numarul 10-11, decembrie 2003 - ianuarie 2004

historia

Puterea politica si Biserica Ortodoxa Româna.

Consideratii istorice (3)

În aceasta perioada (1 ianuarie- 4 februarie) este arestat fostul arhiereu vicar Eugeniu Laiu, din pricina presupuselor legaturi cu Mitropolitul Visarion Puiu prin intermediul nuntiaturii papale. Nu stim cât a stat în închisoare. Cert este ca în 1957 a fost trimis la Manastirea Horaita din Moldova, unde a vietuit ca simplu calugar pâna la moartea sa, petrecuta în 1967.

În iunie 1949, este convocata din nou Adunarea Nationala Bisericeasca, pentru alegerea ierarhilor la Iasi, Roman si Galati. Ministerul venea cu Valerian Zaharia. Justinian încerca sa-i promoveze pe Teoctist Arapasu si pe Antim Nica. Marturiile pastrate arata ca luptele au fost extrem de dure, Justinian luptând prin toate mijloacele împotriva Ministerului Cultelor. Pâna la urma Zaharia nu a fost ales, dar nici candidatii patriarhului. Justinian a fost obligat sa-l accepte ca Episcop de Roman pe fostul greco-catolic Teofil Herineanu (ales la 8 iunie 1949). Putin cunoscut, el a stârnit la început un val de neîncredere printre „vechii ortodocsi”, care considerau pe cei reveniti drept „cai troieni” ai puterii comuniste. Aceasta îl impusese pe Herineanu cu scopul de a „cimenta” legatura dintre ortodocsi si fostii greco-catolici. În cele din urma, Episcopul Teofil s-a dovedit un ierarh vrednic, cu multe realizari. Alegerile pentru Galati si Iasi se amânau pentru februarie 1950.

În aceasta perioada se manifesta tot mai limpede ideea mutarii Episcopilor ardeleni Nicolae Colan si Nicolae Popovici în cele doua scaune vacante din Moldova. Se vehicula ca aceasta ar fi dorinta greco-catolicilor reveniti, care afirmau ca numai asa ar fi posibila realizarea deplinei unificari. Nu stim daca este adevarat. De oriunde ar fi venit, cert este un lucru: masura avea drept scop spargerea „Blocului ardelean”, foarte puternic în Sinod, si izolarea lui Nicolae Balan. Cei doi ierarhi mentionati au refuzat categoric, fapt care a facut puterea comunista sa ia din nou în calcul desfiintarea de eparhii. Justinian s-a straduit ca sa se organizaze totusi alegeri la Iasi si Galati, în speranta ca va fi ales un protejat de-al sau. Ministerul Cultelor l-a propus iarasi pe Valerian Zaharia, despre care Justinian spunea ca-si taie mai bine mâinile decât sa-l numeasca arhiereu. Pâna la urma, pe 26 februarie 1950 se ajunge la urmatoarea solutie: Arhiepiscopia Sucevei era integrata Arhiepiscopiei Iasilor, Mitropolit al Moldovei devenind Sebastian Rusan, iar eparhia Galatilor era contopita cu cea a Constantei, Chesarie Paunescu, fostul Episcop de Constanta, preluând conducerea noii eparhii. Era o solutie care nu multumea pe nimeni. Cei doi nu erau niste „fideli” ai puterii, iar ascensiunea altor candidati „mai flexibili” fusese oprita. Justinian era si el nemultumit de desfiintarea a doua noi eparhii si de faptul ca ai sai candidati, Teoctist Arapasu si Antim Nica, nu fusesera acceptati. În acelasi timp, vicarii Ciopron si Ghius erau obligati sa renunte la functii. Benedict Ghius va fi profesor la seminariile de la Neamt si Bucuresti, apoi preot la Catedrala Patriarhala pâna în iunie 1958, când este arestat în cadrul lotului „Rugul aprins”. A fost condamnat la 15 ani închisoare, fiind eliberat în 1964, când a revinit la Catedrala Patriarhala. În ceea ce-l priveste pe Partenie Ciopron, el a tinut mai multe cuvântari care au iritat puterea comunista, fiind obligat sa se retraga. Va deveni staret la Manastirea Sf. Spiridon Nou din Suceava între 1950-1962, când Justinian va reusi sa-l aduca Episcop la Roman.

