Vremuri de ispită

Lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române desfăşurate la începutul lunii octombrie reprezintă indiscutabil un moment de răscruce pentru viaţa Bisericii. Tensiunile existente între membri Sfântului Sinod, tensiuni până acum ascunse cu diplomaţie, au răbufnit sub presiunea mizei indirecte extraordinare pentru care s-au luptat cele două grupări supranumite "ecumenistă" şi "tradiţionalistă" - miza scaunului patriarhal. Redăm mai jos afirmaţiile din presă pe această temă, de natură să tulbure sufletele creştinilor ortodocşi români, şi o perspectivă a noastră asupra evenimentului.

"Sibiul va fi în continuare un model de dialog ecumenic." "Nu suntem fundamentalişti, dar în privinţa credinţei nu se poate negocia nimic cu nimeni şi e normal să fie aşa, însă dragostea faţă de Hristos ne obligă să ne apropiem de fraţii noştri şi, împreună prin dialog, să ajungem la soluţionarea problemelor şi să mergem spre unitate. Eu cred în unitatea creştină. Cred că acesta este mileniul refacerii unităţii creştine." (IPS Laurenţiu Streza) "Este un precedent foarte grav. |nseamnă că, dacă va fi ales un patriarh care nu le va plăcea unor episcopi, există riscul să se mai înfiinţeze o patriarhie. |n termeni canonici, o astfel de iniţiativă se numeşte schismă". (Pr. dr. Ion Ică jr.) "Mitropolitul Ardealului nu a fost ales de ardeleni, rezultatul scrutinului fiind rodul unor manevre necinstite. PS Laurenţiu a cerşit voturile membrilor Colegiului Electoral, dând telefoane şi împărţind tot felul de promisiuni. Dacă ar fi votat după conştiinţa lor, 80 la sută din membrii Colegiului l-ar fi desemnat pe Arhiepiscopul Andrei al Alba-Iuliei. Reacţia care a urmat, una de demnitate şi indignare binevenită, a sancţionat metodele necinstite folosite de PS Laurenţiu şi susţinătorii lui." (Dan Ciachir) "Ideea este veche si alimentată în special de intelectualitatea din Cluj, dar nu a putut să fie pusă din cauza prelungitei suferinţe a mitropolitului Antonie Plămădeală". (IPS Bartolomeu Anania) "Două mitropolii mai mici vor permite o mai bună implicare şi-n asistenţa socială, şi-n viaţa culturală". (IPS Andrei Andreicuţ) "Mai mulţi oameni de cultură din Alba Iulia pregătesc un memoriu pentru a convinge Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să ia în calcul ridicarea Arhiepiscopiei de Alba Iulia la rang de mitropolie. Iniţiativa aparţine Fundaţiei "Alba Iulia 1918 - Pentru unitatea şi integritatea României", consiliului de conducere şi colegiului de redacţie al revistei "Dacoromania". (din presa centrală)

Un moment de cotitură

Discursurile de formală frăţietate, cu care ne obişnuiseră ierarhii noştri, s-au schimbat fundamental. Dacă tonul a rămas de aceeaşi aparentă blândeţe, cuvintele au transmis mesajele ferme şi chiar dure ale celor două grupări aflate în competiţie. Strigătele fie de bucurie, fie de tristeţe ori indignare lansate către spaţiul extra-bisericesc de personajele implicate în această dramă au fost percepute mai ales de mass-media ca semne de slăbiciune, de prevestire a unui dezastru iminent. Presa a manifestat un interes deosebit pentru cele întâmplate în Ardeal generând un amestec de naţionalism, pan-europenism, păgânism şi politicianism. Aproape de fiecare dată în spatele unui articol, a unei intervenţii radio-tv se aflau susţinători ai celor două grupări, precum şi doritori de a lovi Biserica şi de a provoca eventual o schismă. Afirmaţiile lipsite de duhul iubirii făcute de preoţi ori teologi laici au adus un plus de întuneric şi sminteală tristului tablou al lucrărilor unui Sinod de la care credincioşii aşteaptă mai degrabă zidirea duhovinicească şi calea de urmat în această lume aflată sub umbra sfârşitului apocaliptic.

Totuşi, există elemente care pot transforma acest început de întuneric în lumină ziditoare.

