Cronologie, tăcere şi vină

Recenzie a cărţii Săptămîna roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii de Paul Goma, Editura Museum, Chişinău, 2003, 91 p. (1)

Intitulat cu modestie «eseu», studiul lui Paul Goma este o lucrare în genul «eseului de investigaţie literară», gen făcut celebru de nu mai puţin celebrul dizident Alexandr Soljeniţîn. Ca şi la Soljeniţîn ori la alţi dizidenţi din Blocul sovietic, talentul artistic al celui care a fost numit în mod inspirat şi îndreptăţit «un Soljeniţîn român» se împleteşte – şi în această din urmă carte – cu fina analiză psihologică, cu competenţa istoricului şi cu reflecţia morală.

Lucrarea a fost scrisă în februarie 2002, iar de atunci a fost publicată în ţară, în serial, în revista «Vatra». Împreună cu o bună parte a lucrărilor scriitorului, Săptămâna Roşie poate fi găsită, în acces liber, şi pe situl său, la adresa www.paulgoma.com, unde se află la a doua ediţie. Spre deosebire de toate celelalte scrieri ale lui Goma apărute în România, lucrarea a fost întîmpinată cu o tăcere pe măsura subiectului: mormîntală adică. Iar raţiunile acestei tăceri colective par să rezide în cu totul altceva decît în «legea tăcerii» impusă scriitorului de intelighenţia română «interioară», pentru îndrăzneala unui «exterior» ca el de a o fi întrebat cu ce se prezintă la Judecata de Apoi a intelectualilor. Ele par să stea – cum vom căuta să arătăm în continuare – în subiectul însuşi.

De această dată autorul ne propune o interogaţie-meditaţie pe marginea unui eveniment istoric bine determinat: cel al retragerii trupelor române din Basarabia şi Bucovina şi al evenimentelor tragice din acelaşi an 1940. În ciuda scurtimii, textul este foarte dens, bine închegat, clar, iar argumentaţia impecabilă. Fapt care îl face să fie citibil dintr-o suflare, însă greu de rezumat. Tocmai de aceea nici nu vom încerca să o facem, lăsînd plăcerea cititorului, ci îi vom da oarecum ocol.

Întrebarea de început este pusă şi urmărită într-o manieră riguros ştiinţifică. Ea porneşte de la o observaţie psihologică: aceea că brutalitatea cu care românii i-au masacrat pe evrei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial îşi are resortul în comportamentul reprobabil şi/sau criminal al populaţiei neromâne din Basarabia şi Bucovina, între care majoritari erau evreii, în perioada retragerii autorităţilor române din teritoriile cedate Uniunii Sovietice în urma notelor ultimative sovietice din 26 şi 27 iunie 1940. Explicaţia autorului pentru această brutalitate constă în răzbunare. În amplul său studiu asupra exterminării evreilor din Europa (Hasefer, Bucureşti, 1997, pp. 668-702), Raul Hilberg nu găsea o explicaţie pentru alternanţa dintre, pe de o parte, modul neorganizat cu care românii îi masacraseră pe evrei şi, pe de alta, stoparea procesului de exterminare cerut insistent de germani. Căci termenul de «oportunism ambiguu», folosit de autor, nu explică nimic. Răspunsul ne apare acum, în urma studiului lui Goma, într-un mod clar: românii îi masacraseră pe evreii din Basarabia şi Bucovina (dar şi de pe teritoriul naţional: Pogromul de la Iaşi şi Trenul Morţii), şi în primul rînd pe aceia – căci cei din Vechiul Regat nu au fost deportaţi –, cu o grabă care îi speriase şi îngrijorase chiar şi pe germani, tocmai pentru că ei aveau problema lor cu evreii, şi în primul rînd cu acei evrei. Resortul motivaţiei lor poate fi găsit în chiar săptămîna relatată de autor.

O asemenea manieră de a pune întrebarea este posibilă pentru că Goma stăpîneşte un lucru indispensabil istoricului: cronologia. Şi se întreabă ce a fost înainte nu pentru a justifica ce a fost după, ci pentru a-l explica şi a-l declara ca nejustificabil. Cităm: «Oricum, în sarcina şi pe conştiinţa României rămîn în jur de 200 000 de suflete – şi se ştie: crima începe de la unu.» (p. 6) Deşi poate fi citită ca o invitaţie implicită la un exerciţiu de responsabilitate pentru orice membru al unei comunităţi – asumarea cinstită a vinei de către români, în paralel cu asumarea vinei de către evrei pentru răul făcut de conaţionalii lor – cartea nu are nimic pedagogic. Ea este în egală măsură o manieră de exersare a facultăţii intelectualului, intelectul, şi un model autentic de examen de conştiinţă.

