|
||||||||||||||||||||||||
| numarul 34, decembrie 2005 | ||||||||||||||||||||||||
|
Un interbelic uitat: Ilariu Dobridor
Printre figurile pe nedrept uitate ale "noii generaţii" interbelice se numără şi olteanul Constantin Florea Cioroianu, cunoscut īn epocă sub pseudonimul Ilariu Dobridor (Dobridorul toponim cu rezonanţă de basm este satul din Dolj īn care scriitorul a văzut lumina zilei, se pare la 1 noiembrie 19091). Era fiu de ţărani mijlocaşi (tatăl, Florea Cioroianu, ştia o brumă de carte, pe cīnd mama, Maria, era analfabetă), al doilea dintre cei opt copii ai familiei rămaşi īn viaţă (trei băieţi şi cinci fete). A făcut clasele elementare īn satul natal, avīndu-l ca prim dascăl pe īnvăţătorul Ioachim Negriţescu. Dincolo de aspra viaţă cīmpenească, satul se īntemeia sufleteşte pe tradiţia folclorică īncă vie şi pe rīnduielile bisericeşti ale Ortodoxiei (preotul satului era pe atunci Ion Bercea, iar cīntăreţ iscusitul Mitiţă Negreţ). Această matcă patriarhală şi-a pus adīncă pecete pe sufletul viitorului poet, iar opera lui o va mărturisi cu vădită īnfiorare. Dobridorul pierdut īntre lanuri, salcīmi şi sălcii plīngătoare, "gura de rai" a Fīntīnii Suhatului (islazul unde păşteau oile şi vitele), şipotul molcom al pīrīului Balasan toate acestea vor constitui un fond de inepuizabilă nostalgie, transparent īn multe dintre poemele sale ("Nostalgie", "Chemare", "Tristeţe", "Reverie", "Visare" etc.). Recomandat de īnvăţătorul satului, va urma, ca bursier, Liceul Militar din Craiova, fără să fie īnsă atras de viaţa cazonă. După absolvire, răspunzīnd chemării sale celei mai intime, se īnscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie, unde va fi unul dintre studenţii preferaţi ai profesorului Nicolae Cartojan, vestitul istoric al literaturii noastre vechi2. Va fi frecventat, fascinat, ca mai toată elita generaţiei lui, măcar o parte din strălucitele cursuri ale profesorului Nae Ionescu (a cărui influenţă se face destul de mult simţită īn scrisul său de mai tārziu)3. Activitatea publicistică şi-o īncepe īncă din vremea studenţiei (debutează īn revista Ramuri, īn 1928; debutul editorial şi-l va face tot la Craiova, īn 1934, cu volumul Versuri). Face gazetărie la Dreptatea (principalul organ de presă al ţărăniştilor, puternic ideologizat şi prea puţin cultural), Ţărănismul, Curentul, Presa, iar o vreme funcţionează ca profesor la Rīmnicu Vīlcea. Colaborează la Gāndirea (fiind, īn multe privinţe, un reprezentant tipic al tradiţionalismului gāndirist), Viaţa romānească, Bilete de papagal, Gānd romānesc etc. Īşi consolidează imaginea de poet prin volumul Vocile singurătăţii (Bucureşti, 1937), pendulīnd īntre un tradiţionalism cu nuanţe expresioniste (mai mult pe linia lui Crainic decīt a lui Blaga) şi un simbolism īntīrziat (īnrudit cu cel al ultimului Goga), dar cuceritor prin puritatea trăirii şi a expresiei ("E-n lucruri cīte-un suflet şi cīte-un epitaf; / Imaginile seacă şi se prefac īn gīnd; / Īn viaţă şi-n fīntīnă vezi umbrele pe fund / Ca siluete şterse-n oglinzile de praf"). Dotat, dar inegal, poetul ar merita, poate, o reeditare antologică (la care s-ar putea adăuga şi cīteva postume). Īn Istoria sa, Călinescu īl īnregistrează īn treacăt, calificīndu-l drept "serafic, muzical, dar monoton". Rīnduri mai consistente īi va dedica Ovidiu Papadima (pe atunci cronicarul literar al Gāndirii) īntr-o carte a cărei reeditare ar fi oportună: Creatorii şi lumea lor (Bucureşti, 1943)4. Īn ce priveşte articolele şi eseurile politico-filosofice ale lui Ilariu Dobridor, ele au trecut, īn mare parte, īn cīteva volume (unele cu puternic ecou īn epocă): Problema tineretului (Bucureşti, 1936), Organizarea minciunii, I (Bucureşti, 1937), Decăderea dogmelor, I (Bucureşti, 1941, cu versiune germană Dogmendekadenz īn acelaşi an) şi Oameni ridicaţi din ţărănime (Bucureşti, 1944). Cărţile reflectă, īn bună măsură, traiectoria sa politică dinspre ţărănism (o vreme a fost chiar