Lucrările Sfântului Sinod au demonstrat că în Biserica noastră este plină de viaţă, acceptă dezbaterea şi nu inhibă competiţia. Altfel spus, Biserica noastră este într-adevăr luptătoare. Triumfalismul, care de multe ori a caracterizat lucrările Sfântului Sinod, a fost risipit de discuţii, chiar dacă aceste dezbateri au fost încă undeva în umbră şi foarte dureroase. Renaşterea libertăţii reale în adoptarea decizilor Sfântului Sinod, anularea unei unanimităţi formale şi lipsite de dezbatere în manifestarea votului, recunoaşterea măcar indirectă că există curente de opinie în Sinod, curente care se confruntă firesc şi sunt în strânsă legătură cu viaţa cetăţii, toate acestea şi multe altele sunt expresia faptului că o nouă etapă istorică începe pentru Biserica Ortodoxă Română, etapa manifestării pregnante a Bisericii luptătoare. Lupta aceasta la care ne-a chemat Dumnezeu se duce nu numai între Biserică, privită în unitatea sa, şi ispitele venite de la stăpânul acestei lumi, diavolul, ci şi în interiorul Bisericii între cei care rezistă pe drumul aspru al dobândirii mântuirii şi cei care privesc mai mult la darurile trecătoare ale lumii, împrietenindu-se prea mult cu propriul trup şi uitând prea degrabă de propriul suflet.

|n context, situaţia Bisericii din Ardeal poate fi privită cu mai multă speranţă şi fără încrâncenare. Mitropolia Ardealului a reprezentat pentru românii ardeleni un simbol al unităţii naţionale în secolele de ocupaţie străină. Tradiţia Mitropolitului Andrei Şaguna a fost invocată în dezbaterile din afara Bisericii cu privire la reorganizarea Mitropoliei Ardealului, însă fără o profunzime de aşteptat la personalităţile de marcă ale teologiei contemporane româneşti care s-au implicat în confruntare.

Unitate de credinţă şi unitate naţională

Transformarea memoriei Mitropolitului Andrei Şaguna în argument pentru lupte cu nuanţe politice reprezintă, într-o mare măsură, dacă nu un sacrilegiu, cel puţin o devalorizare a propriei noastre istorii pe meleagurile Ardealului. În acelaşi timp, argumente cu privire la o aşa-zisă simbioză între unitatea administrativă bisericească şi unitatea naţională a românilor în Ardeal îşi pierd valoarea în condiţiile integrării României în structura ce stăpâneşte acum Europa, adică mult râvnita, de către unii, Uniune Europeană. Ardealul va fi într-adevăr o punte între români şi Europa. Din nefericire, atât Statul român – puterea seculară, cât şi ierarhia Bisericii au eşuat în a propune şi promova modele de viaţă politică, economică, culturală şi, mai ales, spirituală apte să conserve fiinţa şi credinţa neamului nostru într-o Europă condusă de o forţă căreia creştinismul îi este străin, specific fiindu-i un sincretism religios de nuanţă dacă nu masonică, cel puţin păgână.

