Poezia religioasă a lui V. Voiculescu

Locul lui V. Voiculescu în literatura românească este propriu: el a fost traversat, dar nu ocupat. Străină riscului luciferic al lui Arghezi, retoricii fără iluminare a lui Panait Cerna, îndoielii fără accent ori zvâcnet a lui Dimitrie Nanu, degajării ortodoxe a lui Nichifor Crainic, poezia sa este a unui creştin care, transgresând zona practicii religioase, respiră în spaţiul iniţierii sacre: Simt că sunt mai mult decît ştiu să fiu, / Am putinţe mai mari decît pot, / Trăiesc şi altfel decît în acest chip viu / Trec dincolo de marginile trupescului si­criu. / Carne, suflare, minte, nu m-alcătuiesc tot... Miş­carea vieţii poetului e concentrată exclusiv în absolutul Dumnezeirii. Nu-şi îngăduie altă aspiraţie, astfel încât poezia rămâne o însoţitoare, element conex al gravei experienţe spirituale, al itinerariului său de foc. Nu arta e problema, ci Dumnezeu. Poetul o spune de la bun început: ...coborând lăuntrica mea scară / Mă sprijin în condei ca în toiag. În felul acesta, citirea poeziei lui ori exprimarea impresiilor e operă de pietate din care trebuie excluse fascinaţia şi gratuităţile jocului.

Poezia Nebunul, din volumul Călătorie spre locul inimii (1994), oferă cheia poeziei sale religioase: poetul nu-i cere lui Dumnezeu Slava ca îngerii, Lauda ca sfinţii, Nemurirea ca martirii, Hrana ca pustnicii ori Nava ase­meni cuvioşilor, ci doar nebunia de a-i fi totul. Nu numai lumină, ci şi – vai, profeţie ce avea să se adeverească! – primejdie, bezna şi caznă. Căci scriitorul a ieşit mai mult mort decît viu din temniţele comuniste... El şi-a părăsit vechea identitate, y compris aceea de poet, în nădejdea arzătoare a naşterii din nou. A unei Vita Nova, ca Dante. În nădejdea unei vieţi noi, matrice fundamentală a creştinismului, reductibilă la simbolul învierii. Credinţa firavă a poetului e asemeni unui prunc la vârsta când învaţă să vorbească: el stâlceşte, cum e şi firesc, numele lui Dumnezeu, pe care-L invocă rugându-L să-1 ia pe genunchi. Mai târziu îi va cere să-i cureţe de păcat miezul făpturii, aşa cum păstorul scobeşte inima lemnului ca să-1 prefacă în fluier prin care să curgă slobod suflul dumnezeiesc... Tânjind după integrarea în Absolut, po­etul deprinde limba universală a rugăciunii şi-L roagă să-i adune în El risipa vieţii. Şi spune că soseşte – atenţie! – de pe tărâmul artei care, oricât de înaltă, e stearpă. Deci, abandonează esteticul pentru universul, valoric superior, al credinţei. Vine dinspre stearpa artă, se neagă pe sine, dar rămâne în fruntariile ei, întărind-o într-un fel nou pe dinăuntru, conferindu-i prin noua sevă o turgescenţă sublimă, asemeni colţului de plantă ce urcă în spinarea firavă piatra. Gândul renaşterii prin credinţă îi smulge din inimă versuri puternice: Doamne, pe măsură ce cred şi Te iubesc / Îmbătrînesc în lume şi întineresc în Tine. Aceeaşi impresie o trăia şi Michelangelo Buonarroti, îndumnezeindu-se prin contemplarea frumuseţii ome­neşti, ca într-o naştere din nou: come serpe al sasso si discoglia, ca şarpele ce năpârleşte pe stâncă... Odată cu sterilitatea artei, poetul leapădă şi îngâmfarile ştiinţei, văzând în devoţiunile pentru ea o trădare iscarioteană. Nou născutul se părăseşte pe sine şi ca artist şi ca medic. Un efort patetic de a plia cuvântul, pentru care e oarecum indiferent, pe ideea arzătoare trădează exact momentul acestui abandon. Martori stau cîteva admirabile stîngăcii dosofteiene şi o anume rigiditate verbală care-i altceva decât perfecţiunea prozodică. Un tern monahal, o fugă de efect şi de emfaza exteriorităţi lor sclipitoare ajută la circumscrierea zbaterii eului în temniţa trupească. Spaţiu insuficient pentru mişcarea, oricît de liberă, într-un acvariu. Prea multă lumină nu pătrunde aici, căci marea lumină e moartea, pe care poetul nu a consumat-o încă. Moartea este, spune el substantivând o locuţiune adverbială, „o dincolo de fire", unirea cu Dumnezeu, singura iubire şi, dacă-i aşa, nici o lumină n-o poate întrece cît omul e viu...