lider al tineretului ţărănist) spre dreapta naţional-creştină (fără a fi aderat la legionarism, ci ţinīndu-se mai aproape de linia "bătrīnească" Iorga-Cuza-Goga-Crainic-Antonescu). Puternic īnrădăcinate īn realităţile specifice ale epocii, scrise cu patos liric (solemn sau pamfletar), nu īntotdeauna suficient de elaborate, cărţile de proză politico-filosofică ale poetului Ilariu Dobridor par greu digerabile astăzi pentru publicul mediu, format pe alte coordonate ideologice şi obişnuit cu un alt gen de discurs. Dīnd īnsă la o parte ceea ce este perimat sau excesiv īn scrierile cu pricina, căutīnd cu răbdare şi fără prejudecăţi adevărurile prinse sub balast, descoperim o conştiinţă superioară şi responsabilă, un apologet entuziast al valorilor eterne ale credinţei ("dogmele mīntuirii noastre din efemer"), atingīnd cu un curaj aproape sinucigaş punctele nevralgice ale modernităţii şi deconspirīnd sistematic fondul demagogic al democraţiei politicianiste. Autorul vorbeşte fără īnconjur despre lucruri asupra cărora astăzi se tace cu prudenţă, ne amendează uitările timorate şi iresponsabile, comodităţile laşe, complicităţile larvare. Pătrundem, mai ales prin Organizarea minciunii şi Decăderea dogmelor, īntr-o problematică pe care mentalitatea comună actuală o ignoră, iar el o exacerbează patetic, dar care, dincolo de variaţiile atitudinale, există şi provoacă. Eludarea ei sărăceşte considerabil īnţelegerea resorturilor lumii moderne, inclusiv a stadiului ei actual (īn care ceea ce interbelicii numeau "iudeo-masoneria", "oculta internaţională", "plutocraţia iudaică", "conspiraţia sionistă" etc. se dovedeşte tot mai mult o realitate planetară deghizată abil īn instituţii şi sloganuri "umanitare", dirijīnd instaurarea aşa-numitei "noi ordini mondiale", fie pe calea curentă a şantajului economic şi a terorismului ideologic, fie pe cea īncă excepţională a şantajului politic şi a terorismului militar, aşa cum le-am văzut exercitate īn ultimii ani īn Irak, Serbia sau Afganistan, dar şi īn aria palestiniană, şi cărora mai ales lumea arabă īncearcă să le răspundă tot printr-un reprobabil terorism, altoit pe un fanatism religios fără precedent īn istoria post-medievală). Volumul Decăderea dogmelor. I. Cum au dizolvat evreii cultura europeană rămīne, fără īndoială, principala scriere teoretică a autorului (şi, de altfel, singura reeditată recent5). Cartea trebuie citită pe de o parte prin raportare la contextul epocii īn care a fost scrisă (īnceputul anilor 40), iar pe de altă parte cu o percepţie mai largă decīt cea strict ideologică, edificiul teoretic şi analizele exemplificatoare avīnd interesante deschideri filosofice şi culturale īn genere, precum şi o angajare principial creştină (fără abuzul ortodoxist al altor autori contemporani). Ni se oferă, mai exact, o filosofie a culturii dintr-o perspectivă sui generis. Desigur, e greu să cazi de fiecare dată de acord cu autorul, fie īn principii, fie īn detalii. Gīndirea este īnsă stārnită şi obligată, nu o dată, la exigenţe superioare de ordin logic, dar şi informativ. Autorul este un filosof atipic, īndărătul căruia se simte temperamentul poetului, dar şi al gazetarului militant. Dacă uneori rigoarea analitică se arată obositor de minuţioasă, alteori ea este masiv sacrificată efuziunii polemice şi/sau ispitei metaforizante, ajungīndu-se pīnă la tonul exaltat, patetic-moralizator. Oricum, autorul rămīne, īn esenţă, consecvent cu sine īnsuşi, coherent īn sistemul lui de referinţă, sprijinit pe o cultură respectabilă6 (a se vedea şi bibliografia deşi cam neglijent alcătuită de la sfīrşitul volumului īn discuţie7), chiar dacă, poate, nu īntotdeauna suficient sau corect asimilată. Dacă ar fi avut răgazul de a reveni, e de presupus că Ilariu Dobridor şi-ar fi consolidat şi şlefuit mai atent opera, mai ales la nivelul expresiei şi al amănuntului tehnic (citate, trimiteri, indicaţii bibliografice, regimul evidenţierilor grafice īn