A fi “cool”, nu cult

În seara zilei de vineri, 11 iulie 2008, în cadrul emisiunii radiofonice Chef de vorbe (de pe România Cultural), un oarecare Petre Fluieraşu (cică redactor-şef la o revistă Arcada…) s-a străduit, din răsputeri, să fie arate că e “cool”, nu cult! A reuşit să se dovedească prost. Colega lui de revistă, Severina Nu-Ştiu-Cum, a mai ratat din ocazii…

Tema emisiunii: cultura în general şi cultura de divertisment (“entertainment”-ul). “Ideile” fluieraşului – o colecţie din cele mai tembele şi iresponsabile “panseuri” ale gibonilor epocii contemporane (pe post de “lideri de opinie” – de au fost posibile apariţia pe piaţă a Codului lui Da Vinci şi a “piesei” Evangheliştii…).

Iată ce “perle” a emis belferaşul, un mucos rârâit şi plin de sine, ca un balon de bâlci:

-”Detergenţii şi cărţile trebuie să fie tratate la fel pe piaţă”.

-”Lasă dracului principiile morale; când ai de vândut cărţi care trebuie să se cumpere, nu trebuie să te împiedici de nişte prostii cum sunt principiile morale”.

-”Eminescu, azi, ar fi un nimeni, care s-ar cocoşa pe computer şi Internet. La fel şi Hristos”.

-”Hitler şi Stalin trebuie luaţi azi ca model, în ce priveşte dictatura publicităţii”.

-”Astăzi, totul se vinde! Şi sufletul se vinde”.

-”Eşti liber cu cât eşti mai dependent şi mai manipulat de lucruri/obiecte şi de reclamele TV!”.

-”Dacă vrei să ai succes pe România Cultural, lasă-l dracului pe Verdi şi pune maneaua!” (o îndemna “fluieraşul” pe realizatoarea emisiunii, o doamnă excesiv de reţinută în exprimare).

-”Viaţa e frumoasă.pentru că nimic nu contează!”

-”Dacă aş scrie o carte şi editorul mi-ar zice că nu se vinde, şi ar spune să schimb ceva ca să se vândă – eu aş schimba totul! Dă-le dracului de idei, cea mai tare carte e Codul lui Da Vinci, şi cărţile lui Sandra Brown sunt tari, şi Stăpânul Inelelor – pentru că se vând! Vânzarea e totul, nu mă interesează personalitatea scriitorului !”

-”Totul este să mă simt eu bine! Cultura secolului nostru este senzaţia!”

-”Eu nu vreau decât bani, prin care să capăt puterea în lume!” etc. etc.

Mega-prostul trebuia întrebat:

-”Puterea… să ce?!” Căci, dacă pentru tine nu contează decât “să te simţi bine”. Şi tot ce crezi tu că ar fi cultură godăcească de troacă – ar fi, de fapt, pierdere de vreme şi onanie intelectuală.

Au intervenit, în emisiune, prin telefon, doi oameni mai în vârstă, sugerând că nu trebuie să se coboare autorul în cloacă, ci să încerce autorul, prin opera sa, să ridice, din cloacă, omenirea. Belferaşul a pufnit într-un râs dispreţuitor:”Vezi? Nişte moşi , total depăşiţi!”

Interesant e, totuşi, că tovarăşa lui de revistă, Severina Nu-Ştiu-Cum, s-a dovedit, în final, mult mai rezonabilă decât el (încercând să îngâne ceva despre necesitatea unui marketing mai bun pentru cărţile bune). Dar belferaşul a înlăturat-o, suveran, cu cotcodăceli indignate: “Pe mine nu mă interesează decât Dan Brown, Sandra Brown şi Coelho! Nu mă interesează să rămân, mă interesează să câştig bani, acum! Vor masele să se distreze, fac orice să-i distrez! Aşa e peste tot în lume!”

Dacă asta e generaţia ce vine după noi, o generaţie de iresponsabili, care vor să fie doar “cool”, “trendy”, pentru a câştiga bani – azvârlind cultura în cloacă –, atunci evoluţia spirituală terestră va suferi o gravă şi lungă eclipsă.

Fluieraşii aştia, care zic că vor puterea în lume – să ce ? să fie moţul cloacei ? – nu sunt nici măcar animale “plaisir”-iste, ci sunt monştri ai anti-spiritului. Animalul are instinctele sale de origine divină, pe când “fluieraşii” sunt plini de porniri distructive, de sorginte satanică. N-au nici un Dumnezeu, afară de Ban şi Maţ. Ei nu ştiu ce-i nu măreţia divină, ci nici măcar istoria!

Cu ei nu se poate discuta nimic despre funcţia cathartică a artei/culturii, despre originea cultuală a culturii şi despre menirea soteriologică a culturii. Ei ar sta în cap în mijlocul mlaştinii, numai să atragă şi să exploateze “masele”, dezvoltându-le monstruos, acestora, valenţele de degenerescenţă ale epocii noastre (Kali Yuga ).

