numarul 10-11, decembrie 2003 - ianuarie 2004

O marturie despre patimile preotilor aromani (2)

Redam in continuare marturia Parintelui aroman Dumitru Constantinescu, din comuna Perivole - Pind (Epir), asa cum a scris-o el in 1913. Acest text, intitulat, “Biografie” a fost trimis sotiei lui Iancu Bacalbasa, pe 20 august 1913, pentru a fi publicat in ziarul acestuia, Inainte, dezvaluind astfel „suferintele si tiraniile ce au patimit preotii din Macedonia din partea Clerului de la Fanar”. Din pricinicare ne scapa, documentul nu a mai fost publicat. Asadar, scrierea vede acum in premiera lumina tiparului. Redactia a actualizat ortografia si a indreptat pe alocuri textul, astfel incat sa poata fi citit si inteles cu usurinta. Nu am modificat insa stilul autorului care are farmecul sau incontestabil.

Se cuvine sa le multumim doamnei Viorica Duliu – care a pastrat documentul pina azi si a incuviintat sa-l tiparim – si domnului Gheorghe Padioti, secretar general al Asociatiei Vlahilor din Atena, prin intermediul caruia a ajuns la noi textul.

Nu-mi trecea prin minte ca sunt si oameni ca fiarele rapitoare si mai ales ca astfel poate fi un Mitropolit! Prin octombrie 1883, pe cand îmi faceam lectia cu elevii în scoala, s-au prezentat patru jandarmi si m-au ridicat, cum lupii rapesc mieii din turma, dupa ordinul arhiereului, si m-au dus din Perivole drept la Grebena, departare de noua ceasuri pe jos, ca vai de mine! Ma trag drept la închisoare si ma închid cu criminalii. Trec cinci zile, trec zece, în van asteptam, ca si la exiliul din Volo, sa ma scoata! Vine si familia mea, pentru iernare, la Grebena si cine sa îngrijasca macar de pânea zilnica! Copiii mei, în numar de cinci erau toti mici: de la sapte ani în jos. Au venit la închisoare sa ma vada si au pleacat, ca le-am spus sa se întoarca acasa fara mine.

Am rugat pe sutasul de la închisoare, de mi-a dat voei, si de Sfântul Dimitrie, la 26 octombrie, de a-mi serba ziua onomastica. Am sezut la masa cu familia mea, dar însotit si de un jandarm, care ma pazea. Cât am început sa-mi fac rugaciunea mesei, ne pomenim cu alti doi jandarmi care ma ridica de la masa si ma duc iar la închisoare.

In aceeasi seara, cum stateam în închisoare pe gânduri si trist observ pe un om de la Mitropolie, Guli {ula, ca se uita de la usa si ma priveste cu dispret, fara sa-mi vorbeasca. Trei ore mai tarziu, se dischide usa închisoarei si intra un ofiter anume {aban-efendi, cu o lumanare aprinsa în mâna, însotit de doi jandarmi, se uita pe rând la multi arestati si când ajunge la mine, cum eram întins si acoperit pentru somn, ma trage de mâna, i se parea ca dorm, si cu o mare bucurie îmi zice: „Scoala, Papaz-efendi, nu stai trist, mâine dupa ordinul lui Dispoti-efendi, cu trei ceasuri in noapte te voi trimite la manastirea Zaborda de la Vengia, unde ai sa te multumesti foarte mult, ca e manastire bogata, are multe oi, capre, herghelie, cirezi de vaci, mosii, mult vin si rachiu. Sa-ti iei si familia acolo. Cu tine o sa vie si domnul Guli {ula, care duce scrisori din partea Mitropolitului la Egumenul manastirii”. Atunci am înteles de ce m-au ridicat de la masa, ca venise Guli cu scrisorile de la Mitropolie si de aceea se uita cu atâta curiozitate si dispret în închisoare la mine! Pe la ceasurile 10 dimineata vad ca se dischide usa, intra un ciaus (sergent), ma ia si ma prezinta la {aban-efendi, sutasul închisoarei. M-am rugat sa ma treaca pe la familie, sa-mi las asternutul si sa-mi iau vreo camasa, dar am fost refuzat si îndata m-au pornit pe jos, Carafil-ciaus si cu patru jandarmi însotiti de omul de încredere al Mitropolitului Ciril. Ajungând în Piata Mare, am întâlnit pe aromânul Ianache Puliu, caruia i-am dat asternutul meu si pe care l-am rugat sa spuna comunitatii românesti ca ma exileaza la manastirea Zaborda; sa-i scrie lui Apostol Margarit cazul etc. Dupa trei ore de drum am ajuns la râul Bistrita si dincolo de aceasta apa am stat putin în satul Gustome ca sa ne odihnim si sa luam câte o bucatica de pâine în gura.

