Apostazie şi iertare - învăţăminte

Ispita adusă în faţa Bisericii de apostazia celor doi ierarhi ortodocşi, Mitropolitul Corneanu şi Episcopul Sofroniei, a primit ca răspuns hotărârea Sinodului BOR prin care cei doi sunt iertaţi. O iertare acordată cu laxă generozitate de către confraţii ierarhi (excepţia cu putere de model de mărturisire fiind IPS Anania, încă puternicul, dar şi singuraticul “Leu al Ardealului”!). Hotărârea este completată cu reamintirea, reafirmarea, reactualizarea (sic!) formală, declarativă a loialităţii Bisericii noastre faţă de Sfintele Canoane.

Apostazia şi iertarea celor doi ierarhi ai BOR au fost intens comentate, criticate, dar şi agreate de diferiţii “actori” implicaţi în dramă. Înainte de toate, comentariile au fost făcute de această dată nu doar în mediile bisericeşti. Mass-media a văzut în contextul care a generat drama un prilej nu numai de a comenta un nou scandal care tulbură viaţa creştinilor ortodocşi români, ci şi de a oferi publicului o multitudine de păreri şi opinii mai mult sau mai puţin relenvante venite din partea unor oameni provenind din cele mai diverse domenii – comentatori politici şi religioşi, reprezentanţi ai cultelor implicate, lideri de organizaţii creştine sau civice etc. Intelectualitatea a dovedit un surprinzător (într-o societate românească tot mai secularizată!) interes pentru afirmarea, negarea, interpretarea (ne)actualităţii unor dogme ale Bisericii. O intelectualitate asupra căreia plana bănuiala indiferentismului religios ne-a dezvăluit că poate avea măcar capacitatea de a lua o anumită atitudine, pro sau contra, greşită sau corectă în faţa unei probleme legate de Canoanele Bisericii, chiar dacă o parte a acestei intelectualităţi confundă din neştiinţă sau din reavoinţă dezideratul lumesc al construirii Noului Babel, cu porunca lui Iisus “ca toţi să fie una”! Societatea civilă şi-a aşezat într-o nouă lumină o zonă cunoscută până acum mai mult pentru activismul social, decât pentru cel religios, dovedind că deţine resurse deosebite pentru dezvoltarea unei dezbateri pe teme îndeobşte dificil de abordat de către adepţii implicării civice în rezolvarea problemelor comunităţii, anume temele “bisericeşti”. Altfel spus, părţi importante din societatea românească au participat direct sau indirect la dezbatere. În acelaşi timp, apostazia celor doi ierarhi şi ezitările Sinodului BOR au fost criticate pe un ton destul de dur (meritat, de altfel!) de o puternică grupare formată din aproximativ două sute de organizaţii creştin-ortodoxe, mânăstiri, schituri şi parohii ortodoxe, la care se adaugă mari duhovnici ai momentului, numeroşi reprezentanţi ai intelectualităţii ortodoxe, dar şi simpli credincioşi, grupare cunoscută sub numele de Laicatul Ortodox Român şi însumând câteva mii de aderenţi din întreg cuprinsul României. Această critică făcută în public de către o importantă parte a zonei active a credincioşilor creştini ortodocşi români a surprins într-atât de mult aparatul administrativ, cât şi forul conducător al Bisericii, încât foarte mult timp din partea acestora nu a venit nici o reacţie oficială. O atitudine nepermisă în situaţia în care, pe de o parte, sunt puse în discuţie Canoanele Bisericii, iar pe de altă parte, Biserica noastră afirmă cel puţin la nivel oficial dorinţa de comunicare, de dialog cu proprii credincioşi şi chiar deţine un puternic sistem de comunicare, relaţii publice şi mass-media (posturi de radio, post naţional de televiziune, agenţie de presă, ziar cotidian, purtători de cuvânt etc.), sistem care teoretic pare a fi apt să asigure interfaţa pentru acest dialog. Nu în ultimul rând, apostazia celor doi ierarhi (mai ales “împărtăşirea” Mitropolitului Corneanu alături de greco-catolici sub privirile triumfătoare ale nunţiului papal) şi hotărârea Sinodului BOR în această chestiune au fost agreate, aplaudate la “scenă deschisă”, dar şi în secret, în forul intim, de la caz, la caz, de către adepţii ecumenismului şi pan-europenismului din rândul Bisericii Catolice, cultului greco-catolic, societăţii civile laice şi structurilor canonice şi administrative ale Bisericii Ortodoxe Române.

