numarul 10-11, decembrie 2003 - ianuarie 2004

Binele si pacatele îngaduite în mitologia româneasca

În gândirea româneasca, binele este organic, asa cum ordinea pe care el o instituie este una organica, o rânduiala a firii (universalul concret, viu si perceptibil al lui Constantin Noica), careia trebuie sa i se supuna – si chiar i se supun – toate elementele existentei. El este “de la sine înteles” si poate fi asimilat unei conceptii “fataliste” a existentei, care apropie gândirea populara româneasca de cea a vechilor greci. Mitologia antica greaca înfatisa o ordine dominata de reprezentarile destinului, Moirele, dar mai ales de Nemesis, care “împarte ceea ce se cuvine” oamenilor si zeilor, pazind rosturile firesti, pedepsind pacatul hybris-ului, conditia falsa a celor ce par sa-si fi depasit pozitia, a celor ce râvnesc la fericirea cuvenita doar nemuritorilor sau care se semetesc cu propria lor fericire, a celor care depasesc firea sau, cum se spune în româneste, “se întrec cu firea”. Românul se afla, dupa cum spunea Blaga, “într-un raport de vasalitate plina de încredere în destin. El înainteaza în imprevizibilul timpului, în orânduielile lumii exterioare cu sentimentul ca binele si raul ti se dau dupa înalta socoata.” Binele este pastrarea acestei legi universale si primordiale, a armoniei totale care guverneaza si supune deopotriva oamenii si zeii. Zeii si apoi regii sunt cei carora legea le-a fost încredintata, care au, asadar, datoria de a o pazi. Totusi, datorita faptului ca acestia sunt numai agentii, nu si sursa armoniei universale, devine posibila ideea unei injustitii divine. Interventiile zeilor nu sunt legitime numai prin statutul lor divin, cât mai ales prin rostul purtator de echilibru, prin întelegerea superioara a legii primordiale si pastrarea ei. Legea este deasupra noastra, iar noi, pacatosi prin fire, ne trecem dedesubtul ei, fara a râvni la absolut.

Suntem, conform acestei reprezentari, în trecere sau “pe trecere”, pe masura ce pacatele noastre se înmultesc. În acelasi timp, a evita pacatul ar însemna aproape plasarea în afara spitei, care este, dintru început, impura. Exista, în aceasta conceptie româneasca a trecerii, un sens tragic neînchipuit, înrudit, iata, din nou, cu sensurile destinelor unor eroi antici precum Oedip sau Oreste: vinovati, nu s-au putut sustrage pacatului, mai puternic decât ei, mai puternic chiar decât vointa lor buna, salvatoare, nu întrucât împrumutase din forta vreunei divinitati malefice, ci întrucât pacatul lor refacea echilibrul universal într-un plan superior. Prin ei, desi buni, neamul contagiat de pacatul unui membru era pedepsit. Ei sunt damnati prin chiar apartenenta lor la semintia întinata. La români, asumarea comuna a pacatului este, de asemenea, sursa tragismului unei existente efemere, trecatoare. Suntem pacatosi, caci nu putem fi altcum sau pentru ca altfel nu am fi fost deloc. La fel cum semintia capcaunilor a pacatuit prin hidosenie, a uriasilor prin trufie, si noi avem sadite în plamada din care am fost închiputi pacatele ce ne conduc spre pieire. “Orice pasare piere pre limba ei”, adica prin natura sa proprie.

Chiar si sfintii, cei mai apropiati colaboratori ai lui Dumnezeu, ramân, în credintele românesti, victime ale conditiei pacatoase. Caci pe lânga varianta populara cunocuta, a nasterii sfintilor din apa scursa de pe mâinile lui Dumnezeu, fiecare din ei are o biografie omeneasca, de regula încarcata de pacate, care, însa, sunt iertate în urma pocaintei lor. Astfel, despre Sfântul Ilie se povesteste ca a fost ispitit de diavol sa-si omoare unul din parinti, un frate sau sora ori un copil. Pacatul si-l ispaseste în diferite feluri, stând patruzeci de ani închis într-un beci, carând apa cu gura si udând un lemn putred pentru a-l face sa înfloreasca (o extindere a sferei posibilitatii în cea a minunatului: înflorirea lemnului uscat este la fel de posibila ca si iertarea unui pacat atât de grav ca uciderea neamului) sau cladind un rug urias în care se arunca si arde viu. În final, Dumnezeu îl iarta si îl urca printre sfinti, dându-i în grija biciul de foc (trasnetul) cu care se razbuna pe draci: îi urmareste pâna pe pamânt, sub pomi, sub stresinile caselor, în turlele bisericilor sau chiar în trupurile unor animale. Naprasna pedepsei sale nu este îngaduita, Sf. Ilie tulbura armonia, îsi iese din fire si pacatuieste iar, prin violenta. În tinerete, se spune, trasnea atât de puternic încât plesnea copilul în burta mamei si vitelul în burta vacii. Pentru a-l domoli si pentru a nu stârpi definitiv samânta draceasca, Dumnezeu sau Maica Precista l-au însemnat, luându-i o mâna, un ochi, o ureche sau un picior. Simbolistica acestei divinitati îl apropie de vechile divinitati solare sau uraniene, iar ambivalenta puterii sale – totodata binefacatoare si distructiva – îl sustrag unei clasificari simpliste ca reprezentare a binelui sau raului absolut. El este supus lui Dumnezeu si marii legi universale.