Aşadar, V. Voiculescu bătrânul schimbă pitorescul creştin al viziunii paradiziace din Poeme cu îngeri, carte scrisă spre amiaza vieţii, cu viziunea hipocromă a gândului concentrat exclusiv în mântuire. Cromaticul din tinereţe a cedat dramaticului. Problema fundamentală a liricii sale e tocmai anularea viziunii (văz, auz, amintire). Ea stă la baza artei şi trebuie să se nege pe sine la contactarea Absolutului, impunîndu-se ca artistul să re­nunţe la accederea la Dumnezeire prin simţuri. Prin ele luăm cunoştinţă de efectele Dumnezeirii, cu Creaţia deci, nu cu Creatorul. Părăsirea lor îl sperie: Cine-ar putea vreodată-nţelege / Misterioasa, groaznica Ta sim­plitate? (Crucea-înălţare). In altă parte mărturiseşte faptul de a fi ispitit de către Dumnezeul pur („gol”), dezlegat de minuni: Inspăimîntătoarea Ta abstractitate (Necontenit, Doamne!).

Prevalarea metafizicii asupra moralei, cele două fun­damente ale religiei creştine, îl apropie iniţiatic de comu­niunea cu Absolutul, în care multitudinea şi felurimea reperelor dispar: Tânjesc după o faptă să-mi dea desăvârşirea, / Râvnesc o subţiime în care să mă torc, / O stare fără trepte, mai sus ca fericirea, / O luminare-n sine mai pură ca iubirea, / Un fară loc din care să nu vreau să mă-ntorc (Babei)

Nu-1 mai izbăveşte metafora, ci numai atingerea unei anumite valori a tensiunii de contemplare a Creatorului. Părăsind exuberanţa picturală ori muzicală, menestrelul credincios din tinereţe a trecut într-un schimnic mono­cord, într-un puritan ce vrea să mistuie, prin mijlocirea iubirii dumnezeieşti, gunoaiele lumii.

Abstragerea e cel mai valoros exerciţiu spiritual pen­tru poet, creator – în cîteva cazuri – de idei teologice originale. Astfel, strigându-şi dintre ruine dorul de Dum­nezeu, V. Voiculescu se socoteşte a patra Lui ipostază, aserţiune care, raportată la conceptul creştin al Sfintei Treimi, ar putea fi privită ca o erezie, dacă n-ar fi salvată de metafora omului dez-dumnezeit: Dă-mi înapoi ceea ce am avut, / Intregeşte-mă şi întregeşte-Te, Doamne, iar cu mine (De profundis). Tânjind după comuniunea cu Dumnezeu, râvneşte să fie un stâlpnic, însă nu într-o pustie, ci în sacra înălţime a lui Dumnezeu, din care pentru nimic în lume n-ar mai vrea să coboare în im­periul Negrei labe a păcatului (Stâlpnicul). Combustia ce-i asigură justa direcţionare e focul jertfei, emanci­parea spiritului prin suferinţă: Sunt slab, sămânţă care-o suflă vîntul / Pe stepele vieţii îndelung / Dar el mă suflă unde vreau s-ajung! (Contemporan). Poetul nu vrea să-i fure lui Dumnezeu nici o bogăţie concretă (jilţ de aur, potir de mărgăritare, raiul etc.), ci numai dragostea Lui: Cum Te-aş prăda! Cucernic tîlhar, / Aş sări hoţeşte pe-o fereastră / În împărăteasca Ta bazilică albastră / Să jefu­iesc dumnezeiescul altar (Tîlhar). Este optica omului de la ţară, animat nu de a fi, cât de a avea: a poseda averea supremă ca pe un bun gospodăresc.

