2% pentru Asociatia ROST

Publicaţie lunară editată de Asociaţia Rost


Blogurile ROST:

Claudiu Târziu

Razvan Codrescu

Mihail Albisteanu


cultural, politic, religios

Cum ne puteţi ajuta           | Numărul curent | Abonamente | Redacţia | Lămuriri | Contact | Arhiva
Carti ale membrilor ROST | Atitudini la zi: Campanie: "Daruind vei dobindi"
English Edition
numărul 30, august 2005

Sumarul revistei












Etica ortodoxă sau etica protestantă? (IV)

 

Celebrul citat al lui Weber din "filosofia" economică a lui Benjamin Franklin, care recomanda capitalizarea banului şi investirea lui în vederea obţinerii de noi "generaţii" de bani, poate fi interpretat ca un caz clasic de philargyrie, de iubire de arginţi sau de bani şi nu o filosofie a zgârceniei, aşa cum afirma un autor pe care, de altfel, Weber îl contrazice. Ce spune, de fapt, Franklin? E bine să ne aplecăm mai atent asupra acestui pasaj citat de Weber, mai ales că el însuşi crede a descoperi în acest pasaj un ethos special, ethosul capitalismului modern (chiar dacă nu în întregime). Vom compara această concepţie frankliniană cu cea a a Sfântului Vasile cel Mare şi vom trage de aici concluzii pertinente despre deosebirea dintre etica ortodoxă şi cea protestantă.

 

Iată textul lui Franklin:

"Ia aminte că timpul înseamnă bani. Cel ce ar putea să câştige prin munca sa zece şilingi pe zi şi se plimbă o jumătate de zi sau leneveşte în odaia sa nu are voie, chiar dacă cheltuieşte pentru plăcerea sa numai şase pence, să pună la socoteală numai pe aceştia, ci, în plus, el a mai cheltuit cinci şilingi sau, mai precis, i-a irosit.

Ia aminte că creditul înseamnă bani. Dacă cineva îmi încredinţează banii săi după ce au devenit plătibili, el îmi dăruieşte dobânzile, sau atât cât pot face eu între timp cu aceşti bani. Aceasta se ridică la o sumă considerabilă, dacă omul se bucură de un credit bun şi mare şi-l foloseşte bine.

Ia aminte că banul are o natură productivă şi rodnică. Banii pot produce bani, iar aceştia, la rândul lor, pot produce şi mai mulţi. şi aşa mai departe. Cinci şilingi puşi în circulaţie sunt şase, repuşi în circulaţie şapte şilingi şi trei pence şi aşa mai departe, până ce se ajunge la o sută de lire sterline (...) Cine taie o scroafă nimiceşte pe toţi urmaţii ei până într-a mie generaţie. Cine distruge o monedă de cinci şilingi asasinează tot ce s-ar fi putut produce cu ei: coloane întregi de lire sterline".

