Consecinţele probabile ale deciziei Sf. Sinod în “Cazul Corneanu”

Comunicatul Patriarhiei din 9 iulie 2008 ne povesteşte ceva despre o decizie. Am citit şi recitit textul, încercînd să văd care ar fi aceea. Nu am găsit-o, afară de faptul că textul dezaprobă gesturi de tipul celui comis de Mitropolitul Corneanu pe care le ameninţă cu sancţiuni severe (caterisire pentru clerici şi oprire de la împărtăşanie pentru laici). Cu alte cuvinte, Mitropolitul Banatului a primit verdictul de… “eretic cu suspendare”!

Nu văd cum ar fi putut hotărî Sinodul un lucru hotărît deja, cum ar fi interdicţia de împărtăşire a ortodocşilor la sau împreună cu heterodocşii sau a concelebrării clericilor ortodocşi cu cei heterodocşi. Cel mult, Sinodul a amintit nişte puncte importante ale învăţăturii ortodoxe. Dar dacă a trebuit să le amintească unor episcopi, memoria unora şi onestitatea celorlalţi trezesc serioase motive de îngrijorare.

Aş fi vrut să mă pot bucura la aflarea acestei veşti. Aş fi vrut să pot spune, “Sinodul a acţionat cu trezvie şi cu dragoste”. Mă împiedică însă semnele vremurilor. Mi-e greu să cred că decizia Sinodului a fost luată în numele iubirii creştine, din pogorămînt, chiar dacă aşa vrea să pară. Mi-e greu să nu observ că decizia este în acord cu sprijinul acordat de elita noastră Mitropolitului Corneanu – o elită alcătuită din gnostici, agnostici şi atei. Vedem încă o dată adeverite cuvintele lui Hristos, “nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Matei 6, 24). Aş vrea să pot crede că Sinodul îi mai slujeşte încă lui Hristos. Dar atunci, cum se face că, cu excepţia ÎPS Bartolomeu Anania, Sinodul a acţionat exact în spiritul celor străini de Hristos sau vrăjmaşi ai Lui?

PF Daniel a spus în cuvîntul de deschidere a lucrărilor şedinţei Sinodului că, “printr-un dialog teologic sincer si profund, pot fi redefinite dogmele care separă Biserica Romano-Catolică de cea Ortodoxă.” În ciuda unei formulări cam ambigui, se poate vedea că sînt indicate dogmele care-i separă pe catolici de noi şi nu dogmele în genere. Cu alte cuvinte, că ei sunt cei separaţi. Problema rămîne însă: căci dacă într-adevăr asta a vrut Patriarhul să spună, atunci nu văd cum pot fi “redefinite” nişte dogme care au produs separare. Dacă separarea este rezultatul ereziei, atunci dogmele ereticilor nu pot fi în nici un caz “redefinite”, de vreme ce nu este vorba de dogme, ci de erezii. Doreşte oare Patriarhul Daniel să redefinească nişte… erezii?