În locul celor doi, ca vicari patriarhali au fost numiti Teoctist Arapasu si Antim Nica. Daca în cazul lui Teoctist s-a ajuns pâna la urma la o întelegere, Antim Nica a fost respins de Ministerul Cultelor. În consecinta, Justinian face un gest de mare curaj: îl numeste cu de la sine putere pe Nica vicar si scrie un memoriu direct la Comitetul Central prin care se punea chezas personal pentru el. Este confirmat în functie, dar va fi urmarit în permanenta pentru a fi arestat si condamnat.

Abia terminata chestiunea alegerilor, începe scandalul Nicolae Popovici. El nu era de acord cu tactica lui Justinian, care de altfel i-o si împartasise: „Asculta de ei, dar fa ce stii, asa cum fac eu”. El credea ca numai o înfruntare deschisa poate salva Biserica, criticând cu mult curaj unele masuri arbitrare ale puterii. Predicile sale, la care se adunau multime de oradeni, erau veritabile rechizitorii la adresa comunistilor. Popovici era constient ca o lupta deschisa nu are sorti de îzbânda pe termen lung. El spera însa ca cel târziu în septembrie 1950 americanii vor elibera România de jugul comunist. Americanii nu au venit, iar comunistii erau hotârâti sa-l scoata din scaun pe Episcopul rebel. S-a recurs din nou la controale de gestiune si acuzatii de abuz fata de functionarii Episcopiei, fiind gasiti unii dispusi sa faca jocul puterii. Pâna la urma a fost convocat Justinian la prim-ministrul Groza, care i-a cerut sa-l pensioneze pe Popovici, altfel îl aresteaza. Desi se pare ca au fost rivali, totusi Justinian a încercat sa-l apere pe Episcopul oradean. Patriarhul a redactat un memoriu, prin care-i lauda calitatile si propunea mutarea sa la Galati. A încercat si un santaj prin propunerea de caterisire a omului puterii, vicarul oradean Andrei Coman, pentru vina de a se fi ridicat împotriva ierarhului legiuit. El urma sa renunte la caterisire daca si puterea renunta la pensionarea lui Popovici.

Totul a fost zadarnic. Pe 5 octombrie 1950, Sfantul Sinod pronunta pensionarea Episcopului oradean. Totodata i se fixa domiciliul la Manastirea Cheia. Daca si înainte au mai fost ierarhi pensionati sau retrasi, în cazul lui Popovici a fost altceva. Multi Episcopi au vazut aceasta ca un sfârsit al Sinodului ca institutie care sa reziste puterii comuniste. Faptul era cu atât mai elocvent cu cât în locul lui Popovici era „ales” Episcop Valerian Zaharia, chiar daca acest lucru s-a petrecut dupa un an, semn al marilor framântari care aveau loc. Era un esec al Bisericii, al politicii lui Justinian în primul rând, care va fi tot mai încoltit.

În 1955, moare Nicolae Balan, ultimul stâlp de nadejde al vechiului Sinod. În locul lui, în 1956, este ales Justin Moisescu, uriasa personalitate a învatamântului teologic românesc, devenit însa „politrucul” puterii. Toate eforturile lui Justinian de a-i bloca ascensiunea au fost zadarnice.

În septembrie 1956, murea, în conditii neelucidate, Sebastian Rusan. Se pare ca a fost otravit. Ajuns Episcop pentru ca era finul lui Groza si Mitropolit prin comasarea de eparhii, Rusan a fost pâna la urma un indiferent politic, care nu a slujit puterea asa cum se spera. Notele informative îl arata slujind la marile procesiuni, atât de numeroase în Moldova, fara a rosti discursuri procomuniste, ba dimpotriva. Având în vedere raporturile foarte delicate dintre Patriarh si putere si pregatirea asaltului final împotriva manastirilor ortodoxe, exista posibilitatea sa fie o doza de adevar în zvonurile care au circulat cu intensitate în epoca. Mitropolit al Moldovei devenea Justin Moisescu, semn clar ca el va fi viitorul Patriarh. Ca Mitropolit al Ardealului este ales Nicolae Colan, care merita din plin aceasta functie.