Weber descoperă aici, aşa cum am amintit deja, un ethos aparte, o "etică" sui-generis, care diferenţiază capitalismul modern (pe care-l ilustrează) de cele premoderne. Desigur, Weber presimte primejdia în care poate conduce textul lui Franklin, anume faptul că virtuţile omului sunt bune numai în măsura în care sunt utile câştigării banilor, deci că întregul text are o orientare strict utilitară şi atât ("onestitatea este utilă, fiindcă aduce credit, la fel ca şi punctualitatea, hărnicia, moderaţia, fapt pentru care ele sunt virtuţi."). Weber însă respinge această judecată asupra concepţiei frankliniene (singura corectă, după părerea noastră) şi îi acordă acestuia un "credit" pe care nu-l merită. El afirmă pur şi simplu că tensiunea cea mare a acestei "etici" speciale nu este conţinută în dorinţa de câştig, sau mai bine spus dorinţa de câştig este atât de "despuiată" de elemente eudaimoniste sau hedoniste, încât câştigarea banilor devine o chestiune cvasi-transcendentă, aproape...mistică! "În primul rând, summum bonum al acestei ‚etici’ – câştigarea de bani, de cât mai mulţi bani, concomitent cu evitarea strictă a tuturor plăcerilor neînfrânate – este lipsit total de puncte de vedere eudaimoniste sau chiar hedoniste şi este considerat ca scop în sine în asemenea măsură, încât el apare în orice caz ca ceva cu totul transcendent ‚fericirii’ sau ‚folosului’ individual şi pur şi simplu neraţional.", scrie Weber. El este de părere că omul devine un "instrument" al câştigului, iar acesta din urmă este scopul vieţii sale, în timp ce, în mod normal, câştigul nu este altceva decât un mijloc de satisfacere a trebuinţelor materiale, hedoniste. Iar autorul german crede că această răsturnare este suficient de importantă pentru a justifica ideea că etica lui Franklin nu este o etică a câştigului material, ci o etică a desăvârşirii omului, devenit mijloc al câştigului. Aşadar, în virtutea acstei inversări, omul se mântuie întrucât se pune pe sine ca mijloc în drumul spre un câştig iraţional de bani, dincolo de orice plăcere hedonistă concretă. În logica obişnuită a economiei (moştenită de la gândirea greacă şi preluată ca atare de Biserică), câştigul este un mijloc pentru satisfacerea nevoilor vitale normale ale omului. Pentru protestanţi, omul se jertfeşte pe sine pe altarul câştigului. Întrebarea fundamentală de abia de aici poate fi pusă: în ce măsură această etică inversată faţă de tradiţia antică şi bisericească asigură "sănătatea" omului ca fiinţă spirituală şi mântuirea lui? De ce ar trebui să admitem că etica aceasta, ce conduce, dincolo de orice mijloc (în cazul acesta, mijlocul este chiar omul!), la îmbogăţire sau la acumulare de bani ar fi una firească? Judecând după cele spuse despre Ioan Casian mai devreme, importantă nu este inversarea scopului hedonist cu cel al înavuţirii, ci faptul simplu că etica frankliniană, prin orice mijloc al trece, conduce tot în punctul de criză al acumulării iraţionale de capital. Weber crede că "sacrificarea" omului este o dovadă de ascetism suficient de mare pentru a face din protestantism o religie mântuitoare. Nimic mai fals. Omul nu trebuie să se sacrifice "fericirii" transcendente a câştigului nemăsurat, ci lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu vorbeşte nicăieri despre acumularea de bani fără măsură ca fiind o dovadă de mântuire, chit că se petrece cu "chinuirea" (sacrificarea) omului. E adevărat că protestanţii aruncă în cer, adică în transcendent, dorinţa de câştig. Dar acest lucru nu înseamnă că ea este şi mântuitoare. Am putea spune contrariul: cu cât se acordă un grad mai mare de transcendenţă ideii de câştig material, cu atât primejdia rătăcirii căii fireşti spre mântuire este mai mare: este ca şi cum, în locul lui Dumnezeu, ai aşeza banul şi te-ai sacrifica acestuia. Această etică nu este decât o formă modernă de idolatrie, adică de închinare la cele lumeşti, cu aparenţe ascetice ce rezultă din sacrificiul concret al omului. Doar şi idolatriile antice se bazau pe sacrificii de tot felul, numai că ele nu erau adresate lui Dumnezeu (Tertulian, cunoscut pentru intransigenţa sa crudă faţă de puterea lumească, vedea în toate manifestările imperiale ale Romei dovada idolatriei în care căzuse lumea antică: idolatria nu este străină de închinare şi de o transcendenţă aparentă!).

De altfel, dacă această adevărată "declaraţie" de dragoste la adresa banilor este interpretată, bunăoară, conform preceptelor ortodoxe ale lui Ioan Casian, observăm că ea "satisface" toate condiţiile arghirofiliei. În concepţia lui Casian, "trei sunt felurile arghirofiliei. Primul, care nu-i lasă pe cei ce renunţă la cele lumeşti să se lipsească de averile şi bunurile lor. Al doilea, care ne îndeamnă să înmulţim cu şi mai mare lăcomie ceea ce am cheltuit sau am dat săracilor. Al treilea, care ne împinge să dorim şi să dobândim lucruri pe care înainte nu le-am avut".

