numarul 10-11, decembrie 2003 - ianuarie 2004

Cristian Badilita: "Crestinismul e o religie pentru aristocrati"

Cristian Badilita s-a nascut în 1968, a absolvit Facultatea de limbi si literaturi straine, sectia limbi clasice, a Universitatii Bucuresti. A facut studii de teologie la Seminario Conciliar din Madrid. Este doctor în istoria crestinismului timpuriu al Universitatii Paris IV-Sorbona cu o teza despre Les métamorphoses du mythe de l’Antichrist chez les Pères de l’Eglise (II^e-V^e siècles) (în curs de aparitie la Beauchesne). Pregateste o lucrare despre biografiile religioase în Antichitatea tîrzie, în cadrul Institutului de cultura din Trento. Face parte din colectivul revistei internationale de patristica Adamantius (Pisa). Are colaborari patristice si literare în România, Franta, Italia. Publicatii originale : Sacru si melancolie (eseu, Ed. Amarcord, 1997) ; Calugarul si moartea (studiu de patristica, Ed. Polirom, 1998). Tentatia mizantropiei. Stromate (jurnal, Ed. Polirom, 1999) ; Platonopolis sau Împacarea cu filozofia (studii de patristica si filozofie, Ed. Polirom, 1999) ; Cartea micilor erezii (poeme, 1999) ; Regele cu o harfa în mîini (poeme, Ed. Vinea, 2000) ; Nodul gordian (jurnal si eseuri, editia a II-a, Ed. Vinea, 2002) ; Manual de anticristologie (studiu de patristica, Ed. Polirom, 2002). Editii si antologii : Socrate omul, Humanitas, 1996 ; Miturile lui Platon, Humanitas, 1996 ; Eliadiana, Polirom, 1997 ; Captiv în lumea libera. Convorbiri cu Theodor Cazaban, Echinox, 2002. Traduceri comentate : Evanghelii apocrife, editia a III-a (Polirom, 2002) ; Trei apocrife ale Vechiului Testament (Polirom, 2000) ; Apocalipsa lui Ioan în traditia iudeo-crestina, în colaborare cu Petru Cretia (Humanitas, 1998) ; Evagrie Ponticul (Polirom, 1997) ; Patericul. Colectia alfabetica integrala (Polirom, 2003) etc.

- Domnule Cristian Badilita, sinteti unul dintre specialistii in patristica foarte activi. Anul acesta v-a aparut la Editura Polirom traducerea din limba greaca a Patericului, în curind va iesi de sub tipar primul volum in limba romana din Septuaginta, la care lucrati cu un colectiv de profesionisti ai culturii biblice. Sa ne oprim putin asupra acestui proiect. De ce nu a fost tradusa pina acum Septuaginta?

- E o poveste cu multe meandre. De fapt, Septuaginta a fost tradusa, în 1688, dar, cum nu mai trebuie demonstrat, traducerea respectiva a devenit aproape incomprehensibila unui cititor obisnuit din ziua de astazi. În plus, sursele dupa care a fost realizata traducerea publicata în 1688 nu pot fi identificate cu precizie (greaca, în primul rînd ; dar traducatorii vor fi tras cu ochiul si la slavona). Cert este ca o editie acurata a Septuagintei (vorbesc de textul grecesc) n-a fost realizata decît în 1935, de catre savantul german Alfred Rahlfs, editie care nu si-a pierdut din valoare; un colectiv de la Göttingen pregateste, de cîteva decenii, o alta editie, mult mai stufoasa, luînd în consideratie si ultimele descoperiri papirologice si nu numai din secolul XX (mai ales manuscrisele de la Qumran).

Prin urmare, daca era sa se refaca o traducere moderna serioasa a Septuagintei în româneste, ar fi trebuit sa se porneasca de la editia lui Rahlfs din 1935. Or, cum am explicat în mai multe rînduri (dar explicatiile mele au fost considerate, fara temei, drept afronturi), de la traducerea Radu-Galaction, comanditata de Miron Cristea, lucrurile s-au încurcat în loc sa se descurce, întrucît s-a lucrat simultan dupa doua Biblii; adica s-a tradus atît dupa textul grecesc al Septuagintei, cît si dupa cel ebraic. Acest viciu de metoda s-a mentinut pîna în ziua în care vorbim noi si el implica doua riscuri majore: primul, pierderea caracterului singular al Septuagintei în concernul versiunilor Bibliei; si al doilea, pierderea contactului cu însasi traditia patristica, de care Biserica ortodoxa face atîta caz. Pentru ca majoritatea Parintilor Bisericii, oricum, toti orientalii, atunci cînd citeaza ori comenteaza Biblia, citeaza si comenteaza Septuaginta (sau versiuni grecesti apropiate de Septuaginta), si nu textul masoretic, care, din punct de vedere cronologic, e mult posterior Septuagintei.