text, grafia unor nume proprii etc.). De altfel, volumul fusese conceput ca primul dintr-o ambiţioasă trilogie, ce n-a mai ajuns să fie scrisă. La o privire superficială, cartea pare născută dintr-o mare ură īmpotriva rasei evreieşti; la o privire mai adīncă, se vede că ea s-a născut, de fapt, dintr-o mare īngrijorare: cea faţă de destructurarea tradiţiei legitimante a Europei creştine proces prea sistematic (atunci ca şi acum) spre a nu fi, măcar īn parte, unul premeditat. Īn acest cadru, elementul evreiesc funcţionează, īn opinia lui Ilariu Dobridor, ca agent patogen, căci mergīnd īnapoi, pe firul fiecărei idei dizolvante, dăm invariabil de unul sau mai mulţi autori evrei care s-au străduit s-o impună ca atare. Mai grav īncă, autorul diagnostichează, cu o argumentaţie nu īntotdeauna uşor de contestat, o treptată "iudaizare" a spiritului european, echivalentă, dincolo de alte aspecte, cu o "sterilizare" a lui (pornindu-se de la dogma de data aceasta destul de discutabilă unei aşa-zise "sterilităţi" culturale a "geniului iudaic", extinse chiar şi asupra domeniului religios!). Evreii devin, astfel, ţapi ispăşitori predilecţi pentru ceea ce Guénon īnţelegea prin "criza lumii moderne" (care nu este, īn ultimă analiză, decīt destructurarea globală a Tradiţiei). Pe de altă parte, ca şi pentru Nae Ionescu īn faimoasa şi controversata prefaţă la romanul lui Sebastian8, asupra rasei evreieşti apasă, crede olteanul, un soi de fatalitate distructivă ("morbul iudaic") şi autodistructivă ("Pieirea ta prin tine, Israele!"): "Destinul lor este un blestem" rezultat al "vinei tragice" de a nu-L fi acceptat pe Iisus Hristos, adevăratul Mesia (răstignindu-L pe Mīntuitorul, "pe ei s-au răstignit, fiindcă au rămas fără rod şi fără mīntuire [ ] Evreii s-au sterilizat singuri. Suferă? Era firesc, pentru că s-au īnsingurat" etc.). Dar dacă Nae Ionescu simulează, măcar, īnţelegerea impasului tragic al iudaismului, Ilariu Dobridor nu pare dispus să-i acorde acestuia din urmă nici clemenţă, nici compasiune, tratīndu-l cu un radicalism necruţător şi desigur iritant (" evreii tribulează, noi ne mīntuim"!), temīndu-se parcă, raţional ori doar instinctiv, de cursa "jumătăţilor de măsură". Tīnărului ex-ţărănist īi lipseşte detaşarea filosofică sau ironică faţă de obiectul radiografiat, ceea ce nu-i lipsea, sub un lustru de creştinism compătimitor, rafinatului şi abilului profesor. Īn general, neliniştile sincere şi indignările sfătoase ale lui Ilariu Dobridor sīnt posace şi intempestive, sugerīnd o fire "nevricoasă" şi care "nu ştie de glumă"9. Pe scurt, Ilariu Dobridor se străduieşte să demonstreze trei lucruri: că evreii ar fi "săraci" spiritual, lipsiţi de originalitate creatoare, parazitīnd ideile altora şi exploatīndu-le tendenţios; că ar imprima inevitabil pseudo-creaţiilor lor ceea ce el numeşte "dominanta moisidică" (absolutizarea unui "concept de bază", aplicat apoi procustian, ca grilă interpretativă, īntregii realităţi: "economicul" la Marx, "instinctul/intuiţia" la Bergson, "sexualitatea" la Freud etc.); că toate acestea ar converge īn aşa-numita "perspectivă crepusculară", care ar fi un fel de fatalitate patologică şi dizolvantă, inoculată ca un morb īntregii civilizaţii moderne. Caracterul acesta "monoteic", numit şi "moisism" sau oarecum blagian "orizont moisidic", s-ar opune pervers şi sistematic "normei creştine a culturii europene", care ar fi "driada" (doi termeni, īntre care mediază un al treilea). Īn felul acesta, "certitudinile" sau "dogmele" noastre10, moştenite din cultura eleno-romană şi din creştinism, ajung la disoluţie una cīte una11, ceea ce ne azvīrle de la sine īn nelinişte şi haos. Īn aceste condiţii, "antisemitismul" (īn fapt, antiiudaismul) ar fi nu doar legitim, dar chiar vital pentru supravieţuirea lumii creştine tradiţionale. Capitolul final al cărţii evocă īn treacăt "noua cruciadă īmpotriva neamului iudaic", dar nu recomandă nicidecum violenţa fizică sau