numarul 10-11, decembrie 2003 - ianuarie 2004

Cosmar la portile Orientului

Lumea asista neputincioasa si consternata la seria de atacuri teroriste de pe teritoriul Turciei. Razboiul cui cu cine? De ce, ne putem întreba, retelele teroriste musulmane s-au apropiat atât de tare de lumea europeana?

Liderii politici ai lumii dau, bineînteles, raspunsuri chinuite si stereotipice acestor provocari de cosmar. La Londra, domnii Bush si Blair (primul a fost recent numit de catre primarul Londrei “cea mai mare amenintare la adresa vietii pe planeta”, o exagerare deloc întâmplatoare) ne asigura ca vor lupta pâna la capat împotriva terorismului, pâna la distrugerea finala a ultimei celule Al Qaeda. Pozitia lor seamana, din pacate, cu cea a celui care striga “ia-l de pe mine, ca-l omor!”. În timp ce loviturile teroriste cresc în intensitate si grozavie, omorând, iata, diplomati englezi (consulul englez la Istanbul, Roger Short, si-a pierdut viata), liderii politici se falosesc cu distrugerea raului si îndeamna la calm.

Suntem departe acum de Orientul lui Poincaré, acela în care “tout est pris à la légère”. Departe de Orientul misterios al bazarului, unde agitatia nu este decât semnul unui calm fundamental, unde lipsa ordinii exterioare tradeaza o mare ordine interioara, departe de Orientul pe care l-au iubit Th. Gautier sau Pierre Loti. Suntem, dimpotriva, în Orientul iluziilor geopolitice, în care o ipoteza simplista ca aceea a lui Huntington a facut furori nu numai în lumea academica americana, dar si europeana. Ce spune, în fond, acesta din urma? “Ciocnirea civilizatiilor” va fi, de aici înainte, provocata de conflictele între religii. Religia este singura forta a planetei care mai are putere conflictuala si, ne permitem sa adaugam noi, putere politica, daca prin politica întelegem ceea ce întelegea Carl Schmitt. Este singura forta care mai poate defini lumea în termeni de amic-inamic (feind-freund, în cuvintele teoreticianului german). Aparatorii religiei (crestine în special, dar nu numai) au reactionat imediat, simtind ca “domeniul” le este periclitat. Religia nu are potential violent, religia nu poate constitui forta razboinica, religia nu poate determina conflicte planetare, necum o ciocnire a civilizatiilor, un fel de razboi apocaliptic la nivel global. si totusi…

Trebuie sa analizam cu atentie fenomenul care se petrece sub ochii nostri pentru a vedea daca, într-adevar, avem de-a face cu un razboi “huntingtonian” sau este altceva. Opinia noastra este ca marele conflict nu este între religii sau între credinte, ci între religii si necredinta, sau între credinta si necredinta. Din acest punct de vedere, razboiul sângeros care, deocamdata, se opreste la portile Orientului (si ale Europei), poate oricând sa intre în cetate (citeste UE), în masura în care marea fractura între ateismul constructiei politice si credinta fundamentala ce se afla la baza lumii europene se vor accentua. Dovada ca razboiul credintei cu necredinta se întinde din ce în ce mai mult este si actuala framântare din lumea crestina americana, mai precis din ramura anglicana americana (ce poarta numele de biserica episcopaliana). Recent, Biserica Ortodoxa Rusa a decis sa rupa legaturile cu episcopalienii, dupa ce acestia din urma s-au aliniat ca turma în spatele unui episcop homosexual, Gene Robinson. Nu e exclus ca si alte biserici sa urmeze exemplul rus. Sa amintim de marile batalii care se dau în legatura cu mentionarea în viitoarea constitutie a UE a crestinismului, ca radacina a Europei? Ele sunt deja extrem de cunoscute. 

Revenind la Orient, grozaviile de acolo sunt justificate de partea “cealalta” a baricadei, de teroristi, prin caracterul necredincios al lumii occidentale. Au fost atacate banci si institutii politice. Bancile, simbolul lumii occidentale, mai precis, al instrumentelor moderne ale colonialismului si imperialismului economic. Institutiile politice, ca simbol al puterii lumesti pure. Au mai fost atacate sinagogile, pentru a da actiunii musulmane încununarea finala a luptei cu Israel. Toate aceste actiuni teroriste, în afara de lupta cu Israel, care e un episod mult mai complicat, tradeaza determinarea de a eradica luminile laice ale dominatiei occidentale. Asistam la un razboi al unei religii împotriva indiferentei religioase sau ateismului, pe care, daca nu-l vom opri la timp, se va extinde pâna în centrul sistemului european. Europa nu este la aceasta ora pregatita sa faca fata terorismului islamic, razboiului dur cu islamistii. Greutatile incredibile pe care SUA le au în Irak dovedesc ca lumea musulmana nu mai e dispusa sa cedeze teren în fata Occidentului. În aceste conditii, strategia geopolitica a Europei trebuie sa-si modifice rapid datele esentiale, pentru ca Europa însasi sa nu se gaseasca în situatia actuala incerta a Americii, de singura superputere la nivel mondial, dar si singura tinta a atacurilor tuturor celulelor teroriste planetare. O astfel de pozitie nu este deloc de invidiat, iar daca America poate rezista mai usor acestui adevarat foc încrucisat, Europa ar fi o victima mult mai facila.

Solutiile pe care le gândesc oamenii politici la ora actuala sunt partiale si neinspirate. Se vorbeste peste tot de sporirea vigilentei si a capacitatilor tehnice de securitate. Despre intensificarea controlului asupra potentialilor atacatori, despre cresterea operativitatii serviciilor secrete. Nu aici este însa problema. Aceste masuri suplimentare de securitate nu vor face decât sa trimita confruntarea într-un plan mai înalt si mai periculos. Dupa atentatele cu bomba pot urma atacuri biologice (deja mentionate în anumite previziuni ale ONU), iar seria groazei va fi astfel continuata. 

În realitate, adevarata confruntare este la aceasta ora una de natura spirituala. Este pentru prima data în lumea moderna când islamul, redevenit ceea ce a fost la începuturile sale, adica o religie razboinica si politica, îndrazneste sa atace fatis indiferenta religioasa sau chiar ateismul “crestinilor” europeni. O adevarata stingere a conflictului va trebui sa porneasca de la cauzele religioase ale acestui atac.

Cristi Pantelimon