Criticul manelist

În "Convorbiri Literare" nr. 4, aprilie 2005, Alex Ştefănescu publică un articol intitulat sec "Mihai Sin", de unde bănuiesc că e vorba de pogonul de text pe care mi l-a rezervat în istoria literaturii române la care lucrează şi pe care intenţionează s-o publice cândva. Mărturisesc din capul locului că nu fac parte dintre cei ce consideră că e bine să se scrie oricum despre ei, că sunt lăudaţi sau "înjuraţi", o "înjurătură" bună fiind, în opinia lor, preferabilă "tăcerii" sau "complotului tăcerii", o practică adusă aproape de perfecţiune (totuşi, avem şi performanţe cu care ne mândrim!) în lumea literelor româneşti, dar nu numai. Nu eşti cu noi, nu exişti!

Aş fi preferat deci, fără cea mai mică ezitare, să nu fiu inclus într-o istorie literară scrisă de Alex Ştefănescu (dar asta, fireşte, nu e posibil), lauda onctuoasă (de care "m-am bucurat" cândva) şi "înjurătura" venite dinspre el, provocându-mi acelaşi tip de indiferenţă plată, amestecată din când în când, oarecum paradoxal, cu oroare.

Căci Alex Ştefănescu e, într-adevăr, un "caz". Acum vreo unsprezece ani, între noi a avut loc un fel de "polemică", pe care şi atunci am evitat s-o numesc astfel. Polemica are totuşi nişte reguli ale ei, de care criticul nu are habar sau nu le poate respecta, pur şi simplu; pentru a le respecta, e nevoie, fireşte, măcar de un rudiment de bun-simţ şi de bună-cuviinţă. Au trecut atâţia ani de atunci şi, desigur, prea puţini cititori îşi mai amintesc de "întâmplare". Totuşi, n-ar avea nici un rost să reiau argumentele acelor "contre", pentru că Alex Ştefănescu pare cu totul incapabil să priceapă fie şi nişte lucruri elementare. Acum unsprezece ani, am sperat totuşi într-un dialog (îi cunoşteam laşităţile, mi le mărturisise nu o dată cândva, aproape "dostoievskian", am avut răbdare şi înţelegere, încercând să-l "vindec" de unele; nimic nou sub soare, încă un bun exemplu – dar parcă mai aveam nevoie! - pentru cumplita zicere românească cu "facerea de bine...") şi îi luasem "argumentele" punct cu punct, "demontându-le". Îi aminteam, de pildă, de primul lui articol scris despre proza mea, o recenzie a romanului Bate şi ţi se va deschide, publicată în "Contemporanul". Primise o "comandă" de la un personaj influent pe atunci, ca să desfiinţeze cartea mea, "denigratoare faţă de ...". Începuse impetuos, ca un buldozerist pus să demoleze, dar tot răsfoind cartea, începuse să-i placă, aşa că a doua jumătate a cronicii e favorabilă, un excelent exemplu al duplicităţii, de predat studenţilor. Toate acestea le ştiu de la el şi, pe atunci, am fost impresionat de "sinceritatea dostoievskiană". Iată, îmi spuneam, cum se confirmă teoria marelui rus că şi la cei mai mari ticăloşi şi netrebnici poţi găsi o fărâmă de omenie şi de bine.

Acum, în "fişa" lui de "istorie literară", Alex Ştefănescu scrie că Bate şi ţi se va deschide e cel mai bun roman al meu, după care îl "povesteşte" în stilul lui stupid şi zglobiu inimitabil; cum spuneam, la el lauda şi înjurătura pot provoca aceeaşi oroare.

Printre altele, acum unsprezece ani, făceam o asociere stilistică între unele texte scrise şi semnate de criticul în cauză, şi textul unui articol din "Scânteia" referitor la romanul meu Schimbarea la faţă. Articolul era de la cap la coadă ticălos, cu acuzaţii de o rară gravitate şi care a dus, printre altele, la blocarea premiului pe care juriul Uniunii Scriitorilor apucase deja să mi-l confere. Acum, în "Convorbiri...", Alex Ştefănescu declară senin şi cu bonomă înţelegere că "viziunea lui «sumbră» asupra realităţii fiind dezaprobată în ziarul «Scânteia»." "Dezaprobată"... Câtă blândeţe învăluitoare... E de mirare cum după atâţia ani, cu atâţia profesionişti ai investigaţiilor de tot felul, nu am aflat cine ne "dezaproba" prin "Scânteia". Dinspre partea criticului, nici o nădejde să ne dea o mână de ajutor. Fireşte, Alex Ştefănescu n-a spus nici pâs referitor la acestea şi la altele, ci a continuat să zburde şi atunci şi acum, încântat de imbecilităţile debitate. Căci cum altfel, Doamne iartă-mă, poţi să califici "aserţiunea" după care un colonel de Securitate nu poate fi mai inteligent decât un tânăr intelectual român? Am spus atunci şi repet că un tânăr intelectual român poate fi cât se poate de modest dotat intelectualiceşte (şi ar mai fi oare nevoie să dau exemple?), pe când un colonel de Securitate poate avea un grad superior de inteligenţă, dar şi o doză de ticăloşie pe măsură (dar care nu e obligatorie, fireşte). Pacepa n-a fost oare inteligent ca şi colonel de Securitate, căci a fost colonel înainte de a deveni general, nu-i aşa? După astfel de "demonstraţii" aproape silabisite, sunt convins că un elev din ultima clasă de "primară" ar înţelege despre ce e vorba. Cum cel ce ar fi trebuit să înţeleagă nu dădea vreun semn că ar înţelege (e drept, "aserţiunea" de care vorbesc a fost scoasă din actualul text, ca şi altele, dar au apărut alte "judecăţi", nu mai puţin stupide), m-am văzut nevoit să pomenesc de "prostie" şi încă de una "râncedă, fără leac".