exterminarea. Autorul nostru pare mai degrabă adept al soluţiei lui Toma de Aquino, "marele antisemit" (?!), urmīnd oneroasa carte a Abatelui Gayraud, Lantisémitisme de saint Thomas dAquin (de care Vaticanul de astăzi ar fi foarte stīnjenit, dacă n-ar fi īnghiţit-o uitarea atīt de īncăpătoare a "omului recent"): "Evreul este duşmanul lui Iisus; īn ordinea creştină el trebuie tratat ca rasă străină şi ostilă, deci exclus de la toate drepturile politice şi cetăţeneşti. Trebuie, totuşi, să le lăsăm libertatea cultului şi să nu-i maltratăm. Căci ei sīnt zice sfīntul Toma literele vii care ne reprezintă pasiunea [patimile] Dumnezeului nostru. Pentru aceasta, doar, au fost īmpărţiţi īn toate ţările lumii, pentru ca, suportīnd dreapta pedeapsă a unei mari crime, să depună mărturie pentru mīntuirea noastră..." (subl. mea.; este ameţitoare distanţa, trebuie să recunoaştem, faţă de generoasa teorie a "fraţilor noştri mai mari", a Papei Ioan Paul II ). Īn speţă, ar fi vorba de conştientizarea şi apoi contracararea "pericolului iudaic" pe cale de rezistenţă moral-spirituală la un anumit gen de propagandă mediatică, precum şi de o necesară primenire lăuntrică a lumii creştine (" nu vor putea fi biruiţi decīt īn clipa īn care cultura europeană va fi eliminat ultimele vestigii ale spiritului lor asiatic"). Pīnă la urmă, sīntem tentaţi să deducem, adevăraţii responsabili de ruina Europei sīnt creştinii īnşişi, ca unii ce s-au lăsat pervertiţi şi manipulaţi mai bine de două secole, "făcīnd jocul" subversiunii iudaice. Este exact observaţia pe care o făcea, şase decenii mai tīrziu, şi un evreu īnvinuit de "ură faţă de sine", anume profesorul Israel Shahak, autorul cărţii Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică12: "Foarte mulţi neevrei (printre care creştini preoţi sau laici practicanţi şi marxişti de toate nuanţele) consideră, īntr-un mod foarte ciudat, că, pentru a «ispăşi» persecuţiile suportate de evrei, este bine, printre altele, să nu se ridice īmpotriva nelegiuirilor lor, ba mai mult chiar, să se facă părtaşi la minciunile pioase īn ce īi priveşte pe aceştia. Acuzaţia grosolană de «antisemitism» [ ] este cu atīt mai izbitoare prin forţa şi ostilitatea sa cu cīt ea este lansată de «prieteni ai evreilor». Existenţa şi vasta influenţă a acestui grup īn toate ţările occidentale, dar mai ales īn Statele Unite (şi īn celelalte ţări anglofone), le-a permis rabinilor şi specialiştilor iudaismului să-şi răspīndească minciunile nu numai fără a fi contestaţi, dar şi primind un ajutor considerabil" (ed. rom., p. 70)13. Şi mai departe: "Nu putem examina aici toate consecinţele politice ale acestei situaţii, dar trebuie să privim realitatea īn faţă: īn lupta noastră īmpotriva rasismului şi fanatismului religiei iudaice, cei mai īnrăiţi duşmani ai noştri nu sīnt doar rasiştii evrei (sau cei care exploatează rasismul), ci şi, printre neevrei, cei care īn alte privinţe trec drept «progresişti» " (p. 72). Ceea ce pare să-i scape lui Ilariu Dobridor, cu sau fără voie, este altceva: bivalenţa atitudinală a evreilor, care nu-s deloc atīt de "degeneraţi" şi de "dizolvanţi" cīnd e vorba de ei īnşişi, de destinul istoric al lui Israel. Faptul este confirmat cu prisosinţă de statul israelian postbelic14, ghidat predilect de criterii sioniste (ceea ce-l apropie, īn unele privinţe, de regimurile politice de tip teocratic). Popoarele de goim trebuie dezvăţate de propriile rigori religioase, ca şi de orice formă de naţionalism şi tradiţionalism; evreii, īn schimb, la ei acasă (īn primul rīnd īn Ereţ Israel, dar şi īn multe comunităţi din diaspora), īmping credinţa pīnă la habotnicie, naţionalismul pīnă la rasism, tradiţionalismul pīnă la cel mai radical conservatorism! Popoarele de goim trebuie să se dezarmeze, să adopte pacifismul (acea pax judaica despre care vorbea Petre Ţuţea cu referire la era postbelică, īn care Statele Unite ar reprezenta mai degrabă "pumnul" ghintuit al evreimii