- Cit va dura si cit va costa talmacirea si notarea Septuagintei?

- Calculul initial a fost extrem de optimist. Speram sa terminam ultimul volum, al saselea, pîna în toamna anului 2005. Or, dupa experienta primului volum a trebuit sa-mi revizuiesc estimarile. Cred ca vom lucra pîna în 2006. Termenul e foarte strîns (comparativ : echipa franceza lucreaza din 1986 si abia jumatate din cartile Septuagintei au fost publicate în Franta; e drept, întreprinderea lor e absolut remarcabila, faraonica, as spune, cu un bagaj de note si introduceri care uimesc pur si simplu). Costul proiectului, suportat integral de Fundatia Anonimul, este de 50.000 dolari, utilizati pentru plata în conditii onorabile a celor 12 traducatori, pentru organizarea întîlnirilor trimestriale de lucru, pentru coordonare si mai ales pentru achizitionarea intrumentelor necesare de lucru. Colegiul Noua Europa gestioneaza aceasta suma în modul cel mai util cu putinta. La aceasta trebuie adaugata contributia esentiala a Editurii Polirom, care va suporta costul redactarii finale si a editarii volumelor. Vedeti dar cîte resurse intra în joc.

- Stiu ca din grupul de specialisti care trudeste la Septuaginta nu fac parte numai ortodocsi. Exista diferente semnificative intre viziunile membrilor grupului de alta confesiune si cea a ortodocsilor?

- Deloc. Noi nu facem o traducere « ortodoxa », « catolica » sau « protestanta ». De fapt, personal nici nu stiu ce înseamna o « biblie confesionala ». Am avut acum un an de zile o discutie, la o cina, cu Marguerite Harl, coordonatoarea traducerii franceze, pe aceasta tema. În Franta, stiti ca exista marota laicitatii. Daca nu esti « laic » esti un neterminat, un obscurantist, un ins pierdut pentru societate. Pe mine ma deprima cumplit ce ascult zilnic la radio si televiziune, parca-mi prelungesc copilaria si adolescenta ceausista. Pîna si Biserica, în Franta, e laicista (nu toata Franta e asa, sa fiu bine înteles, altfel as pleca mîine de aici). Dar, de fapt, cu Marguerite Harl m-am înteles de minune pe subiectul « neconfesionalitatii » traducerii Septuagintei. Ea avusese o discutie la un moment dat cu un francez ortodox care-i spusese clar ca el vrea sa faca o traducere « ortodoxa ». Afirmatie complet ridicola, întrucît Septuaginta e una singura, nici ortodoxa, nici paraortodoxa. În plus, daca e sa fim cinstiti pîna la capat, trebuie sa spunem imediat ca Septuaginta prima a fost iudaica suta la suta, întrucît traducerea Pentateucului ebraic în greceste a fost realizata de un grup de rabini, la Alexandria, în secolul al III-lea î.H. Or, unde erau « confesiunile » crestine în secolul al III-lea înainte de Hristos ? Astea sînt discutii inutile si de un nivel destul de jenant. Revin la întrebarea dvs, pe care o înteleg foarte bine, tocmai pentru ca doreste sa preîntîmpine asemenea « discutii ». Traducerea noastra se doreste în primul rînd o traducere stiintifica, realizata cu simt de raspundere filologic, dar si teologic. Spun « teologic », pentru ca o mare parte din note sînt note patristice. Poate o sa va surprinda, însa unul din cei mai buni patrologi din România la ora actuala este… un pastor baptist, prieten al meu înca de pe bancile facultatii, reverendul Marius Cruceru, de la Oradea, care va traduce Cîntarea Cîntarilor. Nu exista absolut nici o diferenta de viziune între mine si el, sau între mine si Francisca Baltaceanu, al doilea coordonator, catolic, al întregii traduceri. Noi nu facem politicianism confesional, ci încercam sa scoatem la liman o traducere cot la cot, cu pricepere si rugaciune împreuna (sper sa nu se înteleaga din vorbele mele cum ca am fi niste « ecumenici » ; sîntem oameni normali si atît).

- Intrucit primul volum din Septuaginta este aproape de finalizare, spuneti-ne care sint lucrurile noi notabile pe care le dezvaluie traducerea. Ce cuprinde volumul si care sint deosebirile fata de traducerile in romaneste de pina acum ale Bibliei?

