numarul 10-11, decembrie 2003 - ianuarie 2004

Replici si contrareplici pe marginea Evangheliei dupa Iisus Christos a lui Jose Saramago

Cîteva precizari inocente si cordiale

Domnule Mircea Platon,

Am citit cu atentie rîndurile pe care mi le consacrati în Rost, nr. 8 din octombrie 2003. Nu am de gînd sa intru în polemica cu d-voastra. Am încercat acest lucru în „cazul” Badilita, dar am renuntat rapid. Ca si acolo, constat ca argumentele pe care le folosim, eu, ca „ateu”, „antiteu” sau „credincios de obedienta nedeclarata” ce voi fi fiind, si d-voastra, în calitate de intelectual si credincios (banuiesc) crestin-ortodox, nu izbutesc sa intre în plaja de toleranta a unui cod logic si semantic comun, apt sa ne faciliteze comunicarea. E putintel trist, dar nu cred ca este o drama. Putem trai foarte bine ignorîndu-ne reciproc. Nici macar nu ma supar ca ma considerati lipsit de subtilitate. Admit ca puteti avea dreptate. Tot asa, ma abtin sa comentez calitatea logicii si corectitudinea silogismelor din unghiul carora ma „judecati”. Doresc doar sa fac cîteva precizari, lipsite sper de învolburarea umorilor.

1. D-voastra îmi atribuiti doua calitati care se autoexclud: fie sînt colaborator al revistei Observator cultural, prima afirmatie; fie sînt redactor (adica angajat) al respectivei publicatii, a doua afirmatie. Va rog sa va hotarîti sau sa va informati mai exact. Sincer, mi-as fi dorit sa fiu coleg de redactie cu Ion Bogdan Lefter ori cu Paul Cernat, dar din pacate ma exercit doar în calitate de colaborator sporadic. Sînt ceea ce unii numesc free lance-er. Un independent, adica.

2. Stiam ca dl Cristian Badilita nu este catolic. Daca am folosit formula de „cruciat”, am facut-o pentru a aprecia prin comparatie atitudinea razboinica a onorabilului traducator, pornit sa corijeze moral un „neavenit” de pe pozitia crestinului înfuriat si deloc dispus iertaciunii. Cînd spui despre cineva ca este magar, numai tolerant si pacific nu esti, oricît de îndreptatita ti-ar fi supararea… Cuvîntul e greu, jignitor, direct si denotativ. &a350;i hai, la mînie si iritare, îti mai scapa vorba rea, oralitatea îngaduie asemenea defulari. Dar atunci cînd scrii, autocontrolul ar trebui sa functioneze, la fel si bunul simt. Daca Saramago, ateul comunist nu le-a avut, atunci macar tu, criticul lui crestin, sa le vadesti… Nu a fost cazul dlui Badilita, macar în acel context precis.

3. D-voastra va întrebati: daca e adevarat, dupa cum opinam eu, ca dl Badilita l-a „atacat” pe José Saramago din ratiuni de frustrare personala, determinata de marea voga a nobelistului si de lipsa (comparativa) de notorietate a sa, atunci cum se face ca numai pe Saramago l-a avut în vizor traducatorul clasicist? Logic, ar fi normal sa urmeze si ceilalti laureati, pe care ar trebui sa-i invidieze in corpore teologul român, de la Bergson la Toni Morrison etc… Chiar asa? Ma scuzati, dar îmi vine sa rîd, dle Platon. Îmi reprosati lipsa de consistenta logica a alegatiilor mele, în vreme ce d-voastra va permiteti asemenea jucause derapaje? De ce afectati judecati globale unui context precis si particular? Nu multimea, ci elementul este obiect al judecatii, nu categoria nobelistilor literari este în cauza, ci numai unul dintre acestia, comunist, ateu si „blasfemic”! Pai de ce sa-i atace Cristian Badilita, de pilda, pe Bergson ori pe Morrison, cîta vreme nu acestia au scris o carte prezumat „blasfemica” cum este Evanghelia dupa Iisus Christos? Ce miza teologica sa afle „cruciatul” nostru mioritic în scrierile de filosofie ori de fictiune feminista ale nobelistilor de mai sus? &a350;i exemplele ar putea continua masiv. Dar e banal: Saramago, el si nimeni altul, s-a „aventurat” dizgratios în teritoriul teologic, el a „hulit”, el s-a declarat comunist etc. De-aia l-a ales spre „încondeiere” Badilita, evitîndu-i pe Soljenitîn, pe Grass ori pe Faulkner etc. …