Acestea fiind spuse, recunosc, firesc ar fi fost să nu mai intervin niciodată, la nici un text, indiferent de natura lui, semnat de Alex Ştefănescu. Dacă m-am hotărât totuşi să scriu aceste rânduri, am făcut-o din două motive: criticul s-a autodepăşit în neruşinare şi tembelism şi şi-a intitulat un subcapitol din articolul lui nici mai mult, nici mai puţin decât "Cartea roză a Securităţii". Adică eu am scris o "carte roză", în timp ce el va deveni azi-mâine un model de curaj şi de rectitudine civică. Chiar dacă debitează acum noi inepţii delirante, mai ales în privinţa volumului al doilea al romanului Quo vadis, Domine? (într-o primă "judecată de valoare" nu reuşise să citească decât primele pagini, de unde reţinuse o scenă cu un helicopter) nu mă mai ostenesc să le "demontez".

Al doilea motiv ar fi acela că criticul Alex reprezintă, totuşi, un fenomen care a produs multă confuzie şi mult rău în societatea românească, şi înainte de ’90, şi după. Ca el au fost şi funcţionează încă destui "ciraci", în toate domeniile vieţii publice româneşti. Unul dintre aceştia, "profesor universitar", şi-a permis să le spună studenţilor că eu sunt un "turnător" şi "informator" al Securităţii. Informatorii şi turnătorii au arătat în toată această perioadă spre alţii, iar "metoda" a funcţionat impecabil. Cei ce am încercat, timp de decenii, să păstrăm o normalitate civică şi intelectuală într-un regim al tuturor anormalităţilor, ne-am trezit terfeliţi şi batjocoriţi de mici bande de căzături, foarte eficiente însă. Nici cu pickamerul nu se poate străpunge stratul gros ca betonul al nesimţirii, pentru a ajunge la gândirea puţină a unora ca Alex Ştefănescu, dar care, altfel, secretă de atâţia ani o cantitate imensă de texte inepte, îngălate de o prostie suficientă, "preţioasă" şi agresivă. Printre atâtea prostii aiuritoare, A.Ş. "se miră" de afirmaţia mea că exista o "elită" a Securităţii. Dar de ce atâta mirare, când "iacobinul" de ocazie ar fi putut face parte dintr-o asemenea "elită", având în vedere aşteptarea lui cuminte timp de mulţi ani şi parazitarea pulpanei Mariei Costache, fost redactor-şef al "României Libere"? La un anumit nivel, lucrurile începeau să se confunde.

Tropotitul pachidermic peste destine scriitoriceşti se va opri cândva, când aşa-numita "lege a dosarelor" nu va mai funcţiona aberant. Dar nu va fi o victorie, răul a fost deja produs, în cantităţi impresionante. Până atunci, Alex Ştefănescu se plânge, am înţeles dintr-un text, de apăsarea celebrităţii. Îl urmăresc pretutindeni poeţi şi alţi amatori de "glorie", dornici să obţină un gest de bunăvoinţă din partea celebrului critic. Bieţii oameni... Alex Ştefănescu, distribuind "glorie" precum "vedetele" de manele plăceri şi trăiri intense auditorilor...

Cineva îmi spunea, nu de mult, că destui indivizi cu trecut dubios au încercat, imediat după decembrie ’89, să iasă din punga cu "rahat" în care trăiseră până atunci. Vroiau să ia o gură de aer proaspăt, să-şi imagineze că sunt fluturi, păsări ale cerului, îngeraşi fără prihană. Dar s-au trezit repede, dându-şi seama că parazitează de fapt dosul altcuiva, respirând emanaţii pestilenţiale. Şi atunci s-au apucat iarăşi de ceea ce făcuseră şi până atunci, fiind singurul lucru pe care ştiau să-l facă mai bine.

Mihai Sin

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!