Analizând discursul economic al lui Benjamin Franklin, descoperim toate aceste tipuri "ideale" ale arghirofiliei, dar mai cu seamă cel din mijloc, ce se referă la înmulţirea banilor pe care i-am cheltuit sau i-am dat celor săraci. De fapt, "păcatul" lui Franklin este atât de mare, încât el nici nu acceptă ideea cheltuirii banilor. Banii sunt comoara sa cea mai de preţ, ei trebuie conservaţi, înmulţiţi, nu cheltuiţi (cu atât mai puţin daţi săracilor!). Al treilea tip este şi el evident: orice investiţie se face pentru a dobândi lucruri pe care cineva nu le avea înainte, pentru a înmulţi zestrea acestor lucruri. Aparent, primul tip este mai puţin prezent în optica lui Franklin, căci el pare a se referi exclusiv la viaţa monahului care se leapădă iniţial de cele lumeşti şi, în acest demers, este împiedicat de demonul arghirofiliei. Dar să nu uităm că Weber vede filosofia economică a lui B. Franklin într-o lumină cvasi-monahală! Aşadar, toate valorile ortodoxe de raportare la bani sunt răsturnate.

Sentimentul dominant care rezultă din pasajul lui Franklin este foarte apropiat, aşa cum am spus, de păcatul arghirofiliei. Aceasta înseamnă "în mod general iubirea faţă de bani, ca şi faţă de diferite alte forme de bogăţie materială. Această iubire se manifestă prin plăcerea de a avea bani, prin grija de a-i păstra, prin greutatea de a te despărţi de ei şi prin neplăcerea resimţită atunci când îi dai", spune marele teolog Jean-Claude Larchet, parafrazându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul. Foarte înrudit cu acest sentiment este aşa-numita pleonexie (πλεονεξια), care reprezintă "voinţa de a dobândi bunuri noi şi de a avea cât mai multe". Nu trebuie să ne grăbim şi să credem că mentalitatea ortodoxă condamnă pur şi simplu banii sau bunurile materiale ori posesia acestora (de unde ar rezulta caracterul său "idealist" în sens rău, adică incapabil de implicare în economia reală), deoarece acest lucru nu este adevărat. Teologia ortodoxă nu este de acord cu atitudinea pervertită a omului faţă de aceste bunuri sau faţă de bani. Cu alte cuvinte, deţinerea firească a banilor sau a bunurilor, în limitele nevoilor de zi cu zi ale omului, este cu totul permisă şi recomandată. Este însă condamnată închinarea omului la aceste bunuri sau la bani şi atenţia exagerată acordată lor. "Rostul banilor şi al bunurilor materiale este de a fi folosiţi pentru traiul de zi cu zi. Cel lacom, ca şi cel zgârcit nu respectă acest rost al lor, privindu-le, în mod patologic, ca valori în sine, plăcându-le mai curând să aibă bogăţii, decât să se folosească de ele". Suntem exact în miezul doctrinei frankliniene. Acesta recomandă o formă de "zgârcenie" (aşa se traduce în mod normal filarghiria, dar sensul e ceva mai larg – poate de aceea filosofia lui a fost taxată ca fiind o filosefie a zgârceniei de către Kürnberger – acesta a interpretat corect în spirit ortodox sau antic această filosofie economică, în timp ce Weber s-a grăbit să vadă în ea altceva. Din punctul nostru de vedere, Kürnberger are o intuiţie mai profundă decât Weber asupra adevăratelor valori implicate în cele scrise de Franklin.) care împiedică utilizarea normală a bunurilor sau banilor, mulţumindu-se cu capitalizarea lor, cu reinvestirea lor, cu sporirea lor într-o manieră cât mai "raţională", ceea ce se traduce prin cât mai extremă, cât mai departe dusă cu putinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur dedică o omilie acestei chestiuni a întrebuinţării proaste a averii. Este vorba despre una dintre Omiliile la Matei (LXXXIII, 2), în care marele predicator arată care sunt dezavantajele generale ale bogăţiei şi cum anume bogaţii nu se pot bucura de averile pe care le acumulează cu înfrigurare (în spiritul lui Benjamin Franklin!): "Spune-mi, omule, pentru ce aduni aur? Pentru ce-ţi faci robia mai amară? Pentru ce-ţi faci închisoarea mai împovărătoare? Pentru ce-ţi faci grija mai usturătoare? Închipuieşte-ţi că-i al tău tot aurul din mine, că-i al tău tot aurul din palatele împărăteşti! Dacă ai avea toată grămada aceea de aur nu te-ai folosi de ea, ci numai ai păzi-o." Mai mult, cel foarte bogat nu va fi niciodată cu adevărat fericit ("Pe unul ca acesta nici cerul nu-l desfată, că nu-i aduce aur, nici soarele, că nu-i sloboade raze de aur.") Evident, bogăţia pricinuieşte multe alte rele (oamenii bogaţi sunt pizmuiţi, urâţi de toţi ceilalţi, chiar de rudele apropiate, ameninţaţi în permanenţă), dar, din punctul nostru de vedere, cu adevărat relevantă este expresia nefericirii majore a celui care crede idolatru în bogăţie ca urmare a "închinării" la aceasta. De aici, aparenţa de asceză a celui care vizează "generaţiile" nesfârşite de bani. În fapt, în spatele acelei asceze se ascunde o mare tristeţe, ce rezultă tocmai din sentimentul că bogăţia îl domină pe om şi că el, din stăpân al ei (aşa cum ar fi firesc), devine un simplu sclav al ei. Aşa cum spune Ioan Gură de Aur, cel care e zgârcit se poate abţine de la celelalte păcate, dar este înlănţuit de o singură dragoste mare, aceea de bani. Abstinenţa nu ste suficientă pentru a face din el un om fericit, căci dragostea cea mare faţă de bani îl face să piardă tot ceea ce câştigă abţinându-se de la celelalte plăceri.