mondiale), să abolească orice formă de intoleranţă; evreii, īn schimb, īn propriul lor stat, se īnarmează pīnă īn dinţi (cu larg sprijin american), īmping spiritul belicos pīnă la etnocid, iar intoleranţa pīnă la acţiunea teroristă15 şi pīnă la asasinatul politic16! Īn statele de goim, partidele conservatoare (fie ele de dreapta sau de stīnga) sīnt permanent şi zgomotos diabolizate de presa evreiască sau controlată de evrei, īn vreme ce īn Israel, chiar după asasinarea cvasi-rituală a premierului Rabin, a putut triumfa lejer īn alegeri Partidul Likud (ultraconservator), liderului căruia, Benjamin Netanyahu, devenit premier, tocmai īi fusese imputată public şi explicit (inclusiv de către soţia victimei) responsabilitatea morală a asasinării antecesorului său! Aceasta este, iarăşi, una dintre principalele acuzaţii care se desprind şi din rechizitoriul lui Israel Shahak: evreii judecă realităţi echivalente cu măsuri diferite, īn funcţie de propriile interese; lucruri pe care nu mai prididesc să le declare monstruoase īn ograda altora, li se par cīt se poate de fireşti īn propria lor ogradă! Uriaşa maşinărie demagogică a ideologiilor democratice, pacifiste, globaliste, laice şi progresiste pare a fi fost elaborată numai pentru uzul statelor neevreieşti (confirmīnd parcă cinicele precepte şi tehnici de manipulare din īndelung contestatele Protocoale ale Īnţelepţilor Sionului)! Victimele de ieri ale discriminărilor şi violenţelor naziste dezvoltă astăzi, pe teritoriul de care i-au deposedat pe arabii palestinieni cu concursul marilor puteri aliate, un stat de cel mai radical fundamentalism etno-religios, pe care un Israel Shahak nu se dă īnapoi să-l califice drept "iudeo-nazism" (formulă lansată, pare-se, de un alt evreu "cu ură faţă de sine": răposatul Yehoshua Leibovitch). Aşa stīnd lucrurile, "perspectiva crepusculară" de care vorbea acum şase decenii Ilariu Dobridor nu mai apare atīt ca o maladie rasială, cum o voia el, cīt ca o strategie dizolvantă, aplicată de "poporul ales" popoarelor "inferioare"17 (dacă nu īn litera, īn orice caz īn spiritul odiosului precept talmudic Tob şebegoim harog, "Pe cel mai bun dintre goim să-l ucizi!"). Lucrurile sīnt mult mai complexe astăzi decīt īn 1940, iar un Ilariu Dobridor īnsuşi ar fi fost probabil destul de derutat īn faţa acestei complexităţi deconcertante. E cert că nimeni nu va fi surprins că, o dată cu instalarea comunismului īn Romānia ("moşit" din exterior de ruşi, iar din interior mai ales de proaspeţii cetăţeni evrei), soarta lui Ilariu Dobridor a fost pecetluită. Scăpat ca prin minune de primul val al terorii, este arestat abia īn 1954, la Rīmnicu Vīlcea, unde ducea o existenţă marginală, şi īnchis mai īntīi īn penitenciarul de la Craiova, apoi (via Rahova) la Jilava şi la Aiud. Cei zece ani de temniţă grea l-au măcinat fizic şi sufleteşte. Ieşit īn 1964 (cīnd s-au lichidat īnchisorile politice), crucea libertăţii s-a dovedit īncă şi mai grea decīt cea a īnchisorii. Soţia l-a renegat, cum li s-a mai īntīmplat şi altora din aceeaşi categorie (sīnt "micile" tragedii personale de care istoria nu se sinchiseşte şi pe care numai Dumnezeu le ştie īn toată sfīşietoarea lor realitate). Decepţiile şi marginalizarea socială l-au īmpins spre singurătate şi alcoolism. Ajutat de Mihai Ralea (paradoxală prietenie!), a reuşit să obţină o slujbă modestă. A mai şi scris cīte ceva, dar fără vlaga şi entuziasmul de odinioară (se păstrează manuscrise ce ar merita să fie cercetate mai īndeaproape). Locuia singur, īntr-o mansardă, pe strada Roma din Bucureşti, primind ajutor din partea surorii sale Elena, care i-a fost fiinţa cea mai apropiată a ultimilor ani. Putea fi adesea văzut īn restaurantul "Feldioara" (mai mult o cīrciumă de cartier, din coasta spitalului de copii "Grigore Alexandrescu"), unde, aproape regulat, după cīteva pahare, le ţinea consumatorilor fulminante discursuri anticomuniste. Urmărit īndeaproape de Securitate, aceasta