Aceste manevre au slabit considerabil puterea Sinodului, care nu mai era considerat un pericol. Securitatea îsi va concentra toata atentia asupra manastirilor, ultimele bastioane ale Bisericii, privite permanent drept potentiale centre de rezistenta anticomuniste. Cu ocazia adunarii Sinodului din 15 decembrie 1958, puterea comunista cere acestuia sa ia unele masuri de limitare a numarului de calugari. Pentru prima data Justinian s-a aflat singur împotriva celorlati ierarhi, refuzând sa recunoasca deciziile Sinodului. El nu a aplicat aceste decizii în manastirile aflate sub jurisdictia sa, fapt care a obligat Marea Adunare Nationala sa adopte celebrul decret 410. Gestul lui Justinian a fortat puterea politica sa nu se mai ascunda în spatele deciziilor sinodale si sa adopte deschis o masura antibisericeasca. În acei ani, Patriarhul a fost acuzat din nou ca s-a înconjurat numai de legionari, începând o adevarata prigoana împotriva celor apropiati lui. Ba chiar i s-a cerut demisia. Va rezista pâna la urma datorita abilitatii sale, dar nu va mai avea forta sa se opuna de dinainte.

Ca epilog la marile persecutii la care a fost supusa Biserica în anii 1958-1959, în 18 decembrie 1961, era fortat sa se retraga din functie Mitropolitul Banatului Vasile Lazarescu, pentru „vina” de a-i fi aparat pe preotii din eparhie de noul val de arestari.

În 12 decembrie 1969, din motive pe care nu le stim, era pus în retragere Valerian Zaharia, „politrucul” de odinioara, care s-a dovedit pâna la urma un ierarh bun, care a protejat pe multi preoti care suferisera condamnari politice. Cu el a încetat practica scoaterii ierarhilor din scaun la presiunile puterii politice. Timpurile se schimbasera. Comunismul era bine consolidat, se intrase în perioada de destindere relativa, când toata societatea româneasca a putut sa respire, fostii „dusmani ai poporului” fie murisera în închisori, fie nu mai aveau curajul sau puterea sa se opuna. Mai tarziu vor deveni ierarhi persoane care alta data au fost la un pas de a fi închise. {i asta nu pentru ca au semnat vreun angajament cu puterea, ci pentru ca nu mai reprezentau pericolul de dinainte. Cazul lui Antim Nica poate fi adus ca argument. Urmarit zeci de ani, Securitatea îl cunostea în amanunt. Niciodata în particular el nu-si va renega vechile convingeri, însa, de teama închisorii, va fi prudent si, fara a face gesturi spectaculoase, va respecta în general noua ordine. În lipsa de candidati, cu sprijinul lui Justinian, el devine, în 1973, Episcop al Dunarii de Jos, eparhia la care fusese locotenent în urma cu 23 de ani. La fel, Nicolae Colan este o alegere în care puterea comunista nu s-a amestecat. Nu s-a apucat puterea sa ia angajamente de la ierarhi. Ea lovea punctual, pentru a dirija ansamblul acolo unde dorea.

Concluzii

S-a spus foarte bine ca, într-un regim totalitar, individul nu este rasplatit sau pedepsit pentru meritele sau vinile sale reale, ci în functie de cum acest lucru slujeste sau nu puterii. Faptul ca ierarhii ortodocsi, cu putine exceptii, nu au fost arestati, se datoreaza exclusiv faptului ca existau alte metode care slujeau mai bine scopurile comuniste: pensionarea fortata, retragerea, desfiintarea de eparhii. Orice arestare ar fi stirbit grav mitul colaborarii perfecte dintre statul comunist si Biserica Ortodoxa. Folosindu-se de anumite slabiciuni existente în organizarea relatiilor biserica-stat, puterea comunista, lipsita de Dumnezeu, a demonstrat din plin afirmatia lui Cantemir despre posibilitatea ca politicul sa faca ce doreste în Biserica. În consecinta, ierarhii scosi din functie sunt limpede victime ale terorii comuniste asupra bisericii.

La întrebarea de ce acestia nu s-au opus în mod deschis, se poate raspunde în felul urmator: Biserica nationala si supusa statului, Biserica Ortodoxa Româna trebuia sa tina seama de deciziile acestuia. Dependenta strict de resursele oferite de stat, Biserica Ortodoxa trebuia sa fie foarte „diplomata” pentru a putea sa-si continue misiunea duhovniceasca. Lipsita de un sprijin din afara (De care a benefocoat Biserica romano-catolica, ea putea fi usor distrusa. Faptul se poate vedea limpede tocmai în cazul regimului comunist, când acesta a avut suficient timp pentru a lovi sistematic în rezistenta Bisericii ortodoxe, care se va prabusi abia în 1960. {i celelalte culte, chiar Biserica catolica, a trebuit, pentru a supravietui, sa faca unele concesii. Pentru ceea ce s-a întâmplat în anii comunismului, o mare parte din vina o poarta si regimurile politice anterioare, care, în loc sa acorde mai multa libertate Bisericii, ca sa devina o instanta de sine statatoare, n-au facut altceva decât sa arunce cu vorbe, încercând de fapt sa o anexeze intereselor ei politice. Discursul puterii politice despre libertatea religioasa nu era decât o parodie jalnica a dorintelor manifestate constant de reprezentantii Bisericii. Dincolo de discursurile oficiale, în care era laudata, diplomatic, libertatea religioasa, si la care multi autori rauvoitori se rezuma, Biserica Ortodoxa a cerut permanent o adevarata autonomie fata de stat. În acest sens pot fi aduse ca argumente imensa publicistica pe aceasta tema, multitudinea de proiecte de reforma, din care nu am amintit decât ideea concordatului a lui Nicolae Balan sau proiectul lui Nicodim. Au existat si excese, dar ele sunt explicabile în contextul de atunci. Ideea „înnoirii bisericii” era atât de puternica, încât orice om politic, daca dorea sa aiba succes, o trecea în programul sau de...vorbe. Carol al II-lea, Ion Antonescu, regimul comunist, au condamnat situatia jalnica în care fusese adusa Biserica Neamului de regimul anterior, afirmând ca ei îi vor reda demnitatea. Nu s-a întâmplat nimic, deoarece oricine este la putere nu are nevoie de o Biserica puternica, ci de una care sa slujeasca intereselor de partid. Din acest punct de vedere, regimul postcomunist nu face exceptie. Neputând realiza o schimbare de statut fara acordul puterii politice, conducatorii Bisericii au trebuit sa astepte si sa apere pe cât posibil viata duhovniceasca a acesteia. Asa se explica faptul ca Nicodim a trebuit sa trateze cu trei regimuri autoritare, asa se explica diplomatia lui Justinian. Considerati tradatori de cei din sfera politicului, ei au înteles sa apere în primul rând Biserica, în interiorul careia a existat o solidaritate permanenta. Numit de comunisti, Justinian va fi un aparator al Bisericii, moartea sa, în 1977 datorându-se în mare parte supararii provocate de demolarea bisericii Enei. Justin Moisescu, ridicat tot de comunisti, va sfârsi prin a apara si el Biserica, murind se pare asasinat. Persecutata adesea de politic, dorind sa vietuiasca dincolo de el, Biserica Ortodoxa a trebuit sa traiasca alaturi, dându-i onorurile, în realitate ignorându-l. Criticii Bisericii îi reproseaza fie faptul ca nu ia atitudine clara fata de un regim, fie ca este implicata în viata politica. Ori Biserica nu se poate identifica cu o conceptie lumeasca, particulara, asupra existentei umane, iar, în ceea ce priveste a doua chestiune, sa speram ca va aparea un regim care va respecta cu adevarat autonomia bisericii.

George Enache