De unde să ştie un “fluieraş” că există şi o cultură de divertisment absolut onorabilă, vie, profund morală, de cea mai înaltă calitate spirituală, cu strălucite valenţe evolutiv-spirituale? De unde să ştie că la români, spre exemplu, cupletele lui Constantin Tănase şi cântecele Mariei Tănase, de la Cărăbuş, au susţinut, prin geniul lor fulminant, profund autohton, o generaţie întreagă, să nu se cufunde în tăcere laşă, în frenezia perdiţiei?! Teatrul de estradă, cupletele lui Alexandru Maximilian, interpretate, cu vervă, de Stela Popescu şi Al. Arşinel sau cele ale lui Nae Lăzărescu/Vasile Murariu – sunt, unele, adevărate bijuterii de Duh şi biciuitoare de impostură, de imoralitate, de goliciune de Duh. De unde dicernământ la un mucos vedetist, pentru a înţelege că un Radu Tudoran, cu Toate pânzele sus!, sau un Constantin Chiriţă, de care numai sfertodocţii îşi bat joc, azi, când vorbesc despre Trilogia în alb ori Cireşarii – ofereau (şi încă oferă!) un divertisment excelent, pentru tinerii neinfectaţi de manèle, rock şi, în genere, de mahalaua anti-spirituală?

De unde să afle un campion al maţului umflat că Shakespeare nu a fost o prostituată care şi-a numărat “6 miliarde de exemplare” în palmă, ci un demiurg terestru, din opera căruia şi următoarele secole vor fi, probabil, obligate să reţină măcar câteva versuri adânci?!

De unde să ştie că există divertismentul genial al lui Beaumarchais, care a revoluţionat moravuri la marginea secolelor XVIII-XIX – dar şi piese de rezistenţă ale unui Victorien Sardou, “bulevardierul” – piese care stârnesc un râs inteligent şi azi –, iar peste Canalul Mânecii, prozatorul Jerôme K. Jerôme, şi prozatorul George Bernard Shaw au creat un soi de “divertisment” de o calitate şi rafinament estetic nu doar “rezistente” în istorie, ci cu energii adânc-meditative, “înhămate” la micro-revoluţii spirituale? De unde să ştie că, la celălalt capăt al Europei, ruso-sovieticii Evgheni Petrov şi Ilia Ilf au creat, pentru nemurire, cele mai scăpărătoare briliante ale divertismentului, cu “bătaie” de duh peste veacuri ? ...Că anglo-americanul Charlie Chaplin, prin micuţul său vagabond, Don Quijote modern, temerar cavaler în zdrenţe, a produs râsul cu lacrimi, divertismentul care îţi scormoneşte sub jiletcă sau sub cămaşa-ţi zdrenţuită, pentru a-ţi re-plămădi verticala, spre Ceruri, a sufletului (în plin proces de intoxicaţie, prin Hollywood-ul industriei banilor, prin imoralitate)?!

Dar pentru cine vorbesc eu toate astea? Pentru “fluieraşi”? Nu, ci pentru cei care trebuie să înţeleagă, în ceasul al treisprezecelea, să-i arunce, cu capul în jos, în cloaca plină de propriile excremente, şi să promoveze, cu osârdie, pricepere şi insistenţă, fie şi prin dezgustătoarele mijloace ale “pieţei”, marile opere ale artei divine, prin care să deblocheze Kali Yuga. Arta nu e “detergent” decât în sensul sacru-purificator.

Problema e alta: vor avea ce promova, acei agenţi de marketing, vor avea, ca obiect de “promo”, opere de înaltă spiritualitate dacă şi autorii se iau după “ideologia” fluierată?!

Pentru ca să înlocuieşti “cool” cu cultura, manelele cu operele lui Verdi, şi să nu dai faliment – e nevoie ca întreg edificiul social (românesc şi mondial) să se de-manelizeze, de-mahalagizeze. În loc de Sarkozy, să revină un Charles de Gaulle, în loc de Băsescu, măcar un Cuza sau Carol I, în loc de Tăriceanu, măcar un Ionel Brătianu.

Despre prozele celui mai strălucit romantic spaniol, Gustavo Adolfo Bécquer, se spune că “parcă au fost scrise pentru nimeni – şi tocmai de aceea au căpătat statut de pagini pentru totdeauna. (…)Iar legendele sale nu se vor stinge niciodată” (cf. Arturo Berenguer Carisomo, La prosa de Bécquer, ed. II, Sevilla, 1974) – pentru că misiunea artistului (şi, deci, a culturii-cult) este de a pipăi şi deschide omenirii căi spre transcendent.

Fireşte, nici Apocalipsa nu pretinde că se vor mântui toţi proştii. Nici vorbă!

prof. dr. Adrian Botez

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!