Pe urmele Zeului

Pe una din cele trei tăbliţe de lut, descoperite în judeţul Alba, la Tărtăria, în 1961 (datând din 5500-5000 î.e.n.) apare incizat (sau excizat?) numele unui Zeu local, şane/şaue. Noi îl considerăm a fi o variantă a numelui Zeului geţilor-sciţi (nord-dunăreni) Shaoreoro (unul şi acelaşi cu Apollo), ale cărui urme le găsim în multe denumiri din diferite zone ale ţării: Munţii Şureanu, în toponime ca: şauaeu, şăulia, şăuleşti, şieu/şaeu, şăuşa etc. (din Ardeal).

Shaoreoro a fost ignorat, ca "«piatra» din noroiul drumurilor", sau poate a rămas necunoscut. Îl putem reconstitui şi din denumirile Rarău (munte în Moldova), Rariu-Păcurariu (ciobănaşul dintr-o variantă a "Mioriţei"); Rareş (ca nume de persoană), Auraş-Păcuraş (invocat în descântecul pentru scos apa din urechi); Reloi, Zâurel de Zâuă ( = Ziu-Rel, din refrenele colindelor), rămas în interjecţia "zău" sau în compusul "Zău-aşa". Un Zeu războinic, numit Ziu, l-am identificat în mitologia germană. Din formele Aureru/Aurelu a derivat adverbul "aorea". Îi intuim prezenţa Zeului în denumirea Munţilor Caraiman. Cuvântul cu etimologie necunoscută haraiman (regăsibil şi în Caraorman, din Dobrogea), având sensurile: "gălăgie", "tărăboi", "zarvă", evocă un Zeu al furtunii, al tunetului. Sub forma Zebeleizis sau, poate, Zabeleiu, ca Zeu al fulgerului, apare mai târziu. La traci, avea forma Zbelsurdos. În toponimul Şarul Dornei şi în hidronimul Neagra Şarului, cuvântul şar = "linie", "dungă", "firul apei", /"culoare", /"piatră-vânătă", "cretă roşie" etc. Este o altă realitate lingvistică, amintind de Zeul fulgerului. Cuvântul sar are sensul de "apă". Între apă şi Focul Divin/Fulger există o relaţie mai greu de decriptat. Un alt sar se referă la un "vas de bucătărie". Şi denumirea Ceahlăului ascunde numele Zeului. Interjecţia "ceală"="la dreapta" e un rest dintr-o invocaţie sau indică principiul masculin, una din cele "trei inimi de zmeu" (cea "sângerată"), una din cele trei ipostaze ale «calului» ("roşu de-nfocatu") – curentul subtil (în esoterism). Printr-o metateză şi prin adăugarea celor doi M (cu accepţia "cel mare"/"marele"), din numele Zeului a derivat denumirea ţării Maramureşului: (M)ara(M)ureşu < ŞU/ARA/URE – ŞUARAREU. "Maramureş" este cuvânt compus în limba română; secvenţele acestuia constituie nume de ape: Mara şi Mureş.

Shaoreoro corespunde, ca atribute, cu galicul/celticul Teutates, cu germanicul Lodhurr / (Theuthates), cu Airyaman, înlocuit cu Sraosha de către Zarathustra (arhaic Zeu al furtunii la iranieni), cu grecul Ares, ipostază a lui Zeus, cu Thot / Hermes, la egipteni. La noi, Sarmis / Armis-Ion atestă o tradiţie hermetică şi este conservat în denumirea Sarmisegetusa; cu forma Shamash, Zeu al fulgerului, apare la babilonieni. Interesant ca nume, Salvatorul Lumii, la sfârşitul veacurilor, va fi Saoshyant, încarnarea sau fiul lui Zarathustra (cum spune tradiţia). Epitetul de «Zeu al furtunii» / al «războiului» ţine de capacitatea creatoare a Entităţii Divine.