Principala bază documentară a analizei autorului este incontestabilă chiar şi pentru lectorul cel mai partizan, fie el sionist ori naţionalist român: Cartea Neagră – suferinţele evreilor din România a sionistului comunist Matatias Carp (Diogene, Bucureşti, 1996), Rusia, România şi Basarabia a evreului fost comunist Mihail Bruhis (Universitas, Chişinău, 1992) şi mărturia evreului fost comunist utopic Z.K. Gr. Vindeleanu (în «Basarabia», nr. 6, 1991, Chişinău). Înseşi rapoartele din epocă ale Armatei şi Jandarmeriei Române, publicate de Comunitatea Evreiască din România (Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea I-a, Hasfer, pp. 16-41), sînt, în marea lor majoritate, seci, fără culoare ideologică şi sînt confirmate de celelalte surse. Însă scopul publicării lor a fost acela de a anula veracitatea unei părţi neprecizate cu ajutorul... minunii Securităţii, Mihai Pelin (p. 31).

Paul Goma demistifică, pe rînd: dubla contabilitate a victimelor dintre evrei (în fapt, imputabile ungurilor, includerea în contabilitate a emigranţilor, a dispăruţilor, a comuniştilor care au optat pentru URSS şi a emigraţilor în Palestina); pretinsa obiectivitate a lui Matatias Carp; anexarea memoriei Şoahului întreprinderii sioniste de spoliere a fostelor state comuniste; pretinsa inocenţă a evreilor în instaurarea comunismului în Basarabia şi Bucovina şi, ulterior, în România; diabolizarea lui Antonescu, cel care, pe de o parte, ordonase trecerea Prutului şi eliberarea românilor de sub teroarea bolşevică, iar, pe de altă parte, masacrarea evreilor de dincolo de Prut. Şi, în demersul său, Goma îndepărtează zgura ideologică ce se aşează peste discursul istoric şi peste cel moral: sionismul şi naţionalism-comunismul românesc remanente.

Mişcare naţionalistă evreiască născută în perioada de apogeu a statelor naţionale şi de maximă expansiune a colonialismului european, sionismul politic capătă caracteristici noi după Holocaust şi după constituirea statului Israel. Exclusivismului doctrinar tradiţional i se adaugă o pedagogie specifică a Şoahului: acesta din urmă este prezentat ca proba de netăgăduit a validităţii sionismului, iar statul Israel este propus ca realizare finală a naţionalităţii evreieşti. În plus, începînd din 1951 victimele nazismului şi militanţii evrei din Rezistenţă sînt comemoraţi împreună, fapt care privilegiază o logică a acţiunii, în dauna inacţiunii; indică o distincţie între eroi şi victime, primii în teritoriile israeliene, ceilalţi în diaspora – văzută ca o vale a plîngerii, ca o succesiune de persecuţii, de pogromuri şi de opresiuni. Consecinţa este o neîncredere a sioniştilor în lumea exterioară, considerată ostilă şi capabilă de distrugere. Iar reciproca: criticii politicii sioniste (de ocupaţie şi de segregare faţă de palestineni, de instrumentalizare a Şoahului) sînt trataţi de antisemiţi (dacă sînt neevrei) sau de bîntuiţi de «ura de sine» (dacă sînt evrei).

Chestionat de The New York Times, în martie 2001, ce crede despre cartea lui Jan T. Gross, Vecini – care vorbeşte despre masacrul de la Jedwabne din Polonia, unde polonezii au asasinat, tot după 21 iunie 1941, 1 600 de evrei, pe care i-au acuzat de colaborare cu NKVD la maltratarea, deportarea şi lichidarea fizică a populaţiei locale – Adam Michnik s-a întrebat oarecum retoric dacă ei, evreii, nu au partea lor de vină în acea tragedie colectivă (în Restauraţia de catifea, Polirom, Iaşi, 2001, pp. 320-340). La noi, publicaţiile Comunităţii Evreieşti nu fac altceva decît să evite această întrebare-asumare a părţii de vină a evreilor, atît pentru comportamentul lor în timpul cedării Basarabiei şi Bucovinei, cît şi în instaurarea comunismului. Este cazul nu doar al culegerii de documente indicată mai sus, ci şi a lucrării lui Teodor Wexler şi Mihaela Popov, Anchete şi procese uitate 1945-1960 (Fundaţia Wilhelm Filderman, f.l., f.a. – 2002 –, II volume), unde declaraţii politice de tipul: «Un evreu fără Dumnezeu este un păgîn chiar dacă vorbeşte evreieşte» sau «Un evreu care a devenit comunist a încetat să mai fie evreu» (vol. I, p. 57) nu explică nimic, ci întreţin mistere şi acoperă culpe. Şi este suficient să indicăm aici doar existenţa sioniştilor comunişti din Israel, Mapam şi a organizaţiei sale de tineret, Haşomer Haţair – foarte activă în România pînă la lichidarea definitivă a mişcării sioniste – care aveau în programul lor atît principiul luptei de clasă, cît şi pe cel al naţionalităţii evreieşti (sionismul); apoi, numărul foarte ridicat al comuniştilor de origine evreiască, comparativ cu procentul acestei populaţii din totalul populaţiei României, în structurile represive ale României comuniste din primul său deceniu de existenţă şi, în special, în nomenclatura superioară.

