Amintiri despre Societatea Academică “Prietenii Ştiinţei”

Pentru o istorie culturală (III)

Romulus Vulcănescu, profesor de filosofie la Liceu militar Mânăstirea Dealului, de la Târgovişte, încearcă în conferinţa pe care a susţinut-o în cadrul Societăţii “Prietenii Ştiinţei” să lămurească unele chestiuni din evantaiul aspectelor negative ale culturii şi mentalităţii româneşti, abordând subiectul atât de delicat şi dificil al Mitologiei româneşti. Aplecat asupra acestor aspecte negative care constituie o altă dimensiune a sufletului românesc, autorul decelează lupta între credinţa curată în Puterile Divine şi forţele malefice, determinate de practici magice (vrăji, blesteme, ghicitul, credinţa malefică în transformarea omului mort în strigoi etc), practici promovate mai ales de ţigani, dar şi de oameni lipsiţi de cultură creştină, care au creat o adevărată mentalitate în sânul omului de rând, şi în general a satelor mai mult sau mai puţin izolate.

Pe această temă, Romulus Vulcănescu a tipărit, de altfel, în 1937, lucrarea Mitologia românească, care a circulat prin librăriile din ţară, având rostul de a descifra anumite taine care frământau sufletul românesc, nu numai sub raport benefic, ci şi în ceea ce priveşte preocuparea pentru lucrurile negative. Acestea nu fac altceva decât să arunce pe omul necultivat în braţele dezorientării, ale scepticismului, pesimismului, şi chiar ale nihilismului, creând o adevărată angoasă existenţială. În fond, toate aceste aspecte negative îndeamnă fiinţa umană să recurgă la acte contrarii dragostei creştine, la atitudini de ură, răzbunare sau săvârşire de fapte rele, prin periclitarea vieţii semenului său.

Prin urmare, aceste practici contravin spiritului pur al moralei creştine, iar jocul cu forţele demonice este un joc primejdios, atentând la dimensiunea ontologică.

Nichifor Crainic, profesor de teologie mistică şi ascetică la Facultatea de teologie a Universităţii din Bucureşti – anterior, profesor la Chişinău –, era un poet de respiraţie creştină, director şi îndrumător al revistelor “Gândirea”, “Calendarul”şi “Sfarmă Piatră”. Filosof al culturii, gânditor şi publicist, cunoscut în toate mediile intelectuale din România şi din Occident, s-a născut în 1889, în judeţul Vlaşca. Cu studii universitare la Bucureşti şi la Viena, a fost membru al Academiei Române, ocupând locul rămas vacant prin dispariţia lui Octavian Goga.

Viziunea sa politică şi filosofico-teologică este expusă în lucrările sale de largă circulaţie: Puncte Cardinale în haos; Nostalgia Paradisului, precum şi în volumele sale de poezii sau în articolele sale.

Nichifor Crainic s-a născut în anul morţii lui Mihai Eminescu. Ce semnificaţie: moare un luceafăr şi se naşte un alt luceafăr. Am spus cândva, într-o conferinţă, că Tudor Arghezi este cel mai mare artizan al cuvântului. Astăzi, recitindu-l pe Crainic şi pe Gyr, pot afirma că cei doi figurează alături de Arghezi ca mari artizani ai cuvântului.

Pe vremuri, Crainic colaborase şi cu Nicolae Iorga de care apoi, în urma unor divergenţe, s-a despărţit, formându-şi propriul său grup în jurul revistei “Gândirea”, a cărei conducere, în calitate de director, a preluat-o în 1926. Tot el era şi îndrumătorul revistei “Sfarmă Piatră”, al cărei director (proforma) era Alexandru Gregorian. “Calendarul”, al cărui director (proprietar) era acelaşi Nichifor Crainic, a fost suspendat de regele Carol II-lea pentru atitudinea sa favorabilă Mişcării Legionare. Crainic a deţinut un timp şi portofoliul Ministerului Culturii, sub guvernarea lui Antonescu, fiind ulterior destituit din cauza fiicei sale care promova o activitate de dreapta activă.