Sinodul, la proba de credinţă

Fără a mai insista pe realitatea faptului că cei doi ierarhi au căzut în apostazie (realitate pe care de altfel Sinodul nostru nu a negat-o!), vom acorda mai multă atenţie hotărârii Sinodului BOR de a ierta pe cei doi ierarhi. Indiferent că este criticată sau agreată, această hotărâre reprezintă o a doua piatră de hotar aşezată (într-o perioadă de timp foarte scurtă de nici un an şi jumătate!) pe drumul către Dumnezeu pe care îl urmează clerul şi poporul creştin ortodox din România, după piatra de hotar (aproape de poticnire!) care a fost alegerea noului Patriarh al BOR, în persoana Părintelui Mitropolit Daniel. Există însă o diferenţă evidentă şi gravă între aceste două momente. Alegerea noului Patriarh al Bisericii noastre, după naşterea în cer a Patriarhului Teoctist, a dezvăluit credincioşilor ortodocşi, precum şi celorlalţi membrii ai societăţii româneşti mai mult sau mai puţin interesaţi de viaţa religioasă, existenţa unui fapt bănuit, dar până atunci încă neconfirmat prin evidenţe incontestabile la înaltul nivel al Sinodului Bisericii, anume că în BOR există grupuri de putere care îmbină cu o abilitate cel puţin egală cu a politicienilor, interesele personale, lumeşti cu misiunea dumnezeiască, mântuitoare a Bisericii. Cu toate aspectele întunecate pe care le-a implicat procesul (putem să-l numim, fără o prea mare teamă de a greşi, electoral) de alegere a noului Patriarh, faptul că în cadrul acestui proces am descoperit în comportamentul unora dintre membrii ierarhiei bisericeşti impurităţi de sorginte politicianistă nu a provocat efecte care să tulbure fundamental sufletul credincioşilor, preoţilor şi călugărilor români. Alegerea noului Patriarh a fost o luptă pentru putere şi nu o luptă pentru Adevăr, aşa că nu a afectat corpul sfânt al Canoanelor şi Dogmelor Bisericii noastre.

Hotărârea Sinodului de a ierta aproape necanonic doi ierarhi apostaţi şi de a reactualiza, reafirma formal loialitatea faţă de Sfintele Canoane pe care tocmai le eludase, a întunecat profund sufletul acelor creştini ortodocşi – preoţi, călugări şi mireni – pentru care Biserica şi Învăţătura lui Hristos reprezintă realităţi prime şi ultime pentru propria existenţă lumească şi cerească. Sinodului BOR i-au fost îngăduite de către popor şi cler numeroase hotărâri discutabile, controversate, aşa cum este de exemplu, recenta hotărâre de a permite preoţilor să se implice în lupta politică, cu toate că există numeroase Canoane care opresc o asemenea faptă. Exista în popor şi cler convingerea că Sinodul are o anumită înţelepciune mai greu de înţeles de către credincioşii de rând, înţelepciune cu ajutorul căreia reuşeşte să se adapteze contextului istoric concret. De această dată însă, prin apostazia celor doi ierarhi (mai ales prin fapta comisă de Mitropolitul Corneanu!), societatea contemporană din care oamenii încearcă să-L alunge pe Dumnezeu şi peste care guvernează “stăpânul acestei lumi”, a supus Sinodul nostru nu doar la o simplă probă de morală, ci mai ales la o probă de credinţă.