Încă odată, e necesar să accentuăm că în vizinea marilor teologi ai Tradiţiei creştine, nu banii în sine sau averile constituie un păcat. Problema apare dacă aceste averi sunt prost întrbuinţate. Iar una dintre modalităţile de tulburare a echilibrului firesc al sufletului uman şi de îndepărtare a lui de Dunezeu este tocmai preocuparea exclusivă faţă de avere sau faţă de treburile lumeşti. Concentrarea şi fixaţia în această direcţie devin cu adevărat o sursă de pierdere a firescului unui om. Reaua întrebuinţare a banilor (παράχρησις) de care Vorbeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul înseamnă, cel puţin pe o latură, idolatrizarea banului şi urmărirea sa exclusivă, atribuirea acestuia a unei importanţe mai mari decât are în mod firesc (banul nu este decât instrument al schimbului de produse care trebuie filosite – banul este, aşadar, sau ar trebui să fie, primul element "sacrificat" într-o filosofie economică firească. Dacă nu este sacrificat ci este înmulţit pentru sine, aşa cum procedează Benjamin Franklin, care are aerul că înmulţeşte turme de animale, firescul este abandonat şi apare patologia banului.). Această apropiere exclusivă de latura materială a vieţii duce la o îndepărtare de Dumnezeu ("Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî, şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipsi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona". În ciuda caracterului său "religios", etica protestantă ce duce la naşterea capitalismului modern îndepărtează omul de Dumnezeu şi nu-l apropie. Oricât ar fi reieşit dintr-o tensiune de natură religioasă cu privire la problematica mântuirii, capitalismul modern duce în mod inevitabil la pierderea reperelor sale religioase şi la adâncirea omului din ce în ce mai tare în singurătatea materialismului. În acest punct, putem cita infinit de multe opinii de acelaşi fel ale Sfinţilor Părinţi. Începând chiar cu Apostolul Pavel, care vede în lăcomia de bani o închinare la idoli, toţi marii scriitori bisericeşti sunt de acord în acest punct. Cei care cred în bani ajung să creadă mai mult în bani decât în Dumnezeu, chiar dacă nu L-au pierdut definitiv pe Acesta. În fond, avariţia şi concentrarea exclusivă pe dobândirea bunurilor materiale, îl împiedică pe om să se mai gândească la mântuire. Bogaţii ar trebui să se ruşineze de bogăţiile lor, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că Iisus nu a intrat în case de oameni bogaţi, ci în case de oameni săraci şi virtuoşi. Aşadar, primii ar trebui să se gândească să se mute şi ei în astfel de case, pentru a fi siguri că Mântuitorul le va intra în locuinţă. Oamenii bogaţi trebuie, nici mai mult, nici mai puţin, să-şi împartă averile: "Toţi Sfinţii Părinţi subliniază faptul că menirea bogăţiei este să fie împărţită egal între oameni. Cel zgârcit şi cel lacom de bogăţie însă nu fac aşa, căci unul adună banii, iar celălalt îşi sporeşte averile numai şi numai pentru plăcerea şi folosul lor." Ce departe suntem de ideea protestantă a certitudinii mântuirii după semnul reuşitei lumeşti! şi ce aproape suntem de caracterul originar al creştinismului!

