numarul 10-11, decembrie 2003 - ianuarie 2004

Pedagogia hristica a unui metafizician crestin

Intrat în gruparea revistei Gândirea (de la început, cu eseul « Adolescenta », 1926), Vasile Bancila a demonstrat calitatile unui cugetator crestin de mare forta. El a fost remarcat imediat de Nichifor Crainic, care l-a considerat un spirit de elita al românitatii. 

Dupa atâtea decenii, care au trecut ca un tavalug antihristic peste cultura româna, încercam si noi, tinerii de azi, sa-l definim cu o formula irizata de nostalgii etnice: Vasile Bancila, cel mai puternic si mai profund eseist interbelic în filosofia religiei, este – pe tarâmul culturii crestine europene –rodul binecuvântat a unui neam de tarani care a traversat 2000 de ani de istorie tragica, purtând permanent în suflet pedagogia hristica.

Din nefericire, dupa cum arata sufletul al poporului român astazi, cu greu neamul va mai putea da un gânditor atât de prolific, care sa slujeasca pedagogia hristica.

Format ca intelectual în epoca interbelica, Vasile Bancila a înteles drama sufletului burghez (dezechilibrat, ispitit de prosperitatea civilizatiei si de cultura de factura protestanta a Vestului, ori de bolsevismul draconic din Est). În celebrul sau studiu intitulat Initierea religioasa a copilului (început în 1936), Vasile Bancila a avertizat lumea burgheza (care se amagea cu omnipotenta rationalismului si materialisului ne-leninist) asupra unui fapt a carui gravitate nu mai necesita astazi vreo atentionare. Ne referim la constatarea ca sufletul nu mai are loc, în perioada New Age, nici macar în tratatele de psihologie. Bancila a intuit parca acele consecinte nefaste ale pozitivismului si revolutiei industriale, ambele ambalate în imanentul culturii neoprotestante : « Psihologia moderna înlocuieste spiritul cu senzatia si cladeste o stiinta în consecinta ». Derapajul postmodernist al lumii de azi, alunecarea în senzatie si în… senzational, carnal si vulgar, materialismul românesc « de tranzitie » sunt consecintele dezvoltarii unor stiinte fara suflet.

Un Botez prelungit

Vasile Bancila ne-a lasat o foarte buna definitie a educatiei religioase: «Educatia religioasa este consolidarea Botezului, un fel de botez prelungit ».

Sa privim poporul român de azi (care îsi pierde atributele etnice si metafizice ale unui neam nascut crestin) si sa avem curajul sa acceptam o realitate dureroasa, aceea ca suntem o populatie declarata « credincioasa 85% », prin apartenenta formala la confesiunea crestin-ortodoxa. Românii de azi, visatorii-la-capsunile-din-Spania, se multumesc doar cu Botezul formal (« c-asa-i traditia !»), dar ignora educatia religioasa ca un botez prelungit.

Vasile Bancila ne-a lasat prescritia pentru formarea educatorului religios. Acum se clameaza reintroducerea religiei în scoli, dar majoritatea educatorilor, « numiti profesori de religie », nu au studiat în facultatile de teologie post-comuniste filosofia religiei, fara de care, spunea Bancila, « nu se poate face o adevarata pedagogie religioasa ».

Recent, la Facultatea de Teologie din Pitesti, un cadru didactic si-a sustinut doctoratul cu tema « pedagogia lui Bancila ». Teza a aparut în volum. Dar ce folos? Actualii « profesori de religie » si teologii post-decembristi sunt prizonierii tratatelor de psihologie marxista, ai « profesorilor universitari » cu state de plata la « Stefan Gheorghiu ». Astazi, ideile lui Bancila nu pot intra în scoli fiindca libertatea de gândire este e mai departe limitata.

« Noi ne-am pierdut puritatea ortodoxa a intuitiei religioase », spunea Vasile Bancila, în 1937. Astazi, când sincretismul universal infesteaza cursurile de filosofie ale studentilor români de la orice facultate, rari sunt cei care se mai apleaca asupra operei lui Bancila, “un fundamentalist” la urma urmei.

Profesorii de religie de azi sunt victimile unui psihologism occidental. Acest tip de psihologism s-a infiltrat în universitatea româneasca din chiar anii interbelici. Bancila, exceptional observator si analist al fenomenelor sociale, a surprins acest fapt într-un alt studiu, intitulat Iubire, seriozitate si docrina: « Acestui psihologism îi datoram trei rataciri în pedagogia religioasa. Din punct de vedere intelectual, s-a ajuns la ceea ce am numit abuzul concretismului, coborârea faptului religios la intuitii periferice, idolatria imaginilor sau cinematografizarea vietii religioase (…)

În era tehnologiei digitale, a individualismului exacerbat pâna la patologic, probabil ca noi, românii, mai avem foarte putini pedagogi crestini care sa înteleaga duhul lui Bancila si sa-l imprime în educatia elevilor.

La Vasile Bancila gasim o directiva spirituala în materie de pedagogie infantila «În sufletul copilului, educatorul trebuie sa dezvolte simtul transcendental, simtul metafizic sacru, fara de care nu exista traire religioasa».

Silviu Alupei