţia asupra inimii, reducând populaţia la structura unor trupuri vidate de organele esenţiale (creierul şi inima); totuşi, epidemia poate oricând să reapară, în cazul în care microbul revoltei se va refugia într-un alt organ integru.

Viziunea autorului este radicală: Voiculescu imaginează o "spălare a creierului" de natură fizică, implicând toate consecinţele ei, până al confecţionarea unui homunculus uman, epurat organic de creier şi inimă. Tranşant, autorul sugerează că aparatul de represiune ar putea ajunge la extirparea tuturor organelor vitale ale omului, pentru a obţine un individ vid pe dinăuntru, alcătuit doar din sânge şi limfă. În ultimă instanţă, operaţia de lobocoagulare prefrontală, prelungită la infinit, este o metodă de extincţie ştiinţifică, în care individul este ucis cu încetinitorul, iar nu împuşcat de un pluton de execuţie.

În finalul vieţii, afectat de o tragică scădere a auzului scriitorul-medic, suporta cu stoicism durerea…. Cu câteva zile înainte de a se sfârşi, spunea familiei: "Nu mă ispitiţi, lăsaţi-mă să mor!"

Pentru tot ce a făcut ştiinţific şi cultural, dar mai ales pentru calităţile sale umane, marea sa modestie, "demnitatea care nu căuta să se impună", Pan M. Vizirescu propunea: "Ca şi Eminescu, ar trebui beatificat!".

Richard Constantinescu

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!