Shaoreoro are, de asemenea, atributele iranianului Khshathria Vairya = "puterea" şi este simbolul «Împărăţiei Zeului», al «ţinutului celor drepţi», reprezentând "o sublimare a forţei războinice, dirijate înspre efortul şi victoria în lupta mistică". A fost conceput de Zarathustra. «Împărăţia Zeului» sau «Imperiul ideal» avea denumirea, la iranieni, de Shahrevar, derivat din Khshathria Vairya. Shahrevar era unul din cei 7 Arhangheli şi reprezenta "maiestatea lui Ahura Mazda". Aplu avea ca număr magic pe 7, ca şi Daina. În religia creştină, Arhanghelul Mihail este “faţa" lui Hristos. Preoţilor/regilor geto-daci li s-a dat "puterea supraomenească", AION-ul (stare de Suflet Universal, reflectată în Sufletul individual) pentru a îndeplini funcţia regală. A devenit loc comun ideea că geţii deţineau ştiinţa de a deveni nemuritori. Shaoreoro reprezenta acea putere şi maiestatea Zeului al cărui nume îl considerăm a fi cel al enigmaticului LER-ÎMP~RAT din colinde şi din basme. S-a spus că secvenţa Ler (REL / RER) s-ar putea să fie un mitologem: "element mitologic prim, unitate indivizibilă din structura unui mit". Într-un basm se vorbeşte despre «Curţile lui Ler-Împărat», sintagmă care traduce, spunem noi, denumirea de «Vechea ţară a Zeilor», cu înţelesul de «Energie Cosmică Universală şi creatoare» sau Daksha. Există probabilitatea ca «Ler» să fi avut sensurile de «ţinut», «loc», nu definind un spaţiu, ci, mai curând, referindu-se la atemporalitatea primordială. Ler este numit şi «DOMNUL DE ROU~», simbol al regenerării şi al salvării Sufletului. Este Graiul Divin/Logosul , forţa divină a lumii. "Roua se naşte din acordul perfect, cântat pe cele 4 corzi ale lăutei" / lirei / harpei/ cobzei (cei 4 centri subtili din microcosmosul uman; pentru alte tradiţii: 7/9 centri, sau 12 la nivel macrocosmic). “Roua" realizează "unirea dintre Cer şi Pământ", este Apa-Mamă, Forţa Vitală Cosmică:

"Lerui Leo

La munţi ninge, plouă

Lerui Leo,

La şes pică rouă.

Roua strânsu-mi-s-a,

Din ea faptu-mi-s-a

De-un lac iezărel."

Forma şalerui (păstrată şi în interjecţia "şaoleu" ("şaoleo"/ "aoleu"), de la care a derivat verbul "a aoli") seamănă foarte mult cu numele Zeului. Acesta conţine sugestii onomatopeice; Sha indică apariţia fulgerului, revelaţie de natură vibratorie, semn al prezenţei Zeului, iar oreoro imită zgomotul tunetului, revelaţie sonoră a Divinului. "Sha" ("şa" / "sa") poate sugera procesul de expiraţie – Suflul Zeului - urmat de însufleţirea Lumii, realitate cuprinsă în partea a doua a numelui: "oreoro" - energia eterică = Sfântul Duh ? Egiptenii aveau un Zeu al atmosferei, Shu (înaintea acestuia fusese perechea Heh – Neheh = "infinitul", "eternitatea" / oceanul primordial"). La geţii-sciţi (nord-dunăreni) mai exista o divinitate războinică Wayuka, simbolizată prin vânt, care păzea trecerea între lumea celor vii şi lumea celor morţi, ipostază feminină a Zeului, o Persefonă. În folclorul nostru, e menţionat un demon al morţii, numit Vij.

În refrenul Lerului-Mărului, elementul prim «Ler» apare ca un component al naraţiunii mitologice despre Aplu = «cu mărul» - specificare pentru «Arborele Lumii» În alt colind, descoperim secvenţa Lerului-Leo. «Leul», cuvânt cu etimologie necunoscută, este şi denumirea Constelaţiei. Poate că în Era Leului s-au petrecut evenimente deosebite în ordine astral-divină şi, implicit, în plan uman, microcosmic, dacă au rămas ecouri evidente în colinde. Leul, ca simbol, reprezintă regalitatea. Shaoreoro, ca «faţă» a lui Ler, deţinea "puterea divinizată", regalitatea magică, suveranitatea. La egipteni, Re, cu varianta Ra, era sigur un mitologem, corespondentul lui Ler, care a intrat apoi în componenţa numelor unor zei: Ammon-Re, Hnum-Re. Marea Zeiţă – Mama tuturor zeilor – struneşte “Leul", ţinându-l de coamă şi de coadă – alegorie (hermetică) prezentă în grupul statuar de mici dimensiuni, din aur, descoperit lângă Pietroasa şi descris de Nicolae Densuşianu. Obiectul era alcătuit din 4 personaje: Mama Zeilor, băiatul, fata şi Leul (= canalul subtil central - Suşumna?). În religia creştină, Marea Zeiţă devine Sfânta Marie Mare.