- Fiecare cititor va putea sa vada si sa cîntareasca totul cu ochii si cu mintea lui. Noi urmam consecvent, cu buna încapatînare filologica, editia Rahlfs si traditia patristica, întemeiata pe textul grec. Deosebirile nu sînt multe, sînt capitale fata de traducerile românesti de pîna acum, care au amestecat, cum spuneam, textul grecesc si cel masoretic. Aici as dori sa ma refer pe scurt la un singur lucru. Septuaginta ne-a parvenit aproape integral în doua manuscrise principale, datînd din secolul al IV-lea, Vaticanus si Sinaiticus. Uneori aceste manuscrise dau versiuni diferite ale unor carti, precum Judecatorii sau Tobit. Cazul Cartii lui Daniel e special, întrucît Parintii Bisericii folosesc si comenteaza aproape în exclusivitate versiunea lui Theodotion, posterioara Septuagintei. În toate aceste cazuri am decis sa traducem, pe coloane, ambele versiuni, în asa fel încît cititorul sa aiba viziunea completa asupra textului grecesc. Asa se si cuvine, în buna regula filologica si nu numai.

- Ati publicat traducerea comentata a Evangheliilor apocrife. In ce sens sint ele folositoare, de vreme ce nu au fost primite in canonul oficial? Si de ce nu au fost, daca Sfintii Parinti ai Bisericii se refera la ele? Au doar un rost carturaresc, sa zic asa?

- Problema canonului « oficial » pare definitiv rezolvata în mediile clericale. Ea nu este asa pentru un crestin cinstit si responsabil, care nu baga sub pres sau pune în cîrca unui canon, oricum arbitrar, probleme de o importanta covîrsitoare. Pîna în secolul al IV-lea nu exista un canon admis oficial în bisericile timpurii. Prima lista, destul de sovaitoare, apare la Eusebiu al Cezareii, apoi, lista completa, la Atanasie. Dar mai avem si marturia asa-numitei « liste a lui Muratori », dupa numele savantului care a descoperit-o. Ea dateaza, se pare, din secolul al II-lea. În « lista lui Muratori » nici vorba de canonicitatea Apocalipsei lui Ioan, de pilda. S-au dus « batalii » serioase în primele trei secole crestine pentru stabilirea unui canon, în special dupa zguduirea marcionista. Evangheliile apocrife pe care le-am reunit în volum au circulat liber în diferite comunitati crestine antice, zidind suflete si explicînd unele aspecte mai putin abordate în textele « canonice » (pun canonice între ghilimele, pentru ca e un anacronism sa folosesc termenul cu sensul actual pentru perioada respectiva). De pilda, episodul nasterii Mariei ; episodul intrarii Mariei în Templu ; al întîlnirii lui Ioachim si Ana la Poarta Aurita ; episodul coborîrii Mîntuitorului în iad si al eliberarii Protoparintilor etc., toate reprezentate iconografic în traditia ortodoxa, ramîn suspendate în afara acestor texte numite « apocrife » (Protoevanghelia lui Iacob sau Evanghelia lui Nicodim etc.).

Personal resimt o anumita jena cînd trebuie sa insist asupra unor evidente; asemenea subiecte nu au nevoie de nici o justificare într-o cultura matura si într-un orizont de credinta normal. Cine se teme de cuvîntul « apocrif » ar trebui sa nu citeasca nici un sfert din epistolele pauline, care sînt si ele tot apocrife. Sa mergem cu consecventa pîna la capat ! {i chiar daca n-ar avea decît o valoare « culturala », evengheliile apocrife fac parte din zestrea formidabila a crestinismului antic si ignorarea lor deliberata mi se pare pur si simplu un act de barbarie.

- Ati lucrat cu pasiune si metoda la Pateric, fiind convins ca este un "compendiu de politete crestina, de bunatate si civilitate". Credeti ca acest "minunat insotitor al sufletului catre moarte" - cum numiti undeva Patericul - isi va implini menirea intr-o lume in care cartile tind sa devina doar obiecte decorative?