Cu arma in ceafa

Foarte de dimineata, trei din copiii mei fura trimisi de sotia mea cu mancare si cu rufele de primenit. Când au ajuns la închisoare si nu m-au gasit au ramas încremeniti. Un grec le-a zis ca parintele lor a fost aruncat aseara în gârla si s-a înecat. Atunci, bietii copii, disperati, au plâns in hohote alergând prin târg spre casa, unde au avut cea mai mare jale din viata lor. In momentele acelea s-a dus I.Gh. Puliu si le-a spus ca ma exilara la Zaborda. Daca nu vedeau asternutul meu nu-l credeau ca le spune adevarul.

Din Gustome am ajuns la Copriva, mosia unui beu din Agaleus, anume Husen-bei, unde am pranzit. Acolo am fost lasat numai cu un jandarm. Seara am ajuns lesinat de drum la una din mosiile manastirii numita Ghirachina si acolo am ramas pe 27 octombrie.

A doua zi, ne-am sculat de dimineata ca sa ajungem devreme la manastire. Din cauza frigului eu umblam mai repede decât pazitorii mei si ma departasem putin de ei, când ma pomenesc cu strigate în urma mea. Ma întorc si il vad pe Guli care le zicea jandarmilor sa traga cu focuri în mine ca voi fugi în acele vai paduroase. De teama, m-am lasat la pamant sI am inaltat batista pe un bat ca sa se încredinteze ca nu fug.

Pe la ora zece seara am ajuns la manastire, iar Guli a dat scrisorile Egumenului Neofitas, care, dupa ce le-a citit, a ordonat sa ma închida în zondan (celula) calugarii.

Zece zile la rand, o data la 24 de ore mi se dadea câte o bucatica de pâine goala. Am slabit mult. Vazandu-ma în disperare mare, mi-am adus aminte de Husen-bei, despre care îmi povesteau jandarmul care ma pazea la Copriva pe drum, ca are mare influenta asupra manastirii. S-a întâmplat ca sa fie în acea zi Beulu aproape de manastire la satul Pale-Turc, si eu am rugat pe un baiat ca de 16 ani, care mi-a adus pâine, dându-i si un sfert de migit (1leu) ca sa se duca sa dea un bilet din parte-mi bunului beu Husen, carui ii scriam sa vie pâna la manastire, ca am sa-i spun o mare nedreptate ce mi se face. Dupa doua zile a venit Beul la manastire si m-a scos din celula, m-a luat la o parte si m-a întrebat ce este. I-am spus ca eu sunt preot român si institutor român, de aceea m-a exilat Dispoti (Mitropolitul). Apoi l-am rugat sa ma scoata din celula, ca mor daca mai ramân închis si cu mine o sa moara si familia mea de sase persoane. Prin interventia acestui bun bei am fost scos din zundan, lasat liber prin manastire, mi s-a facut foc in chilie si mi s-a dat pâine destula.

Batai, umilinta, munca silnica

N-au trecut cinci zile si pazitorul meu Eftimie Dileanga, din ordinul Superiorului manastirii, m-a obligat sa car lemne la toate chiliile, la Egumenie si la bucatarie, sa matur si sa car gunoiul din toata curtea manastirii si sa arunc cenusa din vetrele chiliilor.

Când nu executam corvoada zilnica eram batut de pazitorul meu si tinut flamand 24 ceasuri. De multe ori, cand se ducea la vînatoare, ma încuia în chilie pâna sa se întoarca. Uneori, ramânea pâna a treia zi prin sate dupa bautura, iar eu trebuia sa stau închis fara pâine si fara foc pâna se înapoia. Într-o seara ne-a venit un aromân, Gh. Baineta, care era cântaret bun la manastire, ca musafir la chilie, impreuna cu pândarul manastirii, Tafil, un albanez musulman. {i fiindca vorbeam româneste, pazitorul meu Dilianga a rupt un taciune din foc si a dat in mine fara mila. De nu ma scapa Tafil din mâinile lui era sa fiu omorat, ca era si beat. În alta zi am cerut voie de am intrat si eu, ca un crestin, în biserica sa ma închin si am stat la strana dreapta lânga cântaretul Baineta. Cum ma uitam gânditor spre sfântul Altar, pe neasteptate un preot (Papaioani de la Gridazii) mi-a dat brînci si am cazut cu dintii de pardoseala bisericii, unde am ramas nu stiu câte minute lesinat de mult sânge ce mi-a scurs din gura si din nari.

