numarul 10-11, decembrie 2003 - ianuarie 2004

Despre necesitatea unei editii de Opere ale lui Vasile Bancila

Pentru cei mai multi intelectuali contemporani, dar si pentru specialisti, Vasile Bancila era, pâna de curând, un ins ce s-a manifestat publicistic doar în perioada interbelica, pentru a disparea în neantul instaurat de regimul comunist. (Am întâlnit, de pilda, nume respectabile care-l revendica pe Bancila pentru sfera « democratiei » interbelice, dar si unele care-l considera pierit în temnitele comuniste). Se dovedeste, în urma cercetarii temeinice în arhiva sa, ca Bancila este departe de a se încadra în acest model minor, în care-l plasase ignoranta sau lenea noastra de gândire.

&a350;i ne referim aici atât la aspectul biografic, dar si la cel al disciplinelor pe care le-a ilustrat.

Biografic, caci, daca în primul deceniu interbelic era relativ usor sa-ti sustii pâna la capat ideile, dupa 1944, lucrul acesta era cu neputinta. Dar, între propriile idei si compromisul cu puterea politica, Bancila n-ar fi putut nicicând alege decât pe cele dintâi. A ales ca, marginalizat, lasat fara serviciu si fara orice sursa de trai, sa-si slujeasca idealurile, închis între patru pereti ai unei camarute a propriei case, din strada Cercelus (în Bucuresti). A meditat, a însemnat, a proiectat opere si chiar un sistem de filosofie, fara sa ignore nimic din ceea ce se petrecea în jur, fara sa ignore nebunia istoriei si sa uite sa lase marturie asupra ei.

Cel putin la fel de interesant ni se releva a fi Vasile Bancila sub raportul gândirii personale. Daca 50 de ani de comunism au sfârsit prin a-i recunoaste rolul de exeget (« reactionar ») a lui Blaga (nu mai putin « reactionar »), deceniul si jumatate scurs de atunci încoace nu a reusit sa-i schimbe cu mult statutul, în ciuda unui numar semnificativ de lucrari inedite restituite. Daca unele confirma calitatile de filosof al religiei ale lui Vasile Bancila, altele evidentiaza laturi disciplinare necunoscute pâna acum la el: de filosof sistematic, filosof al genului scurt (eseu, aforism), maestru al stilului miniaturist etc.

Dar dimensiunile disciplinare ale gândirii lui Vasile Bancila, asa cum ni le evidentiaza arhiva sa, sunt mult mai ample, acoperind, practic, aproape întreaga suprafata a unui traditional sistem de filosofie disciplinara: metafizica, teoria cunoasterii, ontologie, filosofia istoriei, filosofia culturii, filosofia limbii, filosofia religiei, filosofia natiunii, etica, sociologie, psihologie, pedagogie. Zeci de ani de însemnari, cele mai multe nesistematizate, îsi asteapta rândul si truda, pentru a fi turnate, în tot atâtea volume, ce vor alcatui în cele din urma Opera sa filosofica. 

Aspectul pe care am dori sa-l evidentiem în aceste rânduri este însa mai interesant. Toate aceste tendinte disciplinare, pe care le-a ilustrat Bancila îndeosebi dupa 1944, asupra carora a meditat si a scris vreme de mai bine de trei decenii, pâna la moartea sa, în 1979, nu se nasc din nimic, ci premisele acestor preocupari au fost evidente înca din prima tinerete, de pe bancile Facultatii de Litere si Filosofie a Universitatii din Bucuresti, pe care a urmat-o din 1918 pâna în 1922. Toate aceste încercari de tinerete alcatuiesc substanta primului volum dintr-o editie de Opere (care va avea peste 30 de volume), care tocmai a iesit de sub tipar zilele acestea. Mai multe zeci de texte si o lucrare de mari dimensiuni, intitulata Etica, sociologia si politica lui Schopenhauer, intra în componenta acestui prim volum de Opere. Aceste scrieri de tinerete ale lui Bancila, dintre care unele stângace stilistic, altele greoaie, altele insuficient argumentate, dar vadind, toate, stofa de filosof a lui Bancila înca din vremea facultatii, sunt tot atâtea prefigurari ale unei vocatii filosofice certe, una care, desi nu avea sa-si dea masura la maturitate, din cauza teroarei istoriei, marturisesc, totusi, o admirabila coerenta interioara a personajului.

Într-adevar, înca din studentie, Vasile Bancila apare procupat de disciplinele filosofice din care va încerca sa construiasca mai târziu un sistem de filosofie, atât pe latura lui teoretica (filosofia religiei, filosofia sarbatorii, logica, teoria cunoasterii), cât si pe cea practica (etica, sociologia si politica).

În cazul celor dintâi, întâlnim reminiscente ale învataturii lui Nae Ionescu - întors de la studiile de doctorat, din Germania, în iunie 1919, care-si începe activitatea didactica în toamna aceluiasi an. Chiar polemice fata de dascalul de metafizica si de logica, unele dintre însemnarile lui Bancila nu sunt mai putin revelatoare pentru a-l putea aseza în rândul primilor discipoli a lui Nae Ionescu. Textele privitoare la filosofia practica, din acest prim volum de Opere ale lui Vasile Bancila, stau, evident, sub semnul influentei unui alt dascal, Dimitrie Gusti, titular al catedrei de Sociologie, etica si politica.

Istorie si gândire personala, preocuparile filosofice de tinerete ale lui Vasile Bancila sunt, asadar, ele însele o pagina din istoria filosofiei românesti.

Dora Mezdrea