De altfel, aceste sentimente dezechilibrante pentru sufletul uman mai au o caracteristică, anume, aceea că nu pot fi niciodată satisfăcute pe deplin. Ele sunt sentimente "faustice", care se autogenerează şi care nu au, practic, sfârşit. Cu cât este mai doritor de bogăţie, cu atât un om nu se mai poate opri niciodată din cursa acumulării de bani şi de bunuri. De altfel, acest lucru este uşor de intuit citind cu atenţie încă odată pasajul lui B. Franklin. Insaţietatea filarghiriei şi pleonexiei este contramoneda psihologică a aşa-zisului caracter infinit al autoreproducerii monedelor investite. Acest caracter infinit este, în fapt, o aparenţă. Niciodată banul nu va fi infinit în capacităile sale de reproducere. Concret, un om care înmulţeşte banii se poate îmbolnăvi şi atunci procesul este întrerupt. De asemenea, el poate falimenta o întreprindere şi, în loc să sporească, banii se vor împuţina. Este de notat însă că omul franklinian crede orbeşte că reproducerea banilor are o singură direcţie, cea pozitivă, de acumulare şi nu vrea să accepte şi varianta pesimistă, de întrerupere a acumulării sau de regres, de scădere a avuţiei băneşti. Acest lucru evidenţiază dezechilibrul sufletesc adânc al acestui tipar uman, dezechilibru purtat de insaţietatea sentimentelor de care vorbim. "Setea" neostoită de bani este, de fapt, cea care produce optimismul nefondat al capitalistului modern. Dacă ar fi să judecăm întocmai ca autorul american, n-am înţelege defel marile crahuri financiare, falimentele răsunătoare, sărăcirile la nivel de masă sau la nivelul unei întregi ţări etc. În realitate, oricât de bogat, omul dominat de instinctele înavuţirii nu va avea limită.

 

Cristi Pantelimon


|


Cautam distributori

Revista ROST cauta distribuitori in toata tara si in comunitatile de romani din strainatate: biserici de mir, manastiri, firme locale de difuzare a presei, librarii, magazine generaliste si persoane particulare. Ofera comision generos.

Pentru detalii si contracte, luati legatura cu directorul publicatiei, la telefon 0740.103.621 sau 0727.722.632, ori pe e-mail: rost@rostonline.org sau revistarost@gmail.com.

Acum, revista ROST poate fi procurata de la chioscurile Rodipet SA sau:

  • In Bucuresti – de la librariile "Vasiliada" (Bd. I. C. Bratianu 12) si "Sophia" (str. Bibescu Voda nr. 24, linga Facultatea de Teologie)
  • In Constanta – de la libraria "Brâncoveneasca" (Str. Vasile Lupu nr. 43)
  • In Galati – de la libraria "C. Negri" (Strada Domneasca 27)
  • In Suceava – de la libraria "Sf. Voievod Stefan cel Mare"
  • In Comanesti (Bacau) – de la libraria „Epiharia"

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!