i-a īnchis gura mult prea slobodă, pe la īnceputul lui 1968, maltratīndu-l īn mansarda sa din strada Romei şi īncuindu-l apoi īnăuntru cu lacătul. Alarmată că de o săptămīnă nu mai avea nici un semn de la el, sora sa s-a dus să-l caute; a spart uşa cu ajutorul vecinilor şi l-a găsit mort, desfigurat īn bătaie. A fost īngropat īn cavoul familiei din cimitirul de līngă piaţa "Leontin Sălăjan". Probabil că nimeni n-ar fi crezut atunci că numele lui avea să se mai reīntoarcă vreodată īn sfera publică; regimul comunist părea de nezdruncinat, iar scrierile poetului dobridorean ţineau de mirajul altei lumi, peste care prinsese deja să se aştearnă uitarea, atunci cīnd nu se aşternuse oprobriul "proletar" Deşi alcătuit īnainte de 1989, Dicţionarul scriitorilor romāni (coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu) īl consemnează totuşi. Reeditarea cărţii sale despre evrei, din 1999, deşi n-a avut cine ştie ce răspīndire şi ecou, a fost de ajuns ca să-i irite pe mulţi, cu sau fără dreptate (din cīte am auzit, chiar şi pe fiul său, distins medic stomatolog, ţinut departe de un tată atīt de "politic incorect" de către o mamă bine orientată). Ilariu Dobridor īşi cīştigase īnsă dreptul la ea atīt prin viaţa, cīt şi prin moartea sa. Iar dacă a greşit īntr-o privinţă sau alta, să nu ne īncruntăm prea tare: pīnă şi mucenicii sīnt supuşi omeneştilor greşeli
Răzvan CODRESCU
1 Cum rezultă din
arhivele locale. Īn Dicţionarul scriitorilor romāni (vol. II,
Editura Fundaţiei Culturale Romāne, Bucureşti, 1998) figurează o altă dată
de naştere: 31 octombrie 1908.
2 Vezi Istoria
literaturii romāne vechi (3 vols., 1940-1945, reed. 1980, īntr-un
singur volum), dar şi Cărţile populare īn literatura romānească (2
vols., 1929-1938, reed. 1974).
3 Să precizăm că pe
vremea studenţiei lui Ilariu Dobridor, Nae Ionescu era īn faza sa
"ţărănistă". Tīnărul student va urma, cu mai multă fidelitate, aceeaşi
direcţie politică, de care se va īndepărta treptat abia după 1938.
4 Despre autorii
tradiţionalişti şi ortodoxişti ai anilor 30 (politiceşte, aproape fără
excepţie, oameni de dreapta) se găsesc puţine referinţe critice oneste,
netributare stīngismului ideologic şi intelectualismului laic. Călinescu
īnsuşi īi tratează cu maliţioasă neīnţelegere (vezi mai ales capitolele
"Tradiţionaliştii" şi "Ortodoxiştii" din Istoria literaturii romāne de
la origini pīnă īn prezent). Consultabile rămīn, īn această privinţă,
pe līngă volumul citat al lui O. Papadima, sumarul expozeu din Panorama
de la littérature roumaine contemporaine (Storia della letteratura
romena moderna, īn varianta italiană ulterioară) a lui Bazil Munteanu
(apărută iniţial la Paris, īn 1938, apoi tradusă şi-n alte limbi, iar de
curīnd editată şi īn romāneşte) sau cu rezerve prematura sinteză a lui
Gh. Vrabie, Gāndirismul istoric, doctrină, realizări (Bucureşti,
1940). Generaţiile postbelice au avut neşansa de a se informa asupra
tradiţionalismului romānesc dintre cele două războaie mai ales prin prisma
unor istorici literari de origine evreiască, aprioric ostili acestuia şi
incapabili să īnţeleagă esenţa lui spirituală (de la poziţia mai ponderată
şi īn cele din urmă estetizantă a unui Ovid S. Crohmălniceanu pīnă la cea
inchizitorial ideologizantă şi chiar mistificatoare a unui Zigu Ornea). Īn
ce priveşte ampla monografie denigratoare "Gīndirea" şi gīndirismul
(1975), scrisă la comanda P.C.R., ea rămīne o pată de neşters pe obrazul
istoricului literar Dumitru Micu (autor altminteri nu lipsit de calităţi,
īn alte lucrări ale sale). Este reprobabil că nici după 1989 valorile
tradiţionalismului (īn ceea ce au ele viabil) nu s-au bucurat de o
reconsiderare onestă, continuīndu-se mai degrabă linia detractoare a
criticii ideologice (Z. Ornea, L. Volovici, Marta Petreu, G. Voicu etc.)
sau supralicitīndu-se grila axiologică a unui postmodernism incult,
etnofob şi despiritualizat (I. Bogdan Lefter şi grupul de la Observator
cultural).
