Naţiunea şi naţionalismul în viziunea lui Nicolai Berdiaev

Antinaţionalism şi egoism individualist

Unde cucereşte, totuşi, internaţionalismul modern teren? Care este forţa care-l face să pară un fenomen cu valenţe moralizatoare? Acesta este unul dintre cele mai importante puncte ale discuţiei despre Berdiaev, pentru că, în zilele noastre, elementul despre care vom vorbi este unul considerat esenţial. Mai mult, este tratat ca una dintre virtuţile fundamentale cu care omul modern trebuie să se doteze pentru a întâmpina aşa cum se cuvine viitorul omenirii. Internaţionalismul este creditat cu valoarea de a lupta împotriva egoismului naţional. Numai că această luptă ascunde un alt fenomen, mai grav chiar decât egoismul naţional, aşa cum vom vedea. Iată cuvintele lui Berdiaev:

“El (internaţionalismul – n. ns., C. P.) cucereşte, în plan moral, prin renunţarea ascetică la egoismul naţional. Dar în spatele acestei renunţări ce împinge spre nefiinţă stă ascunsă afirmarea de sine a oamenilor, stă egoismul personal şi de clasă, setea de bunăstare, renunţarea la sacrificiile cerute de soartă şi la mişcarea popoarelor în sus”.

Ştim foarte bine cât este de defăimat naţionalismul în zilele noastre. Există chiar curente în sociologia naţiunii care consideră că naţionalismul este ce mai temut duşman al vieţii moderne a lumii. Cele mai multe abordări ale conflictelor din aria europeană, dar nu numai europeană, pun pe seama naţionalismului ostilităţile şi suferinţele ce rezultă din acestea. Până la un punct, aceste abordări sunt îndreptăţite. Nimeni nu poate nega că există o “inflamare naţionalistă”, o fervoare cu valenţe energetice care, când condiţiile sunt prielnice, poate duce la conflicte iremediabile. Aşa s-a întâmplat, bunăoară, în Serbia vecină cu noi la jumătatea anilor 90. Totuşi, naţionalismul, deşi legat de conflictele respective, nu este ultimul etaj al răului istoric. Mesajul lui Berdiaev este explicit. Mai mult decât egoismele naţionale, ar trebui să ne temem de egoismele individuale, de aplatizarea spirituală şi materialistă a lumii. O lume din care naţionalismul va fi eradicat nu va fi o lume mai paşnică, aşa cum par a crede adversarii actuali ai acestui fenomen. Dimpotrivă, potenţialul violent se va regrupa la nivelul claselor sociale, al grupurilor de tot soiul, al indivizilor unii împotriva celorlalţi. Violenţa interstatală se va preschimba în violenţă intrastatală, economică, sau pur şi simplu fără nume. Adesea, scenele violente pe care ni le oferă cele mai dezvoltate şi mai puţin naţionaliste ţări sau popoare sunt de o cruzime fără sens, cu nimic mai prejos decât cruzimea care se manifestă în cadrul conflictelor naţionale. Violenţa civilizaţiei moderne se va sprijini, aşadar, pe pilonul numit individ, pe ego-ul lui nemăsurat, pe dorinţa lui funestă de bunăstare fără limită, pe cinismul şi despiritualizarea lui, în toate sensurile, de la religie la cultura laică. Individul modern este următoarea victimă a acestui război dus împotriva spiritului viu. Astăzi, naţiunile sunt judecate de tribunalul istoriei. Mâine va veni şi rândul individului, care azi se bucură de toate drepturile şi privilegiile posibile.