De multe ori egumenul ma sfatuia sa ma refugiez cu un om de al sau în Grecia, sau sa cer prin petitiune iertare de la Patriarh ca altfel sunt condamnat pâna la moarte în manastire, dar n-a putut sa ma sperie si sa ma faca sa cer ertare lepadându-ma de scumpa mea limba.

Visul

Într-o zi am fost chemat la arhondarie, unde erau toti calugarii si Egumenul de fata. Lânga vatra cu foc, m-au pus de am sezut al treilea dupa Egumen. Dupa ce m-au întrebat cum o duc cu boala, ca m-am imbolnavit rau de multa tiranie. „Ascultati, fratilor!” - zice Egumenul cu voce mare: „Asta-seara am avut un ciudat vis, care m-a bucurat, dar m-a si înfricosat foarte. Doamne, înca tremur de spaima! Eram cu totii împrejurul unei mese, îmbracati în haine de mare sarbatoare si sedeam pe niste fotolii frumoase. Pe masa aveam multe si diferite mâncaruri si bauturi. Masa era asezata la radacina unui mare si stufos stejar, pe ale carui craci si ramuri stateau mii de pasari cu aripele aurite. Pe sub masa curgea o apa limpede, izvorând din radacina acelui stejar. Cântecele pasarilor si oracaitul broastelor formau o placuta melodie nemaipomenita în viata noastra. Eram atât de veseli ca nici la mâncare si nici la bautura nu ne era mintea. Din nenorocire, o, Doamne, printre noi se afla un monstru: cu un nas mare si strâmb, cu gura la o parte si cu dinti mari ca si coltii de câni; negru si îmbracat în zdrente; de obrajii lui, de gât, de mâni si de tot corpul lui se atârnau serpi, lipitori si înfricosatoare aspide. Când ne uitam la acel om monstru, sa nu zic satana, ramâneam încremeniti!

Cu totii am întrebat cu mare curiozitate pe Egumen: Cine sa fie oare acel satana? Neofitos, superiorul manastirii a raspuns ca este nenorocitul acesta de preot care e blestemat si afurisit de Mitropoliti si de Patriarhicescul Sânt Sinod! Îmi pare rau, zice el, mult ca nu-si cere iertare grabnica”.

Eliberarea de la manastirea Zaborda

Desi turc, Husen-bei a avut mila, a staruit si m-a eliberat din zundane. Dar de bunii crestini ortodoxi si calugari, ce sa zic? Numai un „Domnul sa-i ierte!” Am rabdat toate tiraniile pentru scumpa noastra limba pâna la 20 ianuarie 1884, când, pe neasteptate, a venit un ofiter cu patru jandarmi, toti calare, trimisi fiind de catre Excelenta Sa Halil-Pasa, Prefectul din Serfige, cu ordin din Constantinopol, ca sa ma elibereze din exil. La plecare m-a rugat Egumenul ca sa nu ma plâng la Pasa de el; iar ceilalti calugari îmi sarutau mâna pe rând pe când încalecasem pe calul Egumenului. Seara am ajuns la Serfige si m-am prezentat la Pasa, care m-a asteptat cu multa nerabdare. Dupa ce m-a întrebat cum am petrecut în mâinile calugarilor si m-a felicitat pentru eliberare, mi-a zis sa stau câteva zile la hotel pâna sa vina raspuns la raportul Sau din Constantinopol.

Pe la 8 februarie a sosit raspunsul din Constantinopol. M-a chemat Excelenta Sa Pasa, care mi-a platit toata cheltuila de la hotel si de drum, mi-a dat si scrisoare câtre Caimacamul din Grebena si asa, multumindu-i din suflet, am plecat. Pe drum m-am abatut pe la binefacatorul meu Husen-bei si i-am multumit si lui, la Copriva. În aceasta calatorie am suferit mult de zapada si de ger. Sosind la familie în Grebena, chiar în a doua zi am dus scrisorile de la Excelenta Sa Pasa Caimacamului, care mi-a dat voie ca sa continuiu cu scoala si sa-mi caut si de datoriile religioase ca preot român. Pe la 20 aprilie am iesit cu familiile aromânilor la Perivole si am început iar sa slujesc în biserica noastra Sfântul Pantelimon, precum si la scoala. De aci înainte am început sa muncesc mai linistit. Arhiereii însa nu dormeau, ci lucrau pe lânga Autoritate mereu în contra cauzei noastre. (Va urma)

Pr. Dumitru Constantinescu