Nici printre istoricii din România situaţia nu se prezintă în mod radical diferit. Probabil de frică să nu fie taxat drept naţionalist sau chiar antisemit, ori pentru că se află sub influenţa sionismului, Marius Oprea, istoric din tînăra generaţie, nu trage nici o concluzie din faptul că 25 % din ofiţerii superiori şi 10 % din cadrele Securităţii erau în 1949 de origine evreiască, faţă de circa 2 % cît reprezentau evreii în ansamblul populaţiei ţării (Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Polirom, Iaşi, 2002, pp. 66-67). În mod egal, acelaşi autor foloseşte vocabularul sionist pentru a desemna emigrarea evreilor în Palestina după cel de-Al Doilea Război Mondial (Alya în arhivele Securităţii, în «Observator cultural», nr. 101, ianuarie-februarie 2002). Termenul de alya semnifică în ebraică migraţia unui evreu către pămîntul lui Israel, iar din punct de vedere istoric este folosit pentru a indica cele cinci valuri ale emigraţiei evreieşti către Palestina, înregistrate în mod oficial de către istorici, între 1882 şi 1939. Semnificaţia primă a termenului este religioasă, şi ea trimite în primul rînd la antichitate, cînd poporul lui Israel făcea pelerinaje de trei ori pe an pentru a aduce ofrande şi sacrificii în sanctuarul central de la Ierusalim. După dispersie, alya semnifică plecarea celui care, din motive religioase, vrea să viziteze Ţara Sfîntă sau doreşte să moară acolo. Apropriindu-şi o asemenea terminologie, istoriografia sionistă stabileşte o legătură directă între prezent şi trecut, amestecînd în mod nepermis sacrul cu profanul (v. Jean-Cristoph Attias şi Esther Benbassa, Israël, la terre et le sacré, Flammarion, Paris, 2001, p. 260 în special).

Istoriografia chestiunii raportului evreilor şi românilor cu comunismul şi a celei a masacrării evreilor de către români se resimte, în acest moment, şi de pe partea ei sionistă (care am văzut că nu corespunde perfect cu cea evreiască), şi de pe cea a româniştilor (care nu este reprezentată doar de români). Căci istoriografia sionistă este asemănătoare întrucîtva celei a fostului front istoric naţionalist-comunist: ea nu se poate reconcilia cu realitatea fără să-şi nege bazele ideologice şi mitologia aferentă. Iată de ce o recunoaştere ca cea a Lyei Benjamin este singulară: «Pînă să se confrunte cu realitatea dictaturii comuniste tineretul trecut prin ororile războiului a sperat că o societate egalitară şi internaţionalisă [a se citi: comunistă – n. n.] ar fi alternativa aşteptată, menită să asigure o lume nu numai mai bună ci şi fără războaie şi conflicte interetnice. O generaţie a crezut în idealuri care s-au dovedit tot propagandă.» (în «Realitatea evreiască», nr. 180, 25 ianuarie-15 februarie 2003) Comparativ însă cu situaţia din Israel, unde se poate constata o anumită democratizare a dezbaterii publice şi/sau istorice, o punere în discuţie a postulatelor de bază ale sionismului şi a efectelor sale asupra discursului ştiinţific, sub presiunea mediilor intelectuale din Occident, în România situaţia este mai proastă, căci asistăm de 13 ani doar la o liberalizare a discursului public şi/sau istoric, care este din ce în ce mai limitată după venirea la putere a forţelor politice de extracţie bolşevică din 2000. Şi ea va rămîne astfel atîta vreme cît va fi greu de înţeles ceea ce Paul Goma nu oboseşte să repete, şi anume: că democraţia este ceva care se cucereşte, iar nu care se primeşte cadou.

Paul Goma a fost şi a rămas un înaintemergător în acţiunea civică, la fel ca şi în literatură (înţeleasă în sensul cel mai general). El reprezintă dacă nu singurul, printre puţinele repere certe în deriziunea contemporană românească, un exemplu şi un îndemn pentru istoricii tineri de a aborda cu curaj subiecte nu doar complicate din punct de vedere intelectual, ci şi încărcate moral, precum cel din cartea pe care tocmai o recenzăm. Sau, rămînînd în acelaşi registru, chestiunea raporturilor evreilor şi românilor cu comunismul ori vinderea de către comuniştii naţionalişti români a cetăţenilor români de origine evreiască şi germană – subiect tabù pentru istoriografiile de inspiraţie sionistă şi naţionalistă română.

Să fie acesta începutul!

Mircea Stănescu

Note:

(1) Publicat în "Aldine", supliment al cotidianului "România liberă", nr. 371, 21 iunie 2