Internaţionalismul neagă, în viziunea lui Berdiaev, universalul concret al omenirii, înlocuindu-l cu un universalism abstract, cu o fantomă. Dacă unitatea superioară a speciei umane este dată de Biserica Universală, care respectă şi individul şi naţiunile şi omenirea, în calitate de creaţii ale lui Dumnezeu, internaţionalismul abstract alungă aceste date concrete ale lumii şi le înlocuieşte cu o viziune fantomatică, fără sens, despre o unitate a clasei muncitoare, o unitate pur economică a omenirii. Internaţionalismul este nimicirea realităţii, opus nu numai naţionalismului, ci şi universalului: “Internaţionalismul este opus nu numai naţionalismului, ci şi universalului şi atotunităţii pozitive; în el acţionează spiritul inexistenţei, a ceea ce nimiceşte realitatea în numele fantomelor”. În fine, aceste consideraţii sunt suficiente pentru a respinge şi ideea falsă a unei legături între internaţionalism şi creştinism. În calitate de religie universală, creştinismul nu respinge naţiunea, ca internaţionalismul. Dimpotrivă, creştinismul potenţează toate realităţile umane, de la individ până la omenire, atribuindu-le un suflet; în această recunoaştere sau atribuire nu poate fi vorba de negarea naţiunii. Creştinismul nu neagă, ci conferă viaţă tuturor acestor realităţi umane. În loc de a fi o prelungire a creştinismului, internaţionalismul este pervertirea acestuia, chipul său răsturnat, anticristul: “Internaţionalismul este o caricatură urâtă, pervertire a spiritului universal al creştinismului, chipul lui fals. Aşa şi anticristul va fi chip fals al lui Hristos, o caricatură”.

Dacă internaţionalismul este o boală crudă, care alungă realitatea populară într-o fantomă fără chip, căutarea cu obstinaţie a “popularului” în popor poate, de asemenea, să se soldeze cu un eşec lamentabil. Este cazul mişcărilor pro-populare, sau, în termenii Rusiei, al poporanismului, adică al unei mişcări de esenţă intelectualistă care caută poporul doar în clasele de jos. Acest procedeu este la fel de fals, căci introduce o falie artificială între clasele superioare şi cele inferioare (vorbind generic şi fără conotaţii axiologice). Astfel, poporaniştii riscă să confunde vulgarul cu popularul, sau poporul, gloata, cu naţiunea (Berdiaev aminteşte distincţia din limba franceză dintre “peuple” şi “nation”): “Conştiinţa poporanistă a rupt integritatea organică a vieţii naţionale, provocând contrarietăţi de nebănuit. Intelectualii poporanişti au voit să depăşească prăpastia dintre intelectualitate şi popor, au mers în popor, au renunţat la tot în numele poporului, dar conştiinţa lor poporanistă a eternizat ruptura dintre popor şi intelectualitate prin aceea că a îmbrâncit totul la lupta socială de clasă şi la împotrivire”.

Naţiunea nu este de găsit în popor ca “peuple”, adică în clasele de jos, ca fiind abandonate de clasele de sus îndepărtate de spiritul popular, căci adesea într-un ţăran e mai puţină naţiune decât într-un nobil sau într-un meşteşugar. Deşi nu a fost poporanist după canoanele clasice (la noi, curentul s-a impus abia la începutul secolului XX) în opera lui Eminescu putem regăsi viitoare ecouri poporaniste. Şi el identifică naţiunea cu clasele “pozitive” de jos, pe când pătura conducătoare i se pare înstrăinată şi deci abătută de la direcţia naţională. Eminescu este mult mai aproape de curentul romantic german, mai degrabă culturalist decât politic – în orice caz, el nu cade în eroarea de a face din iubirea poporului o tribună revoluţionară, în spiritul narodnicilor ruşi, din care se va fi inspirat şi Stere la noi. E adevărat, la Eminescu lucrurile se complică oarecum pentru că el tinde să suprapună clasa conducătoare cu elementele alogene, caz în care, desigur, teoria sa ar avea mai multă îndreptăţire. Totuşi, tendinţa poporanistă (cu valenţele romantice ale epocii, în siajul romantismului german) l-a predispus la această privire accentuat fixată pe clasele de jos, pe poporul simplu, pe ţăranul “pozitiv”. Acestui ţăran clasele de sus îi sunt datoare, devreme ce el e singurul care contribuie la bunăstarea naţiunii şi e adevăratul ei pilon de susţinere. Berdiaev ne previne că “taina” naţiunii nu se epuizează niciodată în clasele de jos. Adesea, nobilii, oricât de înstrăinaţi ar părea, pot fi un indicator mult mai bun al stării naţiunii şi al sufletului ei de adâncime. Recuperarea unităţii naţionale nu se face într-o singură clasă pozitivă, pură, obidită etc., ci în integralitatea claselor sociale, fiecare cu părţile sale bune sau mai puţin bune. Problema identificării sufletului popular devine astfel, o problemă de universalitate în diversitate.

Cristi Pantelimon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!