numarul 10-11, decembrie 2003 - ianuarie 2004

conservatorul

CONSERVATORISMUL NECESAR

Conservatorismul a fost, în ultimii 13 ani, marele absent al scenei noastre politice. Aceasta absenta a marcat negativ dinamica interioara a democratiei românesti.

Cauzele acestei realitati politice sînt lesne de gasit. Politica româneasca de dupa 1989 a fost lipsita de fantezie. Ea a fost în mare masura repetitiva, reluînd forme defectuos reciclate ale expresiilor politice comuniste sau interbelice. Or conservatorismul, ca expresie politica, era deja disparut in interbelic. Tensiunile interne ale Partidului Conservator, lipsa unei generatii tinere care sa rezolve criza de succesiune, consecintele economice ale reformei agrare, precum si introducerea votului masculin universal, toate acestea au dus la disparitia conservatorismului de pe scena politica a tarii o data cu sfîrsitul primului razboi mondial.

Consecintele au fost evidente pentru cursul politicii românesti din acea perioada. Daca Partidul Conservator si-ar fi putut depasi crizele si ar fi continuat sa fie un actor important al politicii românesti, este foarte probabil ca România nu ar fi cunoscut – sau, în orice caz, nu la amploarea stiuta – fenomenul legionar.

Daca, totusi, conservatorismul a disparut ca expresie politica, el a continuat sa fie prezent în cîmpul culturii. De altfel, conservatorismul a fost întîi de toate o miscare culturala si, sub acest aspect, el a continuat sa fie prezent chiar si în perioada dictaturii comuniste. Pe marea linie a conservatorismului românesc se înscriu nume de capatîi ale culturii românesti: Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Petre P. Carp, A. D.Xenopol, Ion Luca Caragiale, Barbu {tefanescu Delavrancea, Aurel C. Popovici, Constantin Radulescu-Motru, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga. Filonul gîndirii conservatoare a fost prezent la reprezentantii dreptei culturale interbelice care s-au apropiat – în masuri diferite – de miscarea legionara: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcanescu, Petru Comarnescu, Paul Constantinescu, Dumitru Staniloae, Ernest Bernea, Constantin Noica ori Petre Tutea. Atitudinea conservatoare continua, ulterior, în atitudinea culturala a lui Nichita Stanescu, Ioan Alexandru, Laurentiu Ulici, Aurel Stroe, Horia Bernea, Sorin Dumitrescu si a multor altora. În manastirile noastre s-a dezvoltat si un anumit conservatorism monahal, dintre ai carui reprezentanti putem aminti pe regretatii Arsenie Boca, N. Steinhardt sau Cleopa Ilie, ori, dintre cei înca în viata, pe arhimandritii Arsenie Papacioc, Teofil Paraian sau Iustin Pîrvu, ca si pe Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania.

Este posibila reaparitia conservatorismului românesc si ca expresie politica? Care sînt resursele si limitele sale? {i, mai ales, este el necesar ca instrument doctrinar în România de azi?

Realitatile curente ale României ar putea duce la concluzia ca refacerea conservatorismului românesc este o iluzie, sau în orice caz un proiect prea îndepartat, deci neinteresant pentru un popor român cazut cu atîta patima în ispita imediatului.

Într-adevar, poate ca nicicînd în istoria moderna a României traditia nu a fost mai mult dispretuita, iar kitsch-ul – suportul cultural al oricarei dictaturi – nu a fost mai biruitor. Asistam, în mai toate planurile, la abandonul sistematic, daca nu chiar sistemic, al legii morale. Lumea româneasca este pe cît de crestina în structura ei de adîncime, pe atît de fara Dumnezeu în structura ei de suprafata. Tranzitia spre democratie, spre statul de drept si spre o economie libera a gasit societatea româneasca nepregatita, cu fibra morala agresata pret de aproape trei generatii de ispitele satanice ale unui regim eminamente anticrestin. Constiinta publica, în loc sa fie animata de solidaritate nationala, este bîntuita de suspiciune, duplicitate si teama. Societatea nu si-a creat înca mecanismele de a-si identifica, selecta, promova si proteja valorile umane. Noua clasa politica este prea noua ca sa fie politica si prea veche pentru a nu avea veleitati si nostalgii de casta sociala. Saracia, care apasa asupra majoritatii românilor, este folosita pentru a alimenta mentalitati anacronice, egalitariste, pe de o parte, si sovine, pe de alta. Spiritul românesc este tentat sa lege, prin traditie, iertarea crestineasca de uitare, deturnîndu-se sensul just al iertarii si riscînd, astfel, ca istoria sa se repete. Într-un spatiu românesc profund european, si anume central-european, capabil sa distinga valorile, chiar daca prudent în optiuni si întîrziat în reactii, unii se trudesc, înca, sa ne convinga de captivitatea noastra est-europeana. si, cum spunea Laurentiu Ulici, tentatiile oximoronice, confuziile morale, dificultatea de a separa binele de rau, toate acestea au dus la o abundenta de curat-murdar, de alba-neagra, de stînga-dreapta, de deal-vale, de rîsu’-plînsu’ care, bine înfipte în memorie si în comportament, amîna indefinit iesirea noastra din ambiguitate.