Prevalarea moralei asupra metafizicii îl recomandă pe săteanul din poet, cufundat într-o adâncă smerenie ortodoxă şi în munca onestă. El este un virtuoz al ar­moniilor, urcuşurile pe care trebuie să le ia în piept i-au imprimat ritmurile efortului şi al poticnelilor. Copilul de altădată migrează la oraş, departe de Pârscovul natal, urmează şcoli înalte, dar poartă cu el în depărtări talismanul arhaismelor, uneori locale, impregnate adeseori de smirna căţuii şi a cădelniţei, termeni pentru care a avut toată viaţa o slăbiciune (stâncă chialbă, dosădit, aripă rudă, celarele pântecului, podóbia lumii, niriardă, a diortisi, gadină, seul păcatelor etc). Ele se extrapolează inventivismului unor rime ca: clisă / ci să, adineaur' / aur, arcei / chiar cei, ulcer / să nu-l cer, iar pe / şarpe, nu prea multe, într-adevăr, rime care l-ar aminti pe Eminescu din surprinzătoarea, dar foarte naturala rimă Circe / te miri ce, dacă ceea ce francezii numesc l'enjambement (in­gambamentul, încălecarea versurilor, de fapt ruperea lor pentru rimă) nu le-ar imprima stridenţă de artificial. Acestea sunt halte în elaborarea artistică, poetul se află însă în plin zbor dinspre fascinaţiile artisticului, pe care îl ignoră în bună măsură, spre înălţimea simplificată a spiritualului. Pe măsură ce gândul se cufundă mai pu­ternic în contemplarea lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură nu mai scontează pe efectele artistice ale stilului. Inter­esat numai în mântuire, duce o simplă viaţă creştinească, în speranţa că moliftele din părinţi, adăugate rugăciu­nilor lui, vor izbuti să nu-I hărăzească scrâşnirilor din dinţi... Astfel de eforturi stilistice, puţine, rămân stângăcii interesante ale meşteşugarului, sforţări estetice, şi pot părea naturale numai raportate la sinceritatea nedisimulării, nu la arta poetului, pe care ele îl exprimă mai mult psihologic decât artistic.

Zisei săteanului i se adaugă zisa doctorului. Ea evocă, în poezia Amenti, camphora veacurilor ce vin, camforul, aroma terpenică din dispensarele de odinioară. Poetul medic foloseşte drept metaforă a durerii (tânjirii) după Dumnezeu simptomul de „membru fantomă” al ampu­tatului (Amputatul), iar pe jivina inimii o simte jumătate roşie, jumătate albastră (Din pietre grele. Lui Andrei Scrima) urmând expresia medicală inimă stîngă / inimă dreaptă, prima consacrată sângelui arterial, a doua sângelui venos. Psihanalitic, atât rimele ingambament cât şi prozaismele ştiinţifice denotă, prin ostentaţia lor obosită, sila de întârzierile în exact ceea ce vrea să depăşească în înălţarea lui spre Absolut: arta literară şi arta medicală. Ele trebuiesc socotite mai mult inconsecvenţe decât repere în evoluţia artistului ce se consacră ascezei. Altfel, poetul vrea să rămînă ...ca pomul, iarna, îngrădină: / În pământ genunchii mi-i înfig / Şi cu inima-nălţată spre lumină / Tac şi-aştept ca soarele să vină... / Iar în viscole, mă vaier şi Te strig (Strig)

Emancipat de ispitirile cărturăreşti şi de el însuşi, părăsindu-1 şi pe medicul scriitor, poetul lilialelor Poeme cu îngeri de odinioară scrie la bătrâneţe ca un ţăran ce se mişcă lesne în milenara lui cultură arhaică, într-o devo­ţiune totală faţă de rosturile cosmice şi în permanentă rugăciune. Asumându-şi complet destinul, el îl smulge întâmplării şi nu-1 lasă nearticulat cu raţiunea divină. Metaforele sunt de obârşie sătească şi comprimă con­cepte pe care doctorul le-ar fi putut foarte bine exprima prin mijloacele unui limbaj intelectualizat. Ceea ce în Noul Testament e parabola, aici e metafora. Un şirag de metafore trecut printr-un suflet adînc, grav, fierbând sub turmentarea credinţei. Ele îi sunt proprii, aşa că îl fac recognoscibil: În dârdora de patimi, năpraznica ruşine; ori Simt frînghiile cărnii grăbit cum se dezleagă etc.

Teribilă mi s-a părut în această poezie de senectute liniştea spirituală, împlinită de-asupra sedimentărilor sufleteşti. Cu ea poetul escaladează versanţii himalaieni ai Dumnezeirii şi priveşte calm în neant. Spre a o ilustra, ar fi de-ajuns să reproduc următorul distih, unul din cele mai puternice pe care le cunoaşte poezia românească: De-alunec în prăpăstiile-Ţi sfinte, / Ce-mi pasă, tot în Tine cad.

C.D. Zeletin

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!