Modelul aşa-zis “clasic” de reacţie (temporizare, amânare, negocieri secrete, dublul discurs etc.) cu care ne-a obişnuit administraţia bisericească s-a dovedit a fi un model necorespunzător pentru rezolvarea unei situaţii de profundă criză. Dacă în cazul Episcopului Sofronie, Sinodul nostru a preferat să păstreze luni în şir o tăcere oarecum indiferentă, să nu zicem complice, sperând că fapta acestuia va fi dată uitării, apostazia Mitropolitului Corneanu i-a aruncat pe sinodalii noştri iniţial într-o stare de şoc, iar apoi într-o confuzie totală. Reacţia întârziată şi mai ales lipsită de cea mai mică temeinicie canonică ar putea fi considerată ca o dovadă că Sinodul BOR nu are o capacitate completă de a analiza profund şi suficient de rapid acele situaţii în care sunt puse sub semnul întrebării sau sunt încălcate grav Canoanele Bisericii. Dacă această incapacitate este legată de anumite neputinţe sufleteşti (lipsa curajului de a mărturisi Adevărul indiferent de riscurile a căror asumare este impusă de contextul istoric, puterea redusă de a reacţiona rapid şi corect la o astfel de situaţie, vicierea sentimentală a analizei etc.), atunci cu siguranţă că membrii Sinodului nostru au învăţat că pe viitor aceste neputinţe nu trebuie să mai aibă întâietate în faţa respectării, apărării Sfintelor Canoane. Dacă hotărârea Sinodului BOR este o expresie a încercării de a împăca cele două dimensiuni implicate (“şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona”!), atunci situaţia poate fi mai gravă decât o percepem. Adică sinodalii au adoptat o soluţie a cărei substanţă este o nefericită şi nocivă mixtură între, pe de o parte, dorinţa lumească de a nu provoca o criză în structura omenească a Bisericii (Sinod, Mitropolia Banatului, ierarhie, cler, credincioşi etc.) prin aplicarea Canoanelor asupra celor doi ierarhi apostaţi, iar pe de altă parte, năzuinţa sinceră de a reaminti tuturor că BOR rămâne loială Învăţăturii lui Hristos (prezum astfel că reafirmarea, reactualizarea loialităţii faţă de Canoane reprezintă un gest sincer de mărturisire a credinţei în Hristos şi nu o declaraţie politică menită să liniştească “turma” de credincioşi, preoţi şi călugări tulburată de apostazia celor doi ierarhi!).

Sinodul ignoră laicatul

Un alt aspect care trebuie reţinut este acela că sinodalii Bisericii noastre nu au reuşit să dezvolte un dialog real cu mirenii grupaţi în ceea ce se cheamă Laicatul Ortodox Român (giraţi de o serie de preoţi şi călugări). Trecerea sub tăcere a Memoriului înaintat de aceştia (chiar şi atunci când o parte importantă a instituţiilor mass-media din România a făcut public şi a supus dezbaterii acest Memoriu!) şi încercarea de a minimaliza importanţa acestui demers prin care mii de credincioşi creştini ortodocşi români cereau respectarea Canoanelor Bisericii (în situaţia în care solicitările aproape impertinente de iertare a celor doi apostaţi venite din partea Bisericii Catolice, cultului greco-catolic sau a societăţii civile laice din Timişoara au fost supra-dimensionate şi tratate cu o atenţie nemeritată!) reprezintă două mari erori de evaluare şi relaţionare comise de Sinodul nostru. Deşi şi-au asumat să facă ascultare faţă de hotărârea Sinodului (dovedind astfel că au puterea de a respecta Canoanele, unul dintre acestea fiind acela al ascultării faţă de ierarhii Bisericii, oricât de amar ar fi gustul ascultării faţă de un Sinod care a eludat aceste Canoane!), membrii Laicatului Ortodox Român poartă în adâncul sufletului o rezervă tot mai mare faţă de capacitatea Sinodului BOR de a fi apărătorul cel dintâi şi cel de pe urmă al Învăţăturii lui Hristos. Această rezervă, de fapt, această rană sufletească trebuie vindecată cât mai curând de către Sinodul nostru prin depăşirea nivelului limitat de înţelegere în temeiul căruia mulţi dintre sinodali privesc la creştinii ortodocşi membri ai Laicatului ca la nişte fundamentalişti periculoşi pe cale de a declanşa un fel de “jihad” naţionalist-ortodox. Vindecarea poate veni doar prin dialog, prin comunicarea care să ducă la vindecarea acestei răni provocate comuniunii la care sunt chemaţi credincioşii Bisericii noastre, cler şi popor. Muţenia Sinodului nu ajută...

Biserica Ortodoxă Română încotro?

