Fericiri pe margine de prăpastie

Scriitorul Gh. Penciu, a cărui suferinţă în închisorile comuniste i-a sfinţit sufletul, îmi povestea nu de mult că poetul Dimitrie Iov, pe care-l cunoscusem bine în vremea studenţiei mele, deţinut politic şi el, a murit la Gherla şi nu la Aiud cum auzisem. S-a stins cu febră mare, în braţele lui: o zdreanţă umană voioasă până la moarte...

Precizarea dureroasă a prietenului Gh. Penciu mi-a adus în minte un episod dramatic trăit de mine însumi şi pe care sunt dator să-l povestesc.

Una din fiinţele fascinante pe care le-am cunoscut în studenţie a fost doamna doctor Virginia Munteanu-Cârnu ("Veguţa" pentru ai ei, "Doamna Doctor" pentru mine), sora lui Pamfil Şeicaru. Avea forţă, era bună, era mărinimoasă, era veselă şi nu-i era frică de nimeni afară de Dumnezeu. O energie uimitoare îi armoniza făptura, fără să introducă în feminitate notele de şarjă, zvâcnetul ascunzişurilor sau consecvenţa rigidă proprii unor Doamna Chiajna, Vitoria Lipan ori Lady Macbeth. Era prietena multor anonimi nenorociţi, dar şi a Elizei Ionel Brătianu, fiica prinţului Alexandru Barbu Ştirbei, pe care o asista medical. Sărea în ajutorul tuturor, fiecare era cel dintâi şi nimeni cel din urmă... Compozitoare, îşi cânta romanţele, liedurile şi marşurile simple acompaniindu-se la chitară. Pe vremuri, organizase reţeaua spitalelor din Basarabia, lăsând amintirea unei destoinicii legendare.

Am întâlnit-o întâia oară la mijlocul deceniului al cincilea. Să fi avut vreo 60 de ani. Locuia în subsolul propriului imobil, naţionalizat de comunişti, de pe strada M. Eminescu 35 din Bucureşti, aproape de Piaţa Romană. Sus, în mansardă, îşi duceau zilele, săraci lipiţi pământului, jovialul bătrân Dimitrie Iov, poetul volumelor Au înflorit castanii la Soroca şi Covor basarabean, şi soţia lui, pe drept mohorâta doamna Aglaia. Fecundul şi veselul poet şi prozator cobora în subsolul întâlnirilor literare cărora le dădea girul lui de scriitor vârstnic şi de erou în războiul ce tocmai se terminase. Muziciana de la subsol şi poetul de sub acoperiş păreau cele două mâini ale unui înger, culegând din smârcurile otrăvite ale unei lumi pe care parcă n-o vedeau tijele crinilor celeşti... Mai coborau aici, ca să se înalţe, scriitori formaţi, ca Virgil Carianopol, G.G. Ursu, Constant Petrescu şi alţii, ori studenţi ce scriau, ca nepotul ei de soră, Ovidiu, ori Silviu şi Mimi, veri ai bunei mele prietene şi colege de facultate, Veronica Constantinescu, toţi trăitori în aceeaşi clădire. Aici a citit Ion Larian Postolache un poem izbitor, intitulat Decembrie 1947, din care îmi amintesc versurile: Pe unde a călcat odrasla domnească, / Mârâie o căţea muscălească... şi distihul final: Doar peste-adunătura fără ştire,/ Curge din megafoane fericire... Casa de la Ciolpani a familiei găzduia în răstimpuri câte unul-doi poeţi, atraşi de adierile răcoroase ale Vlăsiei. O evoca Doamna Doctor în cântecul din vechime, La Ciolpani, la crucea-înaltă..., ori Dimitrie Iov în poezia inedită Interior la Ciolpani, scrisă în 1945 şi pusă pe muzică de formidabila doctoriţă: Fotolii vechi în care-au stat străbuni / Aşteaptă largi, în strai de vremuri şters, / Să se oprească umbrele din mers...

Într-o seară însă ne-a cântat în gura mare Marşul victoriei, o compoziţie închinată – imaginaţi-vă! – deţinuţilor politici! Dacă scriu acesta evocare o fac mai ales pentru a-i elogia postum curajul neobişnuit, forţa patriotismului şi fericirea pe care o trăia iubindu-şi patria. O mai fac pentru a îmbogăţi memoria neamului cu actul de eroism al unui medic artist. Nu-mi aduc aminte decât două versuri, scrise, cred, de Dimitrie Iov: Veniţi cu toţi, veniţi val după val, / Cei din Aiud, trimişi de la Canal!, am reţinut însă perfect muzica.

Dezastrul nu putea să întârzie. Un denunţător, un sicofant, o iudă a dirijat în toiul nopţii securitatea spre sălaşul artiştilor de pe strada Eminescu, nu departe de căsuţa marelui eminescolog Perpessicius, ce avea să treacă şi el, nu peste multă vreme, printr-o tragedie similară. Cuibul visător era supravegheat. Într-o teroare de nedescris, au fost arestaţi Dimitrie Iov, Doamna Doctor şi studenţii. N-a scăpat nici Virgil Carianopol: a fost ridicat, concomitent, de acasă. Au scos până şi scândura duşumelelor, au înjunghiat pernele. Cărţile de poezii închinate Basarabiei au devenit pe dată delict, după cum delict a devenit şi manuscrisul, ascuns în beci într-un bidon, al lui Ovidiu, având eroină o pisică autohtonă tânjind după Occidentul liber... Am scăpat însă eu şi G.G. Ursu. Eu, pentru că nu putusem pleca de acasă, proprietarul impunându-mi să părăsesc în patruzeci şi opt de ore odaia închiriată, iar G.G. Ursu din cauza febrei mari a fetiţei. În tensiunea "civilă" în care mă aflam, şi uitasem că trebuia să fiu în seara aceea la Doamna Doctor, ca să citesc poezia Moartea florilor, pe care urma s-o pună pe muzică, şi un act din piesa în versuri Ion Neculce. Prezenţa mea în acea seară acolo fie m-ar fi ucis, fie mi-ar fi schimbat în rău firul vieţii.

C.D. Zeletin

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!