În formula Leroinda, ultima parte are similitudini cu numele Zeului vedic Indra, "călăuza triburilor arice, care au invadat India", şi are înţelesurile: «putere», «virilitate», «înflăcăratul», «mâniosul». Era numit Indha = "cel care trezeşte", "cel care aprinde", sau Hari = «blondul» (Soarele = Haraiman/Caraiman, de la noi?). Solstiţiul de vară (Ianua Inferni) se numea Indradvaja = "Ziua victoriei lui Indra". La noi e sărbătoarea de Sânziene/Drăgaica – apogeul luminii fizice, sau "Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul", ca sărbătoare creştină, urmată de "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel". Sfântul Petru este deţinătorul «cheilor», ca şi Ianus. ( = Apollo – Dianna = “Arborele Lumii"). În Iran, Indra apărea ca Indar, fiind considerat "cel mai războinic dintre zei". Lui Indra i se sacrificau cai. În ritualul consacrat Zeului şaue se pomeneşte de 10 cai. Pentru a ajunge să cucerească «Cerul» Zeului, un rege trebuia să efectueze 100 de ritualuri de “sacrificiu al calului" (al trupului?) pentru “a dărâma“ tronul ceresc al lui Indra. În dicţionarele noastre, există cuvântul calendroi/calindroi, cu rezonanţă ciudată, cu etimologie necunoscută, însemnând: «poznaş», «ştrengar», «berbant», «vagabond», «om sărac» etc. În acest substantiv, se disting cuvintele Cal şi Indroi.

La realizarea “Marii Opere", în tradiţia hermetică, se ajunge prin «uciderea» demonului / balaurului / zmeului, adică prin sacrificiul de sine. Shaoreoro/Aplu şi Indra erau Zei – Arcaşi Supremi: Logosul/Cuvântul Divin, care acţionează asupra corpului şi a mentalului pentru a se atinge un ideal spiritual. Colindele vechi despre Dulf (Duf/Dof/Dorf = "delfin", atribut al lui Apollo, al Dianei şi al Demetrei), mâncător de mere (negre, roşii, de aur), au ca erou pe Ion/Niţă/Nicoară (înlocuit de Nicolae, în calendarul creştin), erou care se luptă cu acest locuitor al “Mării", îl săgetează sau cade la învoială cu el, în schimbul realizării spirituale:

"Stăi, nu mă lovi,

Că ţi-oi trebui.

În braţe te-oi lua,

şi te-oi ridica

Sus la Garalim,

şi ţi-oi dărui

Cerul cu stelele;

şi te-oi coborî

Jos la Garalim

şi ţi-oi dărui

Norodu cu Pământu..."

Personajul fabulos, la fel de enigmatic precum Ler, e văzut, uneori, ca un «balaur» în care eroul găseşte, după ce îl săgetează, "doi rărunchi de leu/trei inimi de zmeu". Cuvântul «rărunchi» (existent şi în expresia "a ofta din toţi rărunchii" = "din adânc"), cu atributul "de leu", este semnul TRADI}IEI PRIMORDIALE. Epoca Dulfului reprezintă Tradiţia derivată, ulterioară celei dintâi. Despre inimi se spune: "Una-i asudată; / alta-i aspumată, / trea-i sângerată", ca şi «calul» lui Sân Nicoară, în cele trei ipostaze, din alt colind: "dalbu-i de-asudatu, / negru-i de-nspumatu, / roşu de-nfocatu". Versurile de mai sus conţin indicaţii precise, tehnice, în “munca de Hercule" pentru trezirea "leului adormit".