La fel de grav mi se pare şi pasajul imediat următor, prin care se recomandă ortodocşilor, fără nici o ambiguitate de această dată, să se reţină de la întrebuinţarea cu “uşurinţă şi patimă” a termenilor erezie, eretic, apostazie. Iniţial este vizat doar modul în care aceşti termeni sînt folosiţi; numai că spre finalul pasajului se sugerează printr-un abil sofism arhieresc că oricine foloseşte termenii respectivi desparte “dreapta credinţă de iubirea creştină smerită”. Apoi ne sînt amintite cîteva pasaje pilduitoare din Noul Testament (Efeseni 4, 15 şi Galateni 5, 6). Selecţia pasajelor indică preferinţa patriarhului pentru gesturi care exprimă “iubirea creştină smerită”; din acest motiv, gestul iubitor şi mai ales smerit al mitropolitului Banatului nu avea cum să fie sancţionat. Există însă şi alte pasaje în Scriptură unde ereticii sînt numiţi cîini (Filipeni 3, 2; Apocalipsa 22, 15) şi antihrişti (1 Ioan 2, 18-19); aceasta pentru că pentru apostoli, o iubire nu este destul să fie smerită şi nici nu poate să fie smerită dacă nu este în primul rînd creştină. Acest sens al iubirii, oarecum suspendat în cuvîntul Patriarhului, face ca în capitolul 3 al primei sale Epistole, Sf. Ap. şi Ev. Ioan să vorbească despre iubirea cu care sîntem datori doar fraţilor, adică fiilor lui Dumnezeu pe care-i opune fiilor diavolului (1 Ioan 3, 10). Trebuie să ne iubim aproapele pînă acolo încît să ne dăm şi viaţa pentru el, dar trebuie să ne iubim fratele, adică pe mădularul Trupului, pînă acolo încît să tăiem din Trup mădularul stricat (Matei 5, 29-30; Ioan 15, 1-6). Dar dacă nu iubim Trupul, nu vom putea iubi nici mădularele Trupului şi cu atît mai puţin pe “aproapele” Trupului. Pe Mitropolitul Corneanu nu-l mai putem iubi ca frate, ci ca pe un aproape, ca pe unul care, chiar dacă a împărţit hainele Trupului şi a aruncat sorţi, “nu ştie ce face” (Luca 23, 34).

De altfel, nici unul din sfinţii autori ai Scripturii nu întrebuinţează un limbaj atît de sever precum Apostolul iubirii cînd este vorba de eretici. Nu vreau să spun că Mitropolitul Corneanu ar fi un fiu al diavolului (asta o ştie numai el şi Dumnezeu), ci doar că Scriptura este departe de a propovădui în mod nediferenţiat “iubirea creştină smerită” şi cu atît mai puţin în cazuri în care dreapta credinţă este ameninţată, indiferent că este vorba de gesturi de o agresivitate evidentă precum cel al mitropolitului Banatului, sau de efortul subtil precum cel ţesut de elită de ani buni de zile. Un efort mai puţin vizibil dar cu roade tot mai vizibile – precum acest cuvînt de deschidere al patriarhului. În articolul “Cine se teme de Patriarhul Daniel” (Dilema Veche, nr. 229, 3 iulie 2008), Andrei Pleşu îi amintea PF Daniel de un proiect comun şi, bănuiesc, pe termen lung. Biserica Ortodoxă Română începe într-adevăr să se înnoiască, dar într-un mod îngrijorător, într-unul în care trăsăturile ei tradiţionale (în sensul etimologic al termenului) încep să se atenueze.

Dacă este adevărat că Preafericitul Daniel a ţinut cont în decizia sa (de a nu lua nici o decizie) de ajutorul pe care l-a primit la începutul carierei din partea Mitropolitului Corneanu, înseamnă că pocăinţa Mitropolitului Corneanu, reală sau inventată, publică sau privată, nu a jucat nici un rol. Înseamnă că mecanismul care a funcţionat aici este acelaşi care asigură eficienţa şi longevitatea grupurilor de interese unde indivizii îşi sunt obligaţi unii altora în virtutea unor favoruri-datorii cu scadenţă lungă, în virtutea principiului quid pro quo. Scenariul aminteşte de episodul fanariot, cînd domnitorii greci care ajungeau pe tronurile Ţărilor româneşti erau deja datori vînduţi celor care i-au ajutat să obţină tronul.