Datorită apostaziei celor doi ierarhi şi mai ales a Mitropolitului Corneanu, Sinodul s-a văzut pus în situaţia de a alege public între cele două zone (tabere?) care reclamă apartenenţa Bisericii Ortodoxe Române. Prima: comunitatea bisericilor ortodoxe, comunitate în care Biserica Ortodoxă Rusă, alături de Biserica Ortodoxă din Grecia, caută să-şi afirme rolul de principal apărător al Ortodoxiei în faţa ofensivei neo-păgânsimului şi umanismului sincretist promovat de Noua Europă, solicitând atitudini tot mai tranşante din partea bisericilor orotodoxe surori din ţările asimilate de acest proiect european, ţări precum România şi Bulgaria! A doua: bizara alianţă autohtonă ecumenistă şi pan-europeană a apărătorilor Mitropolitului Corneanu formată ad-hoc (sau nu?) din reprezentanţii Bisericii Catolice, ai cultului greco-catolic şi ai societăţii civile seculare (printre aceştia din urmă regăsindu-se persoane care în alte momente ale istoriei noastre post-decembriste au protestat, de exemplu, împotriva reintroducerii religiei în şcoala românească sau au cerut scoaterea icoanelor din şcoli). Alianţă care a fost, de fapt, expresia intereselor pe care le au în arealul Ortodoxiei româneşti Biserica Romano-Catolică şi mişcarea ecumenică de inspiraţie neo-protestantă (eventual, masonică!). Prin hotărârea sa, Sinodul a vrut să dea dovadă de o mare abilitate diplomatică: cei doi ierarhi au fost iertaţi, fiind satisfăcute solicitările venite din partea catolicilor şi ecumeniştilor, dar a fost reafirmată, reactualizată loialitatea faţă de Canoane, însoţită de atenţionarea că pe viitor orice încălcare a acestora va fi drastic pedepsită, presupunându-se astfel că se oferă un răspuns mulţumitor Bisericilor Ortodoxe Greacă şi Rusă, comunităţii monahale de la Muntele Athos, precum şi propriilor credincioşi.

În realitate, această soluţie ajută prea puţin Biserica noastră. În faţa Bisericii Catolice şi a mişcării ecumenice, Sinodul se prezintă ca fiind un for cu o capacitate redusă de asumare a unor acţiuni tranşante, clarificatoare, astfel că aceste două puternice entităţi se vor simţi oarecum încurajate ca pe viitor să facă presiuni tot mai mari asupra Bisericii noastre pentru a-şi realiza propriile obiective în România. Bisericii Ortodoxe Ruse, Bisericii Ortodoxe din Grecia, comunităţii monahale de la Muntele Athos şi credincioşilor ortodocşi români, Sinodul a lăsat impresia (evident, dezamăgitoare!) că îşi asumă mai degrabă o funcţie managerială cu nuanţe politice, decât funcţia de for mărturisitor şi apărător al Învăţăturii lui Hristos. Dacă ne gândim că respectarea Canoanelor se dovedeşte în practică prin conformare la aceste Canoane sau prin sancţionarea neconformării, vom înţelege că reafirmarea, reactualizarea Canoanelor făcută în mod formal, declarativ, prin textul hotărârii Sinodului, are o importanţă redusă, poate chiar derizorie în faţa celor care din ţară sau din afara ţării au cerut aplicarea Canoanelor în cazul celor doi ierarhi apostaţi.

Într-un sfârşit ar mai fi necesar să amintim şi faptul că Sinodul Bisericii noastre a creat un grav precedent. Iertarea apostaziei celor doi ierarhi acordată cu o uşurinţă vecină într-o anumită măsură cu complicitatea, va încuraja diferitele căderi “mai mici” de la respectarea Canoanelor. Vinovaţii pentru diferitele stări negative din Biserică (comportamentul imoral al unora dintre preoţii noştri, preoţi care se preocupă mai mult de bunăstarea personală, decât de propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, transformarea unor structuri administrative ale Bisericii în centre de putere aservite realizării intereselor lumeşti ale unor grupuri formate din clerici, călugări şi mireni, iniţiativa unor preoţi de a se organiza în aşa-zise “sindicate preoţeşti” de pe o poziţie de frondă faţă de ierarhia bisericească şi prin încălcarea Canoanelor Bisericii, absenţa mesajului profetic al Bisericii în faţa degradării morale la care este supusă societatea românească, starea de incultură dogmatică în care se află o parte din ce în ce mai mare a credincioşilor Bisericii etc.) vor privi ca fiind foarte îndepărtată perspectiva de a suporta rigorile Canoanelor Bisericii pentru propriile fapte contrare mărturisirii lui Hristos, de vreme ce o cădere atât de gravă din credinţă, precum “împărtăşirea” unui mitropolit ortodox la un altar eretic, a fost iertată cu atâta uşurinţă şi rapiditate.