În Biserică se încearcă impunerea ecumenismului ca model de relaţionare între Ortodoxia românească şi Noua Europă. Comunicarea şi comuniunea sunt fundamentale pentru comportamentul de zi cu zi al unui creştin. Iubirea de semeni, fie că sunt prieteni sau neprieteni, este imperativă pentru orice creştin ortodox. Însă exagerările cu nuanţe internaţionaliste făcute de ierarhi, preoţi sau teologi ce se regăsesc oarecum în ceea ce presa a numit "gruparea ecumenistă" au provocat neajunsuri dialogului real dintre Biserică şi celelate culte rupte în istorie din trupul său. Ecumenismul practicat pe meleagurile româneşti se aseamănă de multe ori cu pan-slavismul ori pan-bolşevismul manifestat cândva de românii doritori să studieze la Moscova, ori să dovedească loialitate faţă de reprezentanţii stăpânilor de la Kremlin, în schimbul unor funcţii mai înalte în ţară sau în străinătate. Armata de bursieri români ortodocşi pe la instituţii catolice ori protestante – cunoscute pentru intensa activitate de prozelitism desfăşurată în Europa de Est după căderea comunismului – nu poate fi decât un surogat ce nu va avea temeinicia necesară pentru a înlocui permanenta şi curata mărturisire a credinţei creştine ortodoxe. Mărturisire la care românii sunt chemaţi în faţa europenilor cu sufletele bolnave de secole de schisme, fascism, ateism şi sincretism. Dubla atitudine a unor astfel de bursieri – în ţară creştin ortodox, în străinătate susţinător fără rezerve al ecumenismului – va agrava manifestările fariseice în Biserica noastră şi cu certitudine nu va avea puterea de a convinge pe românul creştin ortodox de rând de "binefacerile ecumenismului". Utilizarea fără discernământ a ideii de unitate, de Biserica Una poate produce exagerări în sânul creştinilor ortodocşi tradiţionalişti numiţi uneori cu nemeritat dispreţ "fundamentalişti". Un creştin ortodox care cunoaşte cât de cât elementele dogmatice ale credinţei creştine ortodoxe şi trăieşte Sfânta Liturghie în toate etapele şi consecinţele sale, cu greu va înţelege rostul unor slujbe religioase comune cu reprezentanţi ai unor culte despre care Biserica a învăţat din vechime că sunt erezii. Iubirea de aproapele îl va determina însă întotdeauna pe acelaşi creştin ortodox să rămână la masa dialogului.

Ecumenismul nu poate să reprezinte modelul de relaţionare între Biserica noastră şi realităţile sociale, economice, politice şi spirituale ale Uniunii Europene. A rămâne în dialog este un demers necesar, chiar imperativ pentru un creştin ortodox, dar a amesteca dogmele păstrate curate de Biserică cu inovaţiile celor care de aproape o mie de ani s-au rupt de Biserică nu este altceva decât blasfemie. Unitatea Bisericii nu poate însemna altceva decât întoarcerea fraţilor noştri rătăciţi în Biserica Ortodoxă, cea care a păstrat nealterată credinţa.

De ce e bine să fie mai multe Mitropolii

Uniunea Europeană va desfiinţa o parte din graniţele României, mai puţin hotarele către Ucraina, Serbia şi mai ales către românii noştri din Basarabia. Vorbim nu numai despre graniţele administrative, ci mai ales despre cele economice, culturale, spirituale. Problemele cu valoare naţională vor fi înlocuite treptat de problemele locale, dacă ne gândim la insistenţa cu care comisarii unionali caută să dezvolte ideea de comunitate locală.

Creşterea importanţei economice şi culturale a comunităţii locale va determina şi creşterea importanţei prezenţei locale a Bisericii. Criza actuală de la nivelul parohiilor noastre va impune, în viitorul apropiat, dezvoltarea sctructurii administrative a Bisericii. Locul mitropoliilor de mare întindere va fi luat treptat de mitropolii mai puţin întinse teritorial, dar mai concentrate ca manifestare a autorităţii ierarhiei. S-a vorbit despre faptul că un mitropolit are mai mult un rol simbolic, dar s-a uitat că această situaţie a fost determinată de vremurile de restrişte prin care Biserica noastră a trecut în ultimii o sută de ani. Un ierarh ortodox va fi chemat în anii ce ne aşteaptă să fie întâiul mărturisitor al credinţei noastre în Hristos şi, în mod firesc, această chemare se va regăsi şi în formele de organizare administrativă a Bisericii noastre. Nu în ultimul rând, trebuie spus că tradiţionalismul ortodox nu poate să fie fundamentalist în astfel de condiţii. Mărturisirea credinţei către cei rătăciţi nu poate fi făcută altfel decât în duhul iubirii, iar iubirea nu acceptă încrâncenare ori izolare, ci dimpotrivă. Fundamentalismul nu a fost specific creştinismului ortodox şi nici nu va fi. A spune că mărturisirea dogmelor creştine ortodoxe este fundamentalism este fie rea-voinţă, fie necunoaştere.