Oamenii patriarhului nu obosesc să amintească modul favorabil în care acesta era privit în tinereţe de părintele Stăniloae şi de părintele Cleopa (găsim un astfel de locus classicus în articolul lui Andrei Pleşu menţionat mai sus). Dar poate fi considerată aprecierea reală acordată de aceşti stîlpi ai Ortodoxiei tînărului teolog de atunci un cec în alb, un credit acordat necondiţionat şi nelimitat? Ar putea crede cineva că astăzi, în lumina aşa-zisei decizii sinodale şi a cuvîntului de deschidere rostit de PF Daniel, părintele Stăniloae şi părintele Cleopa şi-ar fi păstrat sprijinul acordat, în condiţiile în care ceilalţi stîlpi rămaşi în viaţă, precum părintele Arsenie Papacioc şi părintele Iustin Pârvu, şi-au exprimat public dezaprobarea şi îngrijorarea faţă de atitudinea şovăitoare a Sinodului şi implicit a Patriarhului?

În definitiv, problema nu este dacă Corneanu este păcătos, ci dacă este eretic. Dacă Mitropolitul Banatului ar fi doar un păcătos aşa cum suntem cu toţii, chestiunea nu trebuia să privească pe nimeni din Biserică, ci făcea doar rating în mass media. Ca orice creştin, ÎPS Corneanu putea fi iertat la scaunul de spovedanie pentru desfrînare, hoţie, minciună, delaţiune în măsura, fireşte, în care şi-ar fi recunoscut şi regretat păcatul. În timp ce păcatul este individual, erezia atacă comunitatea de credinţă. Cu alte cuvinte, spre deosebire de erezie, păcatul nu pune în pericol adevărul de credinţă, ci doar mîntuirea personală. În schimb, de vreme ce s-a rupt de Biserică, ereticul nu mai poate primi iertarea fără de care nimeni nu se poate mîntui, chiar dacă ar trăi pentru tot restul vieţii la un nivel moral ireproşabil. Ereticul este un fel de sinucigaş spiritual: sinucigaşul trupesc nu mai poate fi mîntuit fiindcă şi-a anulat, o dată cu moartea fizică, posibilitatea de a învia duhovniceşte prin dobîndirea iertării. Ereticul, deşi mort duhovniceşte, mai are posibilitatea (teoretică) de a se întoarce în Biserică şi de a cere iertarea: chiar şi erezia poate fi iertată în măsura în care este recunoscută şi lepădată. Întrebarea este: ce a iertat Sinodul, de vreme ce Corneanu se simte nevinovat? Tocmai pentru că, în cazul lui Corneanu cel puţin, Sinodul nu a iertat nimic, ci a trecut totul cu vederea, Sinodul a sfîrşit prin a-i refuza lui Corneanu şansa unei pocăinţe autentice prin care acesta să poată reveni în Biserică. Prin felul în care a abordat întreaga situaţie, Sinodul s-a arătat lipsit nu doar de trezvie, ci şi de dragoste. Căci în urma acestei “decizii,” Mitropolitul Corneanu nu se mai află nici în Biserică, nici în afara ei, ci undeva în acel limbus infantium despre care teologii catolici spun că este locul veşnic al pruncilor avortaţi şi al copiilor nebotezaţi.

În concluzie, soluţia Sinodului a făcut mai mult rău decît bine. Departe de a-şi recunoaşte vreo greşeală, Corneanu consideră că gestul său, absolut firesc în ce-l priveşte, este doar interpretat de unii ca fiind necanonic. Chiar dacă aceşti “unii” reprezintă sinodul B.O.R., lui Corneanu nu i se pare relevant, ceea ce demonstrează două lucruri:

1. Corneanu nu mai recunoaşte de drept şi de fapt autoritatea Sfîntului Sinod al B.O.R.;

2. În măsura în care Sfîntul Sinod va continua să tolereze nesimţirea teologică a Mitropolitului Banatului, vrînd-nevrînd va deveni complicele unei abateri grave din punct de vedere dogmatic şi canonic. Indiferent de raţiunile acestei complicităţi – care pot varia de la interese personale la pură delăsare –, ierarhia va fi în acest caz direct responsabilă de prelungirea propriei confuzii la nivelul întregii Biserici şi, prin aceasta, de producerea unor viitoare tensiuni interconfesionale.

Gheorghe Fedorovici

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!