Dulful are "o sor' mai mică". Ler-Împărat avea o fiică nemuritoare şi veşnic tânără, pe Inia Dinia, însoţită de 12 Zâne, la fel de frumoase, simbolizând divinităţi cu domiciliul astral în cele 12 Constelaţii Circumpolare. ("Tăind pe înecarea cirezilor agreste", din Cercul Zodiacal, "un joc secund mai pur", îl asimţim pe DUMNEZEU TANGENT). Inia Dinia (pietrificată în formele adverbiale «dănăoară» , «deneoarile», «adinioarea», «dinioarea»), este aceeaşi cu Hora = Cora / Corinda, Haida (identificabilă azi în interjecţia «haida»/«haide», «ai» sau în compusul haida-de. De se referea la calitatea de «Zeu», astăzi – interjecţie, dar a rămas şi ca formă pronominală, cu etimologie necunoscută, cu sensul «care», în limba actuală. «Haida» poate fi o formă înrudită cu Hebe, ipostază a Herei. Posibile variante ar mai fi: Hoisa / Hăisa, simplu: Iza (nume de apă), rămase şi în interjecţia «hăisa» = «la stânga» (echivalentul principiului feminin, curentului subtil / «zmeului» / «calului» alb). Secvenţele ha, hă, ho / hoi pot fi interpretate şi ca formule imperative primordiale, a căror forţă a declanşat Creaţia. Interjecţiile erau componente ale LIMBII NATURALE, numită şi siriacă, adamică, primordială, dată de Dumnezeu Omului Primordial (AION, fiul Corei). Nu întâmplător, avem oronimul OMU în Bucegi. Formele "Hoisa", "Hăisa", presupuse doar, au echivalente atestate ca Ortoisa, perechea lui Ortoman, Artemisa – Daina / Diana, similară Korei = «fiica» Demetrei, devenită Sfânta Marie Mică în creştinism. La geţi, cor (Corio ?) însemna «inimă»/ «suflet»? Lucrurile se leagă: în practica Misterelor Eleusine, Kore era simbolul Sufletului căzut (coborât) în temniţa lui Hades (iernii, întunericului). Pornind de la secvenţa «Haida-Ler» avem elementele unei mitologii astral-divine: vorbim de Axa Leu-Vărsător, de Era Leului. Dulful şi sora/mireasa ţin de ritualul de salvare a sufletului individual. Iată un alt fragment de colind despre Dulf, intitulat de către culegător "Voinic ce prinde Dulful":

"Ostrovene, merişi negre,

Măr'lui merişor de aur,

Născutu şi mi-a crescut

Măr'lui merişor de aur

De-un merişor roşior;

Face mer'le

'n toate ver'le,

Dar le face,

Nu le coace,

Dar de ce nu mi le coace?

Din pricina unui Dulf."

Tradiţia spune că de la Ler-Împărat au început colindele; în plan esoteric, a început practica ritualurilor soteriologice. Perioada evocată se poate să fi fost cuprinsă între 10 800 şi 8600 î.e.n.

Crăciunul, sărbătoare a Crăcilor, presupunea, în principal, lovirea ritmică a celor colindaţi cu ramuri de măr înflorit pentru a îmbuna Spiritele Strămoşilor, ale Albilor, (Dalbii Pribegi), care veghează ca puterea Soarelui să nu scadă în preajma solstiţiului de iarnă (Ianua Coeli), mai târziu, sărbătoarea Soarelui neînvins – Mithra. În multe refrene, apare formula "Colindăm, Doamne, colin(d)", în care am sesizat cuvântul cu etimologie necunoscută colin = "cracă... crescută direct din rădăcină" (rădăcina “Arborelui Lumii"?) şi atunci, colindă = «colin dă»?, iar colindăm = «colin dăm»?