4. Ati afirmat ca Emil Cioran s-a dezis frecvent, la maturitate si senectute, de pacatele extremiste ale tineretilor. Îmi cer scuze, dar nu sînt de acord. E adevarat ca a încercat ceva în genul unei firave mea culpa, dar a facut-o într-o maniera suspecta, neconvingatoare, excesiv de „ludica” si categoric „din vîrful buzelor”. Vedeti, eu ma ocup, între altele, si de psihanaliza (ca traducator, ca dascal, ca autor, ca radiofonist). De aceea, nu prea ma grabesc sa iau tale quale spusele cuiva, sa cred „din prima” ce afirma un ins sau altul. Fireste, nu din pricini paranoide sau dintr-o suspiciune structurala. Dar eu cred ca inconstientul ne joaca feste, ca nu tot ceea ce spunem poarta marca transparentei, a sinceritatii si a inocentei. Cioran, într-adevar, spre deosebire de Eliade, Heidegger s.a.m.d., a mai bîiguit ceva regrete. Care era însa calitatea lor? &a350;i de ce a facut-o? Nu din Damascul unei schimbari la fata autentice, ci dintr-o prea omeneasca frica determinata de faptul ca trecutul lui extremist din România ar fi putut fi aflat în Franta si astfel ar fi trebuit sa înfrunte teroarea presei pariziene de stînga etc. Parerea mea… Dar pentru a întelege mai bine despre ce este vorba, va recomand, fara pic de aroganta, sa cititi cartea pe care am scris-o, Cioran în oglinda. Încercare de psihanaliza, recent aparuta la editura Trei din Bucuresti. În special capitolul 6, intitulat Un antisemit atipic. Va rog sa ma credeti, nu este o obraznica „tema pentru acasa”, ci doar o invitatie adresata cuiva despre care am înteles ca este sincer interesat de tema în cauza.

5. Cu regret, dar sînt obligat sa va atrag atentia ca n-am afirmat nicaieri ca traducerile din Saramago se vînd în tiraje egale sau macar asemanatoare cu cele ale talmacirilor cartilor semnate de Paulo Coelho sau Stephen King. Prin urmare, nu e vorba de nici o confuzie. Nici macar nu am argumentat ca prozele portughezului au batut recorduri în materie de vînzare (judecata în absolut). Am spus numai ca, spre deosebire de Cristian Badilita, este evident ca Saramago este mult mai bine cunoscut, apreciat si, fireste, vîndut (judecata în relativ). E si normal sa fie asa: unul e scriitor de fictiune, celalalt este eseist si traducator, unul este laureat al premiului Nobel, celalalt este doar unul dintre miile de universitari sorbonarzi talentati, onesti si ...atît.

6. As putea glosa mult si bine pe tema „ticalositilor” intelectuali stîngisti apuseni care au cautionat genocidul petrecut în Est sau în lume, a „maleficului” principiu al corectitudinii politice, a „înrudirii” dintre „comunismului real” si ideologia stîngii occidentale noncomuniste, a „incapacitatii” mele de a distinge între „Dumnezeul crestin” si „Demiurgul pagîn” etc. N-am s-o fac. Va înteleg prea bine pozitia ca sa intru a n-a oara într-un dialog al surzilor. În schimb, cu respect si consideratie, si fara cea mai marunta ironie, ma puteti crede pe cuvînt, v-as sugera sa cugetati asupra urmatorului aspect: dl Badilita a afirmat ca a citit romanul lui Saramago mai demult, pe cînd se afla în Spania. În limba portugheza romanul a aparut în 1991. Prima editie româneasca a iesit la editura Univers în 1999, cea de-a doua la casa Polirom în 2003 (de fapt, mai curînd este vorba despre un al doilea tiraj, sustinut de o alta editura). Daca era atît de sincer traumatizat de „blasfemia” lusitanului, ce anume l-a împiedicat pe onorabilul traducator clasicist sa reactioneze imediat si public, atunci, în Spania, iar mai apoi, la Bucuresti, cu prilejul aparitiei primei editii din „blasfemica” lucrare? Or, desi problema era grava, sîngeroasa si impardonabila, de o urgenta acuta, dl Badilita s-a luat cu treburile, cu reflectia, cu scrisul, cu predatul la Sorbona etc. Asadar, a uitat, abia reeditarea mioritica a „porcariei” saramaghiene izbutind sa-i actualizeze adînca suparare din epoca iberica, împingîndu-l prin urmare sa ia atitudine în scris, la Iasi… &a350;i cînd asta? Tocmai în 2003! Iertat sa fiu, dar eu stiu una si buna: cînd ceva ma revolta cu-adevarat, nu stau ani buni si-mi rumeg furia, transformînd-o în prapad launtric, pentru a reactiona apoi cu o tardivitate cel putin suspecta. Îmi consum indignarea într-un rastimp normal, nu la trei eoni dupa Scriptura. De aceea, dati-mi voie sa ma îndoiesc de sinceritatea revoltei si a cutremurarii dlui Badilita. Pe scurt, cred ca a avut o reactie umorala consumata în prezent (2003), conjuncturala (publicarea celei de-a doua editii românesti a romanului saramaghian) si lipsita de greutatea mizei teologico-morale pe care o invoca drept pretext al textului sau. A fost doar un prilej de a se pune în lumina pe sine, balacarindu-l pe nobelistul portughez. De ce a facut-o în România, si nu la Madrid sau la Paris? De ce la Iasi si nu la Bucuresti (unde m-a porcait doar pe mine, în suplimentul Aldine al României libere)? Daca era atît de convins de justetea punctului sau de vedere (recte de mîrsavia si tîmpenia saramaghiene), de ce nu s-a luptat pe scena mare a culturii europene, preferînd un balet provincial lipsit de „miza” si „altitudine”? Iata tot atîtea întrebari care sper sa va dea de gîndit. Cît ma priveste, atitudinea mea, cel putin atîta cît stiu constient despre dînsa, a fost determinata, pavlovian, de folosirea acuzei de magarie la adresa unui scriitor pe care îl admiram si îndrageam. Altfel nu cred ca m-as fi înhamat la o polemica a surzilor. Acestea fiind spuse, sper ca ma veti scuza daca voi pune punct aici, indiferent daca veti continua sa ma atacati au ba.

Cu respect si cordialitate,

Valentin Protopopescu