5 Ilariu Dobridor,
Decăderea dogmelor. Cum au dizolvat evreii cultura europeană, Editura
FRONDE, Alba Iulia-Paris, 1999 (272 pp.).
6 Să menţionăm, īn
treacăt, că ştia cinci limbi străine (franceză, germană, italiană, engleză
şi spaniolă), iar o pe a şasea, maghiara, o va deprinde mai tīrziu īn
temniţa Aiudului, de la un deţinut politic cu origine ungurească.
7 Ed. 1999 pp.
255-265.
8 Apărut īn 1934.
Pentru o ediţie mai recentă, incluzīnd şi continuarea determinată de
scandalul succesiv, cf. Mihail Sebastian, De două mii de ani.
Cum am devenit huligan, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990 (prefaţa
lui Nae Ionescu: pp. 7-25; o broşură cu traducerea franceză a acestei
prefeţe a fost tipărită la Paris īn 1997: La question juive et la
réponse dun orthodoxe des anées trente).
9 Şi poate că,
īntr-adevăr, acestea fac parte din lotul acelor lucruri de maximă
gravitate, ce n-ar trebui să admită bagatelizare. Īn relativul percepţiei
curente, autorul poate părea teribilist şi chiar ridicol; īn absolut,
īnsă, n-ar fi exclus ca dreptatea să fie tocmai de partea lui. Altfel
spus, s-ar putea īntīmpla ca, din exigenţe de "civilizaţie" sau
"cumsecădenie", noi să ne īnşelăm uneori asupra diagnosticelor şi
urgenţelor "terapeutice" ale crizelor pe care le tranzităm. Imperativul
contemporan al toleranţei (care n-are mai nimic de-a face cu sensul
toleranţei creştine, ci este mai degrabă un precipitat ideologic) lasă loc
pentru o atare primejdie potenţială.
10 Ca şi Blaga īn
Eonul dogmatic, Ilariu Dobridor dă cuvīntului "dogmă" un sens larg, ce
nu se suprapune īn nici un caz cu cel strict teologic.
11 Dogma etică
(mai ales cu freudismul), dogma logică (mai ales cu bergsonismul),
dogma estetică (mai ales cu proustianismul), dogma socială
(mai ales cu marxismul), dogma politică (mai ales cu "iudeocraţia"
mondialistă a Ligii Naţiunilor ulterior Organizaţia Naţiunilor Unite,
ajunsă astăzi un for mai degrabă decorativ), dogma cosmologică (mai
ales prin relativismul einsteinian), ca şi metafizica tradiţională
(subminată, crede autorul, mai ales de "empirismul aprioric" al
fenomenologiei husserliene). Se simt īn discursul lui Ilariu Dobridor
ecouri din Drumont, Chamberlain, Spengler, Massis, Sombart, Maritain,
Berdiaev, Crainic, Nae Ionescu, Blaga etc.
12 Ed. engl. 1994;
ed. fr. 1996; ed. rom. 1997 (Editura FRONDE, Alba Iulia-Paris, trad. din
lb. fr. de Domnica Ciucă). Cf. şi ampla prezentare descriptivă
apărută īn mai multe numere consecutive ale revistei Puncte cardinale
(noiembrie 1997-mai 1998), sub titlul "O radiografie evreiască a
«iudeo-nazismului». Prezentarea cărţii Povara a trei milenii de istorie
şi religie iudaică a lui Israel Shahak" (Adolf Vasilescu). O poziţie
asemănătoare īn multe privinţe are şi un alt deconspirator evreu,
profesorul new-yorkez Norman G. Finkelstein, īn The Industry of
Holocaust, Verso, London-New York, 2000, ed. a II-a 2001 (trad. rom.
de Nicolae Năstase: Industria Holocaustului, Editura Antet XX
Press, f.l., f.a.), din care spicuiesc: "Această carte constituie o
descriere şi o punere sub acuzare a industriei Holocaustului", care "este
o reprezentare ideologică a holocaustului nazist [
]. Īn această ofensivă
ideologică, [
] invocarea persecuţiilor istorice are scopul de a īndepărta
criticile din prezent. [
] Schema Holocaustului explică antisemitismul
strict ca pe o ură iraţională a gentililor [neamurilor] īmpotriva
evreilor. Acest tip de abordare īnlătură posibilitatea ca animozităţile
faţă de evrei să fie fundamentate printr-un conflict de interese real [
].