- Atanasie îl numea pe Antonie, « lege întrupata ». Atîta vreme cît va exista religie crestina vor exista si oameni care sa încarneze Evangheliile si Patericul, nu doar sa le citeasca. De fapt, în felul si cu valentele noastre, fiecare dintre noi imitam modelele crestine autentice, chiar fara sa ne dam seama. Daca, asa cum spuneti (dar eu unul nu cred), cartile au devenit azi obiecte decorative, atunci sa schimbam instrumentul de comunicare, ori sa le utilizam pe cele acum în voga. Cartile, în fond, nu sînt decît obiecte; viata lor se trage din viata celor care le scriu si a celor care le citesc. Iisus n-a scris decît o singura data, pe nisip, si totusi crestinismul e înca viu. Patericul a fost mai întîi vorbit, dupa aceea asternut în scris. Eu n-as plînge deloc moartea cartilor, daca acest lucru ar fi însotit de o resurectie spirituala si culturala, în adevaratul sens al termenilor. Nu cartile, ci oamenii, prin exemplul lor viu, autentic, ne formeaza, ne cizeleaza, ne tulbura si ne convertesc. Exista o apoftegma foarte frumoasa în acest sens. Trei calugari vin la Antonie sa-i ceara sfat. Doi dintre ei pun mereu intrebari, îl descos pe batrîn, scot sufletul din el; al treilea tace atent, fericit. Dupa cîteva vizite, Antonie, intrigat, îl întreaba: «Frate draga» (povestesc, nu citez exact) «de cînd vii la mine niciodata nu te-am auzit deschizînd gura. N-ai nimic sa ma întrebi ? » Iar fratele raspunde: «Avva, îmi ajunge sa te privesc ». Punct. Nu mai e nimic de adaugat. «Îmi ajunge sa te privesc». Asa va spun si eu: îmi ajunge ca Evangheliile si Patericul exista. Daca le vor mai deschide sau nu oamenii, asta ma intereseaza mai putin. Desi eu cred ca sînt din ce în ce mai multi care le deschid, dar cum interesele noastre s-au diversificat nu mai simtim deschiderea unui Pateric ca pe un eveniment deosebit.

- Patericul, Evangheliile apocrife, Septuaginta suna straniu, de neinteles pentru marea majoritate a crestinilor romani. Daca au invatat sa mearga la Sfinta Liturghie si sa respecte canoanele, romanii n-au prea fost curiosi sa buchiseasca strabuna credinta. Este posibila, in opinia dvs., o insusire in masa a culturii crestine?

- Ca sa raspund, trebuie sa reiau apologul lui Terentiu: nimic din ce-i omenesc nu trebuie sa-i fie strain crestinului, pentru ca el urmeaza modelul lui Iisus, caruia nimic omenesc nu i-a fost strain, în afara de pacat, fireste. Credinta nu se exprima cel mai profund, dupa mine (si dupa monahii egipteni, de altfel, daca-i citim cum trebuie), mergînd mecanic la biserica si facînd o mie de cruci si o mie de matanii pe ora. Astea sînt gesturi, expresii conventionale ale faptului religios, pe care le practic si eu, de altminteri. Daca vrem sa ramînem conventionali, foarte bine, eu nu ma opun. Dar ma revolt îndata ce mi se spune ca aceste expresii conventionale ma si mîntuiesc. Sa citeasca cei care sustin asemenea lucruri Predica de pe munte sau Patericul si sa se trezesca, sa revina cu picioarele pe pamînt. Crestinismul înseamna descoperirea si exersarea libertatii umane în « limitele » iubirii cristice. E dezmarginire curata, e anticonventionalism de cea mai aristocratica speta. Nu înseamna ca-i îndemn pe oameni sa lase balta canoanele, posturile si Liturghia. Îi îndemn numai sa nu creada ca Dumnezeu s-a coborît spre noi ca sa ne bage mîntuirea pe gît în maniera contabiliceasca, vorba minunatului Steinhardt. În fine, crestinismul, desi are un mesaj universal, nu-i o religie pentru masse, orice s-ar spune si orice s-ar crede. E o religie pentru aristocrati (din toate categoriile sociale, fireste) si tocmai de aceea universala.

a consemnat Claudiu Tarziu

La origine – si de-a lungul multor secole, pina astazi in Bisericile orientale – Biblia crestina a fost Septuaginta, una din « capodoperele» literaturii sacre iudeo-elenistice. Denumirea viza Pentateucul, extinzindu-se ulterior asupra tuturor cartilor Vechiului Testament. Legenda, pe care ne-au transmis-o Scrisoarea lui Aristeas si Philon din Alexandria (secolele I si II p. Hr.), spune ca traducerea respectiva, din ebraica in greaca, a fost opera comuna a saptezeci sau, dupa o alta varianta, a saptezeci si doi de intelepti evrei, alesi cite sase din fiecare trib, si ca ea s-a realizat la Alexandria, in secolul al III-lea a. Hr., sub domnia lui Ptolomeu al II-lea, Filadelful (285-247). Pina la inceputul erei crestine evreii folosesc Septuaginta fara urma de suspiciune. Respingerea ei categorica se manifesta o data cu aparitia mesajului evanghelic al lui Iisus. In secolul I p. Hr. rabinii stabilesc canonul Bibliei ebraice, sensibil diferit de versiunea oferita de Septuaginta.