Cealaltă denumire – corinda – ar fi putut proveni dintr-un Cor Inda/Hora Inda? Hora era şi zeiţă a ritmului cosmic. Este aceeaşi Inia Dinia - aspectul «feminin» al Zeului - Ileana Cosânzeana, / Floarea-Florilor, despre care se spunea: "Din cosiţă ruja-i cântă, / Nouă-mpărăţii ascultă". Prin anagramare, din cuvântul "Dinia" se obţine India, Inda, pe care le putem pune în relaţie cu Eden sau cu persanul Edin = «Paradis». “Mănăstirea Calu Gastru" din “Nedeea Cetate" "într-un pai reazămă, / într-un păr spânzură". Aici locuieşte Inia Dinia! La Poarta /PUNTEA RAIULUI, "cât firuţu părului" stă Maica Domnului. Cor Inda" să fi însemnat "Inima Diniei" ("a inimii/sufletului cetate"?) sau a fost un singur cuvânt cu sensurile: însufleţire, înviere, sinonime cu Lerinda ? Le simţim ca pe nişte derivate deverbale, mai ales când scandăm: "Corinda, corinda..." (un alt refren de colind).

Sintagma Hoi Leroi/Lerui Ler poate fi rescrisă sub forma Ho Ilero / Ileru Iler, în care iler e sinonim cu «pojar», «coriu» (boală a copilăriei, însoţită de înroşirea pielii şi de febră). Iler = Inda cel coriu (înflăcărat / roşu?). Formula făcea parte, probabil, dintr-un descântec pentru alungarea coriului, ilerului şi, de aici, să fi rămas expresia "i-a trecut (i)lerul". (Unii cercetători traduc «ler» prin timp).

Sara de Crăciun, aşa cum ne-o spun textele, e atunci când "vine Marea cât de mare", când vine Lerul (la celţi, Ler = marea"). Marea "o adună-un bour sur", adică Polul / Aplu, "cu cornile de taur" (d-aur). Bourul a fost animal emblematic pentru protoistoria noastră. Ursa Mare era numită şi Taur, dar şi Zodia Polului, al cărei hieroglif era litera G, semn al mişcării, al devenirii, al renaşterii spirituale. Poporul get a trăit sub Ursa numită Getică (Plaustrum Geticum = Carul Getic).

Colindele vechi se mai numesc şi hore. Colindătorii horeau/coreau, lovind cu crenguţe de măr/ de mălin/ de colin/ de iederă /de alun/ (corylus/ corulus). Hora, zeiţa arhaică a tinereţii şi a ritmului cosmic, trebuia îmblânzită prin horire ca să-ţi deschidă «Porţile», să te înscrii în ritmurile Universului pentru a avea acces la atemporalitatea primordială: tehnică magică de Salvare a Esenţei lui Dumnezeu din noi, "AION-ul care moare în fiecare an, înviind după solstiţiu", şi care era celebrat pe 6 ianuarie. Pe 7 ianuarie, e sărbătoarea creştină "Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul"...

Horitul menţinea o cadenţă, dată de succesiunea coreilor/horeilor (troheilor), ritm care contribuia la dezrobirea Luminii din Întuneric. Grecii au împrumutat cunoştinţele despre versificaţie (poezie) şi muzică de la strămoşii noştri pelasgo-geţi.

În loc de concluzii, vom spune că ramurile/frunzele/florile dalbe, numite în refrene, nu erau alese la întâmplare. ţineau, probabil, de momente (etape/trepte), evocate în ritual. Florile de măr apar cel mai des numite şi sunt simbolul realizării “Marii Opere", triumful Luminii Spirituale. În versurile "Linu-i lin şi iară lin/ Bate vântul câtilin/ Frunză verde de mălin" şi în secvenţa "Viţă verde iadăra", mălinul şi iedera erau legate de simbolismul lumii subpământene, de Întuneric şi de moarte (“Căderea" Sufletului în “Tenebre"). Vântul care bate "câtilin" e o specificare a "Suflului Persefonei" (Kore) din practica Marilor Misterii Eleusine.

“Creanga de Aur" este similară colinului care deschidea “porţi". Colin dăm în cele 9 “flori", până la cea din urmă – şi cea mai frumoasă - Floarea Florilor, Inia Dinia în Mănăstirea “Calu Gastru" din “Nedeea-Cetate". Mai sus, pe vârful unor munţi, sacerdoţi ai “Misteriilor Polului", purtând “goga" lui AION, invocau “puterea" ZEULUI de pe vremea când “Nedeea" era “la suprafaţa pământului".

Prof. Tudora Patrichi

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!