Simetric cu aceasta divinitate a trasnetului si focului celest este Sf. Ignat, zeu al focului terestru. &a350;i Ignat, gospodar de frunte în satul lui, si-a omorât tatal, din greseala. &a350;i el a fost iertat dupa un numar de ani de cainta si fapte bune. Iar de ziua lui a ramas statornicit obiceiul sacrificiului ritualic al porcului, urmat de incinerarea funerara. &a350;i tot de Sf. Ignat, la data de comemorare a paricidului mitic, constatam cu uluire ca românii practica purificarea prin sângele animalului jertfit, la fel cum Oreste este curatat de pacatul omorârii tatalui prin spalarea cu sângele unui purcel înjunghiat. Iata cum sângele porcului, adica tocmai ceea ce, în timpul postului, se crede ca ne spurca, ne pângareste, în timpul acestei sarbatori ne purifica. Este paradoxul purificarii prin post si sânge al poporului nostru, fenomen foarte rar de sincretism religios.

Un alt sfânt naprasnic, violent, este si Sfântul Andrei. Copil abandonat, el si-a omorât tatal vitreg si apoi pe cei doi preoti la care s-a spovedit si care, înspaimântati de grozavia faptei sale, i-au spus ca doar focul îl poate izbavi de greseala. Dupa o alta crima, de data aceasta izbavitoare (omoara un hot care casapise trei sate de oameni), el este iertat de Dumnezeu si oile negre pe care le pastea se albesc.

Iata ca, în figurile divine enumerate, binele capata forme agresive, distructive. Uciderea unui pacatos mai mare aduce izbavirea unui pacatos mai mic. Mântuirea se face prin sânge, la fel ca prin foc sau apa. În filosofia populara româneasca, viata nu are valoare în sine, caci este, dupa cum am aratat mai sus, trecatoare. Prin urmare, binele nu înseamna slujirea sau prezervarea vietii. Ucigasii pot deveni sfinti, si asta fara a-si atenua sau modifica fundamental natura. Destinul lor extraordinar, trasat înainte de lume, pare sa-i fi trecut oricum în zodia divinului, iar iertarea pe care o obtin – tocmai ei, între toti oamenii – de la Dumnezeu nu este decât confirmarea acestui destin. Acest destin îi consacra, mai mult decât meritele sau ascultarea de poruncile lui Dumnezeu.

Aproape toti sfintii au avut destine umane. De aceea, ei sunt figuri familiare, înfatisati adesea în straie taranesti, cu aceleasi griji si preocupari ca si oamenii. Sfântul Petru, care a fost cioban la oi, plugar sau pescar, este, în cer, pastratorul cheilor raiului. El este si iscoada lui Dumnezeu si însotitorul acestuia în plimbarile pe pamânt. Mai mare peste camarile cerului, împarte hrana animalelor (mai ales lupilor, a caror grija o împarte cu fratele sau, Sânpetru de iarna), fierbe grindina, iar, din când în când, mai are vreme si pentru pozne: are o draguta pescarita, petrece si joaca la cârciuma, ba chiar se îmbata si este batut de oameni. Sfântul Dumitru, care desfrunzeste codrul toamna, a fost, de asemenea, om, pastor de oi, care, traind departe de ceilalti oameni, nu a pacatuit pâna nu a intrat într-o biserica. Acolo l-a pufnit râsul si diavolul l-a însemnat în condica pacatelor. Sfântul Gheorghe, mai tânar si mai navalnic, tot cioban în viata lui omeneasca, are sarcina de a înfrunzi codrul primavara si poarta la brâu cheile cu care descuie vara, la 23 aprilie. Sfântul Niculae sau Sân-Nicoara strajuieste, împreuna cu Sân-Toader, cerul, unul la miazanoapte, celalalt la miazazi, ca sa nu aiba soarele pe unde fugi. De asemenea, Sân-Nicoara este trimis sa iscodeasca cine ar putea lua de la diavol contractul care îi menea pe morti iadului. El a aflat ca numai cel nascut din fecioara va putea lua zapisul de la Nefârtate – si de aici apare trebuinta de a se naste Hristos, proorocita, iata, pentru prima data de diavol. Caci numai în urma acestei premonitii a diavolului, Dumnezeu îsi va trimite duhul pentru a se naste Iisus. Nasterea fiului lui Dumnezeu este, asadar, una prevestita, iar rolul sau este aproape unul instrumental. Caci el a fost unealta prin care Dumnezeu a reparat greseala de a semna contractul prin care mortii erau cu totii trimisi în iad. În mitologia populara româneasca, mai mult de atât nu face Hristos, de aceea el este mai slab reprezentat decât ceilalti sfinti si mai putin prezent în lume.

Exista, asadar, în întelegerea româneasca a binelui, o zona a pacatelor îngaduite, omenesti. A-ti nega apartenenta la aceasta zona înseamna a-ti renega natura, “a-l mânia pe Dumnezeu”, care îngaduie greseala, asa cum îl îngaduie pe diavol, inspiratorul pacatelor omenesti. A refuza pacatul este totuna cu depasirea conditiei date si cu orgoliul ridicarii deasupra ei. (2) Mai ales ca greseala are, în miturile românesti, rol constructiv. El a fost explicat, la Constantin Noica (Cuvânt împreuna despre rostirea româneasca), prin rolul paradoxal, pozitiv al negativului în limba româna: “negatia care se poate împlânta peste tot nu mai desfiinteaza întotdeauna, ci uneori colaboreaza. Nu se poate ca o tagada care se extinde atât de mult sa mai suspende lumea. Negi cât vrei, tagaduiesti ce-ti place, dracuiesti, dar faci treaba s…t Cu smintiti, cu neoameni, cu diavoli, lumea asta trebuie sa mearga înainte.”

Corina Bistriceanu

Lucian Blaga, “Pitoresc si revelatie”, în Trilogia culturii, p. 193.

2 În acest punct se iveste nevoie unei definitii românesti a pacatului, deosebita de cea crestina, cu care se opereaza în mod obisnuit. Despre aceasta, însa, ne propunem sa vorbim în alta parte.