numarul 10-11, decembrie 2003 - ianuarie 2004

Sarbatoarea ca întâlnire între Dumnezeu si societate

Prima grija a lui Vasile Bancila este definirea omului ca fiinta cu vocatie transcendentala. Este caracteristica ce deosebeste omul de animal, de celelalte vietuitoare. Acelasi impuls spre dimensiunea transcendentala sta si la baza actului cultural: omul este si fiinta culturala. Corpul viu al culturii, cu expresia lui Bancila, este reprezentat de moravuri. Deasupra acestora, ca esenta sau manifestare plenara a lor, stau sarbatorile.

Dimensiunea transcendenta este prezenta, prin urmare, atât în actul cultural, cât si în moravuri si, mai departe, în sarbatoare, care este suprema forma de manifestare a moravurilor unui popor.

Existenta nesarbatoreasca este marcata, spune autorul, de trei suferinte ale constiintei:

Prima este ideea limitelor, contradictiilor si mizeriei eu-lui propriu (“le moi est haïssable”, cum ar spune Pascal), a doua este suferinta contradictiei sau opozitiei cu societatea, a concurentei cu semenii, iar ultima este ideea conflictului cu natura.

Omul este, prin urmare, limitat si constrâns pe acest întreit plan, al propriei constiinte, al constiintei colective, ca si al realitatii obiective. Toate trei sunt limite concrete, resimtite ca atare de fiecare dintre noi.

Sensul sarbatorii este tocmai acela de a suspenda aceasta întreita suferinta si limitare pe care o simte omul, de a eradica aceste limite si contradictii ale lumii nesarbatoresti.

“Sarbatoarea este sentimentul luminos al împartasirii tuturor din acelasi sens, care ajunge sa umple toata realitatea conceputa ca o nesfârsita ordine providentiala. Sarbatoarea este existenta unificata si transfigurata”, afirma autorul nostru.

Daca facem o comparatie între ideile lui Bancila despre sarbatoare si cele ale marelui sociolog francez Emile Durkheim despre acelasi subiect, observam ca, desi pleaca de la premise asemanatoare, cei doi ajung în puncte opuse. Durkheim vede în Dumnezeu sarbatoarea (sau, altfel spus, vede în Dumnezeu constiinta colectiva, fiinta colectiva, societatea în momentele ei de maxima expansiune sufleteasca), în timp ce Bancila vede în sarbatoare pe Dumnezeu. Bancila este un durkheimian crestin. Sociologul trebuie sa aleaga între Dumnezeu si societate, ne spune Durkheim, iar alegerea trebuie sa fie exclusivista. Ori Dumnezeu, ori societatea. În ce-l priveste, el a ales societatea. Societatea este cea care este venerata în cadrul marilor sarbatori, ea este “zeul” la care se închina întreaga comunitate. Numai ea este fiinta suprema, mai puternica decât fiecare individ în parte, ce traieste dincolo de vietile noastre individuale, sediul moralei lumii.

“(…) religia este un lucru eminamente social. Reprezentarile religioase sunt reprezentari colective, exprimând realitati colective; riturile sunt moduri de actiune care iau nastere doar în sânul grupurilor reunite si care sunt destinate a suscita, a întretine sau a reface anumite stari mentale ale grupului.”, spune Durkheim. (1)

Din contra, Bancila vede în sarbatoare ocazia de întâlnire a divinitatii cu sufletul colectiv transfigurat, ocazia întâlnirii lui Dumnezeu cu lumea sociala, în momentele de purificare a acesteia. Cine este agentul acestei purificari a societatii? Raspunsul nu poate fi decât unul singur: Dumnezeu. Cum ar putea societatea, de una singura, sa se curete de toate pacatele profane, de toate acele trei contradictii, daca nu ar fi ajutata de o forta din afara, transcendenta? Aceasta forta este de natura divina. Durkheim este, normal, un imanentist. Tot ceea ce este în lume îsi este suficient, suficient chiar pentru a depasi pragul mediu de intensitate a vietii umane. La Durkheim, depasirea cadrului mediocru al vietii sociale se face prin intensificarea acelorasi sentimente colective care se depoziteaza în constiinta comuna. Totul este o problema de intensitate, nu de transcendenta. Dimpotriva, la Bancila, acestui element de intensificare a vietii colective (acceptat, pe linia lui Durkheim) i se adauga un “spor” de transcendenta, ce vine de la Dumnezeu. Lumea transfigurata în clipa sarbatorii este transfigurata cu ajutor dumnezeiesc. Aici sta marea deosebire între acesti doi importanti gânditori, destul de înruditi altfel în maniera exterioara de a concepe relatia dintre individ si societate.

Sarbatoarea lui Bancila este o deschidere spre transcendent si o prefigurare a vietii edenice. Este momentul optim de sesizare a dumnezeirii, a firii de sus. Cum poate fi sesizata sau întrezarita cel mai bine viata paradisiaca, daca nu în asemenea momente de înaltare spirituala (înca de la Platon stim ce important este acest moment al sesizarii Ideii, al frumusetii deosebite a lumii ideilor, care poate fi zarita numai ca urmare a unui efort spiritual major, al unei orientari a întregii noastre fiinte spre acea lumina ideala – efortul se numeste paideia, ceea ce se traduce în mod normal si cumva simplificator prin “educatie”)? Se poate spune ca sarbatoarea reprezinta elanul ascetic si realitatea mistica cea mai profunda la nivel colectiv. Asa cum misticii reusesc întâlnirea cu Dumnezeu ca urmare a unui urcus greu de încercat, a unei nevointe spre desavârsire ce presupune o înaltare continua, la fel si sarbatoarea, care este existenta sociala pe culmile ei, este ocazia unica a întâlnirii lui Dumnezeu cu întreaga societate. Nu exista însa elan spre dumnezeire care sa nu fie ajutat de aceasta. Diferenta dintre ascetica si mistica indica realitatea harului divin: “Ascetica indica partea activa a vietii spirituale, partea de cooperare pe care Dumnezeu ne-o cere noua, silintele ce se cer din partea noastra; iar unirea tainica cu Dumnezeu, dimpotriva, indica aspectul suportarii pasive a lucrarii harului în noi, initiativele lui Dumnezeu, pe care noi trebuie numai sa le urmam si care nu-I apartin decât Lui”, spune parintele Staniloaie.(2)

Harul divin coboara si asupra societatilor aflate în clipa sarbatorii. Sarbatorile sunt întâlnirile colective cu Dumnezeu. Astfel de întâlniri colective nu exclud întâlnirile individuale, dimpotriva: individul este potentat în astfel de ocazii colective, iar ascensiunea sa spirituala este usurata de elanul generalizat al societatii.

“Duhul” sarbatorii vine în totalitate de la Dumnezeu. El este asteptat însa într-un mod aparte, printr-o pregatire anume a primirii acestui duh. Sarbatoarea devine, în aceasta interpretare, educatia (paideia) societatilor, modul în care ele încearca sa primeasca lumina dumnezeirii.

Concluzia acestor scurte rânduri ar putea fi urmatoarea: societatile ce nu mai cunosc sarbatorile autentice nu sunt numai societati lipsite de Dumnezeu, ci si societati aflate într-un puternic impas pedagogic, în chip esential, adica într-o incapacitate de receptare a harului divin, care le transforma în fiinte colective abrutizate si obscurantiste. Obscurantismul nu este manifestarea apasata a credintei, ci tocmai refuzul “întunecat” al acesteia.

Cristi Pantelimon

1 Formele elementare ale vietii religioase, Polirom, 1995, p. 22.

2 Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R.., 2002, p. 8.