Conferinţa pe care Crainic a ţinut-o în cadrul Societăţii “Prietenii Ştiinţei”, în 1937, se intitula Sensul teologic al frumosului. În opera sa principală, Nostalgia Paradisului, Crainic îşi expune viziunea sa despre originea şi finalitatea artei, a frumosului, plecând de la ideea potrivit căreia creştinismul este a doua creaţie a lumii, creaţia ei în duh. De la această premisă, el susţine că arta s-a născut în Rai; frumosul nu este altceva decât una dintre cele trei valori fundamentale ale Absolutului, pe lângă Adevăr şi Bine. Artistul care creează o operă de artă trebuie să respecte şi axiomele adevărului şi ale binelui, pentru că dacă arta s-a născut în Paradis, atunci şi finalitatea ei trebuie să fie tot viaţa paradisiacă, iar cel care o gustă este nevoit să-şi găsească mulţumirea şi satisfacţia în acest loc.

Tot în acest mod vedea lucrurile şi profesorul Felow în disputa pe care a avut-o cu elevul său, poetul american Edgar Allan Poe, care susţinea că frumosul nu trebuie să aibă nici o tangenţă cu Adevărul şi cu Binele şi că trebuie să fie independent de celelalte două valori, deşi greşea.

În acest context de idei, Nichifor Crainic mai dezbate în Nostalgia Paradisului, în capitolul Genialitate şi sfinţenie, problema asemănării după chip a omului cu Creatorul lumii, Creator a toate, geniu suprem şi pe deasupra şi guvernator al întregului univers, precum şi chestiunea asemănării omului cu Marele Divin în ceea ce priveşte desăvârşirea în sfinţenie – păstrând proporţiile, problema diferenţelor de esenţă, ca şi în toate valorile morale.

Profesorul Crainic, încununat de multe succese, a fost nevoit, sub comunişti, să stea ascuns prin satele din Ardeal, travestindu-se în vraci şi vindecând cu buruieni bolnavii, pentru ca apoi, îndemnat de alţii să se predea Securităţii, să sufere ani grei de temniţă. Întâlnindu-l în 1946 la închisoarea de la Aiud, pentru că făcuse parte din guvernul lui Antonescu, l-am întrebat ce mai gândeşte, la care mi-a răspuns: “Dragul meu, am în memorie subiectele a vreo 50 de cărţi de filosofie şi de teologie care aşteaptă să fie aşternute pe hârtie”. Dumnezeu însă a vrut astfel. După multe boli şi suferinţe a fost eliberat abia în 1962. Stabilit într-o încăpere din incinta Palatului Mogoşoaia, sub îngrijirea fiicei sale, a trecut la Domnul în 1972. A colaborat cu câteva texte la unele fiţuici ale vremii. Dacă ar fi avut răgazul să aştearnă pe hârtie subiectele celor 50 de cărţi, oare ce ar fi însemnat ele pentru gândirea, cultura şi spiritualitatea românească?

Un alt vorbitor la pupitrul Societăţii “Prietenii Ştiinţei” a fost Ion Simionescu, profesor de ştiinţe naturale la Universitatea din Bucureşti, un mare învăţat care şi-a dăruit viaţa operei de culturalizare a poporului român. Scotea la Bucureşti, din iniţiativa sa, cu acelaşi scop de culturalizare, colecţia “Cunoştinţe folositoare” în care se publicau de către diferiţi oameni de cultură, studii, biografii, eseuri şi tot ceea ce era folositor publicului cititor. La ora aceea, profesorul Simionescu era trecut de 60 de ani. El considera cultura nu atât o acumulare de cunoştinţe, cât o punere a lor în practica vieţii, transformată astfel într-un soi de omenie şi de conştiinţă a datoriei, deci o valorificare practică a cunoştinţelor acumulate.

El dădea un exemplu care confirma această teorie susţinută de el: un cizmar poate fi catalogat un om de cultură atunci când valorile morale stau în faţa acţiunilor lui, ţine cont de ele, şi când atitudinea de civilizaţie şi de conştiinciozitate face parte din viaţa lui, iar îndeletnicirea lui profesională este de o corectitudine exemplară. Cu alte cuvinte, omul de cultură nu trebuie să trăiască rupt de realitatea înconjurătoare, de realitatea socială, de oamenii cu care vine în contact şi pe care trebuie să-i servească, cu pregătirea lui profesională. Omul de cultură nu trebuie să trăiască în abstractul vieţii, ci în concretul ei, să-şi modeleze viaţa în raport cu valorile morale, culturale şi civilizaţionale şi să apropie aceste valori de viaţă.

George Popescu Glogoveanu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!