O speranţă

Există şi un motiv de timidă bucurie. Apariţia Laicatului Ortodox Român pe arena luptei pentru păstrarea Adevărului de credinţă reprezintă o dovadă că în trupul lumesc al Bisericii noastre încă mai pot fi aflate mădulare care sunt ceva mai puţin bolnave, îmbolnăvite şi care au capacitatea de a reacţiona în cadrul acestei lupte dozând fără să se abată de la mărturisirea credinţei, dar ţinând cont şi de caracteristicile contextului istoric concret, cele două principale dimensiuni ale Canoanelor noastre – Iubirea creştină şi Dreptatea creştină. Chemarea la împreună-lucrare se află în puterea Sinodului nostru, care poate descoperi în interiorul Laicatului Ortodox Român resurse importante pentru misiunea de mărturisire a Învăţăturii lui Hristos pe care o are Biserica noastră în acest colţ de univers.

Închei prin a vă dărui tuturor spre reamintire şi de ce nu, spre reactualizare un citat din scrierile Părintelui Stăniloae: “Formele creştinismului apusean sunt treptele unei continue diluări a adevărului integral al Revelaţiei. S-au tot făcut acolo concesii patimilor omeneşti, până ce creştinismul a slăbit atât de mult în autoritatea şi densitatea lui de factor supraomenesc, încât le-a fost uşor acestor patimi să-l înlăture aproape cu totul. Ortodoxia singură a rămas să înfrunte de pe poziţia deplinei intransigenţe aceste patimi, să susţină în sufletul omului conştiinţa că Ortodoxia e ceva într-adevăr de dincolo de lume şi chiar dacă el nu poate atinge idealul ce i-l zugrăveşte ea, totuşi tinde tot mai sus, continuu nemulţumit cu ceea ce a realizat. Idealul de om al credinţei răsăritene nu e un ins care ştie doar să-şi ascundă sub aparenţe de civilizaţie prea exageratele porniri pătimaşe. Acesta e propriu Apusului. Ortodoxia este radicală, ea cere absolutul. Cere dezrădăcinarea reală a patimilor. Nu un om “civilizat”, moderat în toate, atent la aparenţe cu semenii, ci un om transfigurat până în adâncuri, purificat total, un intransigent al sfinţeniei reale, transparente, cere Ortodoxia prin spiritul ei ascetic şi prin pilda Sfinţilor ei. Ea cere mult, căci ştie că numai cerând mult, se poate obţine de la majoritate măcar puţin şi se satisface setea religioasă a omului, care nu se împacă cu diluări din partea Bisericii. Relativismul religios şi moral al Apusului a dus lumea la biologismul său nesăturat şi la toate neajunsurile sociale. Acesta s-a făcut izvorul tuturor doctrinelor care au dezlănţuit şi au justificat patimele omeneşti. În Apus, creştinismul a avut ca ideal să “civilizeze” pe om, pentru a-l scoate din barbaria unde se afla până acum opt sute de ani. În Răsărit, unde creştinismul apăruse într-o lume civilizată de mult, idealul a fost unul mai înalt: să-l sfinţească. Un lucru trebuie să accentuăm: dacă creştinismul apusean vrea să renască şi să-şi recâştige puterea pierdută acasă la el, trebuie să se reidentifice complet cu Ortodoxia, nu să caute să toarne şi la noi apa oaselor lui îmbătrânite. Creştinismul apusean trebuie să restabilească pe Hristos în centrul conştiinţelor, înlăturând domnia omului”.

Marcel Răduţ Selişte

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!