numarul 10-11, decembrie 2003 - ianuarie 2004

Revolutie sau complot?

Una din întrebarile, care au revenit obsedant si au primit raspunsuri diferite în legatura cu momentul decembrie 1989, fiecare parte aparându-si cu înversunare concluzia, chiar si în lipsa demonstratiei, este aceea privind caracterul evenimentelor de atunci: a fost o revolutie sau un complot? De obicei raspunsul public difera dupa convingerile sau interesele fiecaruia. O serie de analisti au atras însa atentia ca lucrurile sunt de fapt amestecate si ca discutia nu este de loc simpla chiar asezata în aceste coordonate. Ceea ce a lipsit, din aceste asezari în istorie, a fost cel mai adesea recursul, rational, la rigoare.

Comunismul, în mod cert, nu e o întâmplare: el este o componenta programata a proiectului lumii moderne, a lumii în sine ; s-a nascut din ea, s-a hranit cu ea si va fi ajutat, în continuare, atât timp cât promotorii ei vor mai fi la putere. Este de ajuns sa vedem care-i sunt miturile (idolii) (aceeasi cu ai lumii care l-a nascut) pentru a întelege mai bine aceasta afirmatie.

Ratiunea umana, atotcreatoare, atotcuprinzatoare, nelimitata si infinit perfectibila, capabila sa produca supraomul. Economicul civilizator, motorul dezvoltarii si devenirii omului, stapân al destinului propriu si al Universului. Progresul infinit (tehnic, stiintific, cultural si mai nou spiritual dar pe o directie satanista), alaturi de economic, cale a mântuirii lumii. Individul liber, dar fixat în materie. Partidul mântuitor, cel care poate totul, stie totul, face totul, supraomul general. Liderul providential, emanatie, chintesenta, sinteza mirabila a partidului, supraomul personalizat. Egalitatea deplina între oameni. Absoluta echitate si maxima bunastare generala. Solidaritatea, nascuta din devotiunea completa fata de cauza. Viitorul de aur al omenirii. Destinul istoric al comunismului si supunerea istoriei.p

Atitudinea fata de comunism

Comunismul a adus, aduce si va aduce foloase imense pe cel putin doua directii: cea a albirii prin contrast a capitalismului (“imperiul binelui” în lupta cu “imperiul raului”) si cea a experimentarii în conditii reale si-n timp real, pe un numar urias de subiecti din toate rasele si tipologiile, a tehnicilor de suprimare si conditionare a vointei si personalitatii, de manevrare si manipulare, de stergere a creierelor si constiintelor, de deturnare a ratiunilor; afaceri uriase sub pretextul dezvoltarii capacitatilor militare de aparare; piete de desfacere pentru produsele vestice, inclusiv pentru tehnica militara considerata deja depasita; etc.

Pornind de la aceasta constatare nu ne mai pare paradoxala atitudinea favorabila fata de comunism existenta în lumea occidentala înaintea, în timpul si dupa punerea lui în practica. Atât cât a fost, anticomunismul occidental s-a manifestat mai ales ca unul de parada. Cunoscând ipocrizia si lipsa de scrupule ale celor care au condus si conduc destinele popoarelor si ale lumii nu ne mira cooperarea, sustinerea, interesul, îngaduinta si chiar entuziasmul fata de ideologia, sistemul si oamenii care, timp de aproape un secol, au produs peste o suta de milioane de victime, nenumarati mutilati fizic, sute de milioane de mutilati sufleteste sau alienati. Mai mult chiar, atitudinea contrara atrage calificative de intolerant, nedemocrat, fascist si nazist.

Recuperarea spatiului comunist

În anii optzeci s-au copt toate conditiile pentru disparitia sistemului comunist si recuperarea acestui spatiu (încheierea experimentelor, redefinirea politicii coloniale si stablirea unor tinte pentru atingerea carora era necesara o cooperare totala a fostilor “inamici de moarte” etc.), astfel încât serviciile secrete ale Vestului si, în primul rând, cele americane au trecut la pregatirea si înfaptuirea acestei ample miscari actionând, în strânsa legatura cu grupuri la vârf din serviciile secrete si partidele comuniste locale. Normal, aceasta schimbare trebuia sa se petreaca în primul rând în Uniunea Sovietica, înca bastionul si jandarmul sistemului. Aceasta punere în scena si colaborarea grupurilor din interior a fost posibila pentru ca acestea întelesesera falimentul catre care se îndreptau tarile lor si voiau sa-l evite, erau persoane cu o buna cunoastere a Occidentului dupa ale carui fructe tânjeau – ce folos sa ai puterea daca nu poti avea, de exemplu masini, vile, bunuri de ultima ora, voiaje la discretie în orice parte a lumii, sau nu îti poti împlini fanteziile – sau pur si simplu le lipsea loialitatea fata de sistem si cea fata de tara, erau adica niste mercenari prinsi într-un cerc închis.

Colaborarea si înscrierea Uniunii Sovietice în miscarea amintita nu înseamna ca aceasta, automat, renunta la idealurile imperiale atât pentru ca reformatorii nu erau niste sfinti cât si pentru ca, chiar daca ar fi fost, erau înca prea slabi pentru a modifica din temelii politica imperiului. Acest lucru a fost evident mai ales dupa aceea si este si acum când Rusia încearca sa-si mentina si extinda aria de influenta.

În preajma României, Ungaria, intrata mai demult pe orbita schimbarilor, nu renunta nici ea, asa cum nu o facuse nici o clipa, la ideea recuperarii provinciilor stapânite odata, adica si a Ardealului, si miza mult pe relatiile ei bune cu Vestul, pe emigratia sa influenta si unita, pe avansul economic cât si pe degringolada unor schimbari bruste si, de dorit, violente care ar fi implicat si forte militare straine.

Ca si în celelalte state comuniste, si în interiorul României existau aceleasi grupuri din zona puterii – partid, securitate, armata, militie – care doreau puterea si pregateau schimbarea. Acestea nu erau, însa, în mod obligatoriu unite si coordonate de un singur centru, lucru plauzibil pentru ca existau înca destui fideli sau, chiar mai periculosi, neinitiatii în ceea ce trebuia sa se întâmple, care din ignoranta puteau zadarnici miscarile. sI, sa nu uitam, sistemul genera înca idioti fanatici.

Pregatirea dar si grosul operatiunilor au fost înfaptuite peste tot de americani. Nu avem a ne îndoi ca si în România acestia au facut ceea ce trebuia, direct sau prin interpusi. Este tot atât de sigur ca peste tot ei au mers pâna la un anumit punct în întelegere cu rusii. Dar în timp ce Cehoslovacia sau Germania Democrata erau departe, nu aveau posibile revendicari fata de rusi si nici nu reprezentau zone vitale, asa cum e considerata zona balcanica, nu acelasi lucru se poate spune despre România. De aceea, aici colaborarea din spatele întelegerilor e probabil sa fi avut diverse, dorite sau nedorite, scurtcircuite. Sunt multe altele de spus iar arhivele, din tara si din statele enumerate, ne-ar putea oferi o imagine mai clara.

Revolutie sau complot? Acelasi lucru!

Dilema este fara obiect în masura în care este cunoscut mecanismul oricarei revolutii. Astfel, toate definitiile vorbesc despre o schimbare brusca de sistem – economic, social, politic – însotita eventual si cel mai des de violenta. Mai rar întâlnim si ca este spontana si niciodata ca este lipsita de organizare. Or adevarul este ca revolutiile, spre deosebire de unele spontane izbucniri locale, au acoperire nationala, sunt minutios pregatite si au întotdeauna personaje si forte aliate în chiar sistemul existent. Nu trebuie sa amintesc decât Revolutia Franceza, organizata si sponsorizata în mare parte de nobilimea nemultumita, inclusiv printi ai regatului, care voia puterea. Ca, în paralel, alte forte ale timpului doreau si ele puterea si s-au folosit de nobili pentru ca apoi sa-i elimine (si din revolutie, si fizic) este doar un alt nivel al revolutiei. Pentru ca, si aici ajungem la o alta caracteristica, toate revolutiile care se respecta au mai multe niveluri. {i în toate exista si factorul extern - ce alt exemplu mai bun pentru aceste ultime trasaturi decât revolutia din Rusia si lantul de revolutii socialiste care au urmat pe tot globul. Povestea cu revolta spontana a întregului popor nu este decât o gogorita menita sa mascheze adevaratele miscari si sa asigure legitimitate noilor conducatori. In fine, între elementele definitorii ale unei revolutii nu cel din urma este cel al asezarii sub palaria unei ideologii, sub forma razboiului declansat de aceasta pentru a se aseza, sau reaseza, în lume. Revolutia nu este altceva decât un complot care se acopera cu si utilizeaza pentru a reusi nemultumirile populatiei.

Având în vedere aceste caracteristici principale ale unei revolutii, putem spune acum ca si în România am avut o revolutie cu toate comploturile interne si externe necesare, cu lovitura de palat si armata, cu înfruntarea ideologiilor si tot restul, care, pentru a intra în categoria revoltelor populare, a utilizat si revolta maselor. Este absolut adevarat ca iesirea oamenilor în strada a fost sincera, dar nu s-a întâmplat decât dupa ce a fost creata conjunctura si a fost aprinsa scânteia care a dat semnalul si i-a încurajat, si, în contra planurilor si asteptarilor unora dintre organizatori, a fost pasnica (amintiti-va lait-motivul „Fara violenta!”); nu atât plina de ura cât de bucuria sperantei si eliberarii. Alte explicatii, care nu o exclud pe cea dinainte, ci întregesc descifrarea partii sângeroase a revolutiei din decembrie, sunt ciocnirea dintre fortele interne si externe implicate, între ele dar si unele cu celelalte, si necesitatea, pentru unii, de a crea aparenta de haos sângeros necontrolabil care sa deschida calea catre o interventie externa, teme care depasesc cadrul confuziei pe care ne-am propus a o limpezi în acest text.

Paul Ghitiu