Invocarea Holocaustului a fost un şiretlic menit să delegitimeze orice
critică adusă evreilor
" (neevreii servili contribuind din plin la
succesul planetar al acestei mistificări, considerate de unii "minciuna
secolului").
13 Situaţii de genul
acesta se constată astăzi curent, inclusiv īn lumea romānească; o bună
parte din oamenii politici şi intelectualii noştri de stīnga, zeloşi să
intre īn graţiile influentelor cercuri plutocratice care constituie
establishment-ul actual, acceptă necondiţionat orice abuz evreiesc,
sau măcar tac asupra lui, calificīnd īn schimb, fără nici o ezitare, orice
manifestare de naţionalism sau tradiţionalism romānesc drept
"reacţionarism", "şovinism" (termen īn care "antisemitismul" este ca şi
implicit), "fundamentalism" etc. Unora ca aceştia, īn lumea romānească
antecomunistă, li se spunea īndeobşte "jidoviţi", iar Octavian Goga, īn
Mustul care fierbe (Bucureşti, 1927), prefera să-i numească, mai
plastic, şabăs-goim, "creştini de sīmbăta" (prin analogie
peiorativă cu acei creştini sărmani care erau tocmiţi pe mai nimic pentru
a mătura sinagogile după adunările de sabat, cīnd evreii care-i priveau,
se īnţelege, cu dispreţul corespunzător aveau interdicţie sacră să
desfăşoare activităţi lucrative).
14 Īnfiinţat, prin
decret O.N.U., īn 1948. Noua realitate istorico-politică aruncă īn
desuetudine multe dintre consideraţiile lui Ilariu Dobridor, care īnţelege
să insiste riscat asupra condiţiei de "popor fără patrie" a evreilor,
exploatīnd pro domo vechea paradigmă a "jidovului rătăcitor" ("Sīnt
blestemaţi să nu fie niciodată o naţiune şi, deci, să nu se integreze
niciodată naţional. Naţiunea este produsul dintre istorie şi
geografie, iar evreii sīnt un popor fără spaţiu. N-au rădăcină. Plutesc
ca microbii" etc.). Nu este decīt una dintre cecităţile autorului
(care īmpărtăşea astfel, necritic, unul dintre clişeele antiiudaismului
germano-francez de secol XIX).
15 Din documentaţia
Naţiunilor Unite cu privire la terorismul internaţional (rapoarte din 15
noiembrie 1972, prezentate īn Adunarea Generală şi īn Consiliul de
Securitate), preluate de Emmanuel Ratier īn cartea sa Les guerriers
dIsraėl. Enquźte sur les milices sionistes (Facta, 1996, tradusă de
curīnd şi īn romāneşte, dacă nu mă īnşel), rezultă că mulţi dintre liderii
statului israelian din ultimele decenii, de la Menahem Begin la Yitzahak
Rabin, au fost īn tinereţe terorişti notorii īn numele sionismului
(prefăcut īn "onorabil" om politic, ex-teroristul Menahem Begin a primit
īn 1978
Premiul Nobel pentru Pace, iar ex-teroristul Yitzahak Rabin
ajuns un premier nu destul de intransigent a fost asasinat īn 1995 de un
neo-terorist evreu ultraortodox!). Declaraţia de acum cīţiva ani a
premierului israelian Ariel Sharon ("Regret că nu l-am lichidat pe Yasser
Arafat acum 20 de ani"!), care a consternat mapamondul (dar pe care
Washingtonul "s-a abţinut s-o comenteze"!), trimite spre aceeaşi
paradigmă.
16 Anul 1995
decretat, la iniţiativa şi presiunile cercurilor evreieşti internaţionale,
"An al Toleranţei" (la o jumătate de secol de la īncheierea celui de-al
doilea război mondial) avea să se īncheie, din păcate, cu răsunătorul
asasinat politic comis, chiar īn Israel, de studentul talmudist Yigal Amir
asupra premierului "trădător" Yitzahak Rabin!
17 Nu-i vorba aici
de vreo interpretare exagerată şi tendenţioasă a raportului evrei-neevrei,
generată de o poziţie "antisemită". Influentul rabin A. Cohen (Talmudul,
Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 116), ca să iau un exemplu foarte
recent, nu lasă loc nici unui echivoc pe tema aceasta: "Populaţia
pămīntului poate fi īmpărţită īntre Israel şi celelalte naţiuni luate īn
bloc. Israel este poporul ales: dogmă capitală".
|
|||||||||||||||||||||||
|
||||||||||||||||||||||||
|
Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet! |
||||||||||||||||||||||||
|
|
||||||||||||||||||||||||