numarul 10-11, decembrie 2003 - ianuarie 2004

conservatorul

CÎTEVA REFLECTII ASUPRA CONSERVATORISMULUI

Într-o însemnare a mea din 13 iulie 1981 (publicata între timp în volumul În Zodia Exilului – Întrezariri, Ed. Fundatiei Culturale Române, Bucuresti 1998) scriam:

„Aud adesea ca românii ar înclina catre o conceptie de dreapta. Am avut prilejul sa evoc înca o data aceasta problema împreuna cu Balota, Chihaia, Cismarescu si socrul lui Chihaia, venit în vizita din România. Parerea mea este ca (în afara de slabiciunea funciara a acestei scheme: stînga – dreapta) nu se poate vorbi de o înclinatie spre dreapta ca trasatura esentiala a românilor, ci, mai degraba, de un conservatorism traditional, mergînd, în unele cazuri, pîna la un fel de paseism. Un alt termen ar fi acela de antirevolutionarism. Tocmai în punctul acesta se vadeste si mai bine o incompatibilitate între psihologia de profunzime româneasca si mentalitatea de dreapta ca atare, care, cel putin în ultimele ei forme principale de concretizare istorica, national-socialismul si fascismul, a continut elemente puternice social-revolutionare. Lucrul acesta este vizibil la miscarea legionara de la noi din tara, la care elementul conservator apare cu o mare pregnanta printr-un misticism si un paseism specific, dincolo de asemanarile cu national-socialismul si fascismul, si chiar singularizînd-o.”

De-a lungul anilor în care lucram la Europa Libera, a carei menire principala consta în a umple, pe cît cu putinta, golurile de informatie nu numai politica, ci si culturala, filozofica, istorica, create, cultivate si pazite cu vigilenta represiva de regimul comunist, am simtit din cînd în cînd nevoia sa abordez, în editorialele mele, tema conservatorismului. Era reactia, pe de o parte, la absenta acestei teme în publicistica României acelui timp, pe de alta parte la neatentiile si îngustarile de întelegere în privinta acestei teme sub cupola modei culturale a lumii în care traiam eu. Oricum, tratînd despre aceasta tema la un microfon îndreptat catre o tara socialista si dedicat, totusi, în primul rînd actualitatii, nu eram determinat nici de deprinderile unui simplu joc intelectual si nici de vreun impuls ideologic. Mai degraba tocmai ca antidot la ideologii îmi parea recomandabila vorbirea despre gîndirea si doctrinele conservatoare, care se caracterizeaza si printr-o puternica idiosincrasie fata de orice exclusivism ideologic. &a350;i a fost unul dintre echivocurile de limbaj nascute din superficialitatea judecatii si saracia culturii istorice folosirea de catre politologi si sovietologi a termenului „conservatorism” pentru a desemna imobilismul politic, dedus din cel ideologic, al unor lideri si regimuri politice din Uniunea Sovietica si din Europa Rasariteana. A-i denumi pe comunistii duri si dogmatici în ideologie drept „conservatori” a fost poate de multe ori o comoditate de formulare, dar însemna, în fond, si o rasturnare a sensurilor, caci, de la Lenin pîna la Stalin si urmasii lui, comunismul nu numai ca încerca sa-si justifice o legitimitate însîngerata printr-o utopie (antipodul conservatorismului), ci, din momentul loviturii de stat bolsevice pîna la ultimile avataruri ale sale, comunismul s-a definit pe sine în antagonism cu fundamentele morale si religioase ale popoarelor, de la care se adapa si se reclama în primul rînd conservatorismul. &a350;i aceasta este una dintre caracteristicile esentiale ale ideei conservatoare tinînd, istoric, de o constanta antropologica, nevoia de traditie, si, filozofic, de constiinta înradacinarii ontologice a existentei umane.

Cu totul altceva este faptul real ca Stalin, în momentul confruntarii cu pericolul anihilarii (personale si a sistemului ridicat pe hecatombele zecilor de milioane de victime), atunci cînd nemtii au atacat Uniunea Sovietica, s-a vazut silit sa faca o adînca reverenta în fata unor valori conservatoare de mare rezonanta umana si nationala. Dupa ce si-a biruit perplexitatea initiala paralizanta si a trebuit sa raspunda cumva, în calitate de unic conducator politic si generalisim, victoriilor nimicitoare ale nemtilor, reactia lui Stalin nu a constat în recursul la apelurile ideologice. Sumbrul realist de la vîrful statului care se confunda cu sistemul ideologic parca ar fi uitat brusc ideologia si, în clipa aceea fatidica, s-a agatat cu toata puterea de realitati si valori care apartineau sanctuarului spiritual si moral al Rusiei dinainte de cataclismul revolutiei, s-ar putea spune, în limbaj conservator, Rusiei de todeauna. Indiferent de labirintele subterane ale sufletului acestui secundant al Printului Întunericului, Stalin nu a apelat nici la „lupta pentru salvarea cuceririlor revolutionare”, nici la puterea mobilizatoare a valorilor socialiste, nici la asteptarea pseudo-religioasa a raiului terestru al societatii fara clase, ci, pur si simplu, la lupta pentru apararea patriei, la rezistenta nationala împotriva invadatorului strain. Demolatorul vechii Rusii a început sa evoce figurile eroice al Rusiei tariste: Suvarov si Kutusov. Prin 1943 au fost introduse chiar si unele uniforme militare purtînd simboluri de pe timpul tarului. Dintr-odata, tiranul ateu a devenit binevoitor si fata de Biserica ortodoxa rusa, cea mai prigonita dintre institutiile traditionale ale Rusiei si careia, brusc, i se acordau libertati nesperate. Istoricii rusi au dat la iveala între timp ca, în momentele acelea de panica, probabil la sugestia Patriarhului, Stalin a ordonat ca un avion purtînd la bord icoana facatoare de minuni a Sfintei Fecioare de la Mînastirea Cazan, sa zboare de trei ori deasupra Moscovei. Tot ce a urmat dupa razboi nu permite presupunerea unei mutatii launtrice a dictatorului rosu, iar mai tîrziu însusi cel care a initiat demascarea crimelor lui Stalin la congresul al XX-lea al partidului comunist sovietic, Hrusciov, nu s-a putut abtine de la o noua campanie de persecutii împotriva Bisericii. Dar ramîne faptul ca arhitectul statului totalitar ateist se înclinase, silit, dar categoric, în fata vechilor traditii si a religiozitatii poporului rus.

În discutia actuala pe tema conservatorismului a aparut si termenul de „conservatorism elementar” ca baza a oricarei convietuiri omenesti civilizate. Este o idee care atrage atentia aspupra prezentei permanente a factorului conservator în orice civilizatie si cultura si în acelasi timp avertizeaza împotriva riscurilor exacerbarii permisivitatii, a proliferarii amoralismului, a estomparii simtului istoric, a secarii treptate a surselor unor lealitati esentiale.

Pe de alta parte, orice discutie actuala rodnica despre conservatorism exclude ideea existentei unei pretinse dihotomii între conservatorism si libertate. În treacat fie spus, termenul „conservator” a intrat în cultura politica europeana pornind de la denumirea revistei Le Conservateur, publicata la începutul secolului al XIX-lea de catre Francois-Rene Chateaubriand si prietenii lui politici. În constelatia politica de atunci, Chateaubriand nu era un conservator, ci mai degraba un liberal. Se poate spune despe conservatorismul modern ca el s-a dezvoltat în disputa si emulatie cu liberalismul, conservatorismul acesta fiind un rezultat al libertatii de optiune. Pascual Jordan, unul dintre principalii întemeietori ai fizicei cuantice moderne si deschizator de drumuri în domeniul cosmologiei si al biologiei, spunea: „Asa cum stau lucrurile astazi, un mod conservator de a gîndi si a judeca e singurul care ne ofera posibilitatea de a fi nonconformisti.” Aici este de amintit si ceea ce se numeste „conservatorismul reformist” precum si ideea ca, de pilda, pentru evitarea dezastrului ireversibil ecologic ar fi necesara „o revolutie conservatoare”. O interpretare caduca este aceea a conservatorismului avînd ca finalitate mentinera unor anumite structuri de putere si de posesiune. În schimb, ne apare bogat în semnificatii si continuturi, incitant pentru imaginatia creatoare si actiune conservatorismul preocupat de salvarea continuitatii nu a unor asemenea structuri ci a unor valori permanente morale, culturale, istorice. Este modalitatea cea mai actuala si mai extinsa de conservatorism si care, de altfel, nu cunoaste granite de partid, exponentii ei putînd fi gasiti tot atît de bine printre crestin-democrati ca si printre social-democrati, liberali etc. S-a spus ca atitudinea conservatoare nu se defineste printr-o agatare de ceva care era ieri, ci ca o viata care se adapa din ceea ce e valabil întodeauna. Aceasta înseamna atentie îndreptata nu catre ceea ce e trecator, ci catre ceea ce a supravietuit probei timpului, ceea ce a crescut istoric, lasînd urme în memoria afectiva colectiva, dînd nastere unei pretuiri iubitoare pentru fizionomia inconfundabila a unei natiuni, a unui peisaj, a unor meleaguri natale etc. Mentalitatea care rezulta din credinta ca numai ceea ce este nou e adevarat, lasînd la o parte saracia ei de idei, echivaleaza cu a spune ca lantul de generatii care ne precede, cu tot tezaurul lor de experiente, creatii culturale, viziuni si conceptii, nu a avut nici o aderenta comprehensiva la misterul si substanta realitatii înconjuratoare, nici o scînteie de geniu, nici o receptivitate la arhetipurile inconstientului colectiv, nici o clipa de gratie si de revelatie. Ceea ce reprezinta o culme a trufiei si a obtuzitatii celor de acum fata de cei care au fost. Conservatorismul înseamna, în contrast cu aceasta opacitate aroganta, deschiderea fata de istorie si de transcendenta, mers înainte fara a uita ceea ce este în urma si deasupra noastra. Pentru conservatorism pledeaza deci nu numai foarte actuala constiinta a cantitatii limitate a resurselor vitale ale planetei noastre, ci si o viziune integrala a structurii bio-psihico-spirituala a fiintei umane si a locului ei în lume. Acestei viziuni îi corespunde un realism antropologic cumpanit de un simt al duratei si de o metafizica. În planul social si politic îi corespunde preferinta pentu o ocrotire a continuitatii si a unei dezvoltari organice, prielnica afirmarii si înfloririi identitatii, fie ea personala, nationala sau spiritual-religioasa.

Tentatiei în crestere a instaurarii unei tehnocratii nivelatoare, pe nesimtite sau invocînd peremptoriu forta constrîngatoare a faptelor si a cifrelor si imperativul suprem (tot atît de evident la lumina ratiunii instrumentale) al unei globalizari nediferentiate, le este expus atît liberalismul cît si conservatorismul timpului nostru. Dar e de crezut ca ambele conceptii politice si filozofice, de al caror balans a depins în mare masura istoria civilizatiei noastre, pot dispune înca, fiecare în felul ei, de un sistem propriu de imunitate functionînd împotriva acestui pericol.

Cît priveste conservatorismul, puterea lui de rezistenta se întemeiaza mai cu seama pe credinta statornica în existenta unei anumite ierarhii ireductibile a valorilor si a scopurilor, care inspira atît un simt ascutit al realitatii cît si veneratie, precum si convingerea unei convergente între libertate si slujire.

Nicolae Stroescu-Stanisoara, München, noiembrie 2003