Toate acestea arata ca atitudinea conservatoare este necesara astazi. Conservatorismul pledeaza pentru asigurarea unei evolutii organice, pragmatice a societatii, pentru evitarea anarhiei, experimentelor si crizei de autoritate. Conservatorul nu alege între terapia lenta si terapia de soc: calea lui este terapia ferma, bazata pe pasi siguri. Pentru conservatorism, valorile fundamentale sînt ordinea, stabilitatea si continuitatea. Aceasta presupune un minutios management al riscului în întelegerea actului de guvernare. Conservatorul întelege tranzitia ca pe un proces esentialmente cultural, cu preocupare pentru emanciparea mentalitatilor. Pentru conservatori, politica si cultura sînt cele doua fete ale aceleiasi monede. Cultivarea traditiei este important factor de stabilitate. Societatea este înteleasa într-o viziune organica, ce leaga persoanele printr-o tesatura sociala, a carei urzeala este realizata tocmai prin valorile consacrate, traditionale. Omul este vazut în unicitatea sa, ca fiinta exceptionala, irepetabila, care, prin protectie constitutionala, trebuie sa devina o institutie a sistemului democratic. Conservatorismul, mai ales în formele sale moderne, are o viziune complexa privind restrîngerea rolului statului si garantarea proprietatii private. Dintre toate doctrinele dreptei, conservatorismul are cel mai pronuntat caracter anticomunist. În acest fel, conservatorismul poate fi un instrument doctrinar util în delimitarea clara de comunism si de tarele sale. {i, asa cum istoria a dovedit, conservatorismul este instrumentul doctrinar cel mai eficace în lupta împotriva extremismului, fie ca e vorba de comunism sau de fascism. În lipsa unei forte politice conservatoare, socialismul populist a avut adversari politici friabili, usor de înfiltrat si cu un mesaj cel putin ambiguu.

Poate parea paradoxal, dar principala resursa a conservatorismului constituie si principala sa limita. Prin natura lor, prin cultura lor dominanta si prin convingerile religioase, românii sînt conservatori. În acest fel trebuie explicat atasamentul taranului român interbelic pentru credinta si proprietate. Aceasta atitudine a dus la rezistenta pe care românii, îndeosebi în mediul rural, au dus-o împotriva comunismului. Optiunea lor anticomunista la alegerile din 1946 este elocventa în acest sens. Dupa o jumatate de secol în care traditia a fost batjocorita si în care fibra morala a fost sistematic agresata, atitudinea conservatoare a ramas, numai ca ea s-a preschimbat în teama fata de nou, în ostilitatea fata de incertitudinile schimbarii. Devierea conservatorismului de la dimensiunea sa organica, nationala si democratica, la un conservatorism în sens îngust, o captivitate într-un trecut lipsit, o data pierduta demnitatea, de orice alt pericol, este limita reala a dezvoltarii conservatorismului românesc.

Evocînd traditia, conservatorii nu doresc un refugiu în fata provocarilor viitorului. Întîi de toate ca noi deosebim între traditie si trecut. Trecutul este o dimensiune cronologica, iar traditia este o dimensiune culturala. Traditia este forma valorizatoare a trecutului. Nu poti avea traditie fara sa ai trecut. Dar poti avea trecut fara sa ai traditie. De pilda, trecutul comunist este doar trecut. El nu s-a adaugat traditiei. Ceea ce a fost adaugat traditiei culturale românesti, în timpul dictaturii, sînt tocmai acele fapte/opere omenesti care au avut puterea sa se elibereze de sub asuprirea comunismului. De aceea a spune ca sînt “conservatori” cei care vor reîntoarcerea, într-o forma sau alta, la comunism este incorect. Acesti oameni vor, de fapt, sa se întoarca spre trecut, nu spre traditie. Conservatorii au cultul traditiei; trecutul prin el însusi nu prezinta relevanta.

Exista prejudecata ca a fi conservator presupune apartenenta la o forma de aristocratie si la o anumita structura a proprietatii. Nu este adevarat. În istoria lumii, conservatorii au fost cei dintîi care au dezvoltat sistemele de asigurari sociale si formele de redistribuire a veniturilor. {i asta înca din a doua jumatate a secolului al XIX-lea! Conservatorii nu sînt aparatorii marii proprietati, ci ai proprietatii în general. În viziunea conservatoare, natiunea este o natiune de proprietari în care proprietatea fiecaruia, mica sau mare, trebuie respectata, iar proprietarul trebuie sprijinit sa si-o sporeasca, prin munca sa.

Conservatorismul nu înseamna împotrivire fata de schimbare. Atitudinea conservatoare este legata de necesitatea evolutiei organice/ naturale/ treptate a societatii, ceea ce nu se poate face fara îmbinarea traditiei cu modernitatea. Nu exista nici o nepotrivire în alaturarea acestora. Cum am aratat si altadata, traditia autentica este aceea care rezista în fata tentatiilor modernitatii, iar modernitatea trebuie sa se sprijine pe traditie. Traditia s-a confruntat, la vremea ei, cu neîncrederea cu care este privit îndeobste noul, iar modernitatea, atunci cînd este adecvata, se adauga, mai devreme sau mai tîrziu, traditiei. Ele se valideaza una pe cealalta, reunind, pentru poporul român, prestigiul de a fi fost si sansa de a dainui.

Fara conservatorism, spectrul politic românesc este dezechilibrat. Sînt numeroase motivele care ne îndeamna spre convingerea ca doctrina crestin-democrata nu va avea audienta necesara pentru a da o reprezentare coerenta si puternica dreptei românesti. Revirimentul necesar al dreptei românesti, în plan cultural si politic, nu se poate face fara renasterea conservatorismului de traditie autohtona. Conservatorismul si liberalismul, unite pe o baza populara, pot oferi nu numai o contrapondere a stîngii socialiste si populiste, dar si o solutie – singura, în opinia mea – pentru a reda României, din prezentul sau ghemuit, saracacios si temator, demnitatea istorica si morala.

Varujan Vosganian