O anumită tristeţe mă macină însă... Purcederea la o necesară reorganizare a Mitropoliei a Ardealului şi lansarea semnalului că o astfel de reorganizare este de folos în întreg cuprinsul Bisericii noastre au fost tulburate de momentul în care au fost săvârşite. Anume, confruntarea între cele două curente din sânul Sfântului Sinod – ecumenismul şi tradiţionalismul. Astfel, un demers ziditor a fost umbrit de afirmaţiile tranşante şi lipsite de duhul iubirii pe care susţinătorii celor două curente le-au făcut în faţa locuitorilor cetăţii. Firească este şi zbaterea pentru desemnarea viitorului Patriarh al Bisericii noastre. Tulburător, dacă nu chiar smintitor este însă faptul că o astfel de zbatere are loc în condiţiile în care Prea Fericitul Părinte Teoctist este încă Patriarhul nostru şi pentru care ne rugăm la Dumnezeu să-l dăruiască cu zile cât mai multe.

Trista luptă dintre "tradiţionalişti" şi "ecumenişti"

În febra alegerilor de mitropolit, a luptei între "ecumenişti" şi "tradiţionalişti" am avut impresia că au fost uitate smerenia, iertarea, iubirea şi slujirea aproapelui. Cu atât mai grav a fost că aceste căderi ale noastre au fost făcute în faţa credincioşilor şi amplificate apoi de mass-media. Ierarhia noastră a uitat că asupra Bisericii sunt aţintiţi ochii neiertători ai Statului român şi mai ales ai celor care conduc Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii. Dacă acum Uniunea Europeană îşi află chipul hidos al neiubirii de semeni, în urma revoltelor sărăcimii din Franţa şi este preocupată mai mult de reaşezarea modelului propriu de politici sociale, există instituţii străine cu pretenţie de instanţe supreme care critică subiectiv şi vehement Biserica noastră. Raportul de monitorizare a respectării libertăţilor religioase înaintat de Departamentul de Stat al SUA întocmit de Biroul pentru Democraţie, Drepturile Omului şi Muncă, făcut public pe 8 noiembrie, acuză Biserica Ortodoxă Română că, sub motivul majorităţii confesionale, beneficiază de un regim special, care ar afecta direct sau indirect minorităţile religioase din România. În raport se insistă, ca şi în anii anteriori, pe nerespectarea drepturilor Bisericii Greco-Catolice – această rană deschisă şi nevindecată în trupul şi sufletul poporului român. Aceste critici nu vin doar de la un stat care, cunoscând credinţa românilor, nu s-a sfiit să numească la Bucureşti un ambasador homosexual, ci de la un stat care este îngăduit să fie în aceste timpuri stăpânul încă necontestat al planetei. Lipsa de verticalitate a puterii politice româneşti a fost dovedită de nenumăratele căderi de la loialitatea faţă de poporul român pe care le-au avut diverşi oameni de stat români, atât din vremea comunismului, cât şi după decembrie 1989. Aşa că orice semn de slăbiciune arătat de administraţia Bisericii noastre, orice compormis de la elementele concrete ale mărturisirii credinţei vor fi exploatate la maxim de adepţii integrării fără discernământ a românilor în actuala formă de organizare şi dominaţie mondială.

Creştinul ortodox ştie că pe pământ este chemat la luptă, înţelegând prin această luptă mărturisirea permanentă, în duhul iubirii, a lui Hristos, triumful credinţei fiind posibil abia după necesara trecere prin Apocalipsă, la Parusie. Creştinii ortodocşi români sunt purtătorii deopotrivă ai fiinţei unui neam care a slujit de secole civilizaţia europeană jertfindu-şi propriul acces la civilizaţie în luptele cu puterile necreştine, precum şi ai credinţei creştine ortodoxe, urmându-şi astfel esenţa născută în secolele în care românii s-au constituit simultan ca popor şi ca creştini. Aceasta poate însemna că, în măsura în care ne vom împlini menirea de mărturisitori ai lui Hristos în faţa popoarelor rătăcite ale Europei, ne vom împlini şi menirea de români, urmând poruncilor lui Dumnezeu şi dovedind astfel lumii că în smerenia noastră trupească suntem totuşi, la nivel sufletesc, un neam ales.

Am convingerea că este nimerit să încheiem acest şir de gânduri cu cuvintele Mitropolitului Andrei Şaguna: "Tu, Doamne, ştii că eu către scopul meu doresc să alerg, pe românii transilvăneni din adâncul lor somn să-i deştept si cu voie către tot ce e adevărat, plăcut si bun să-i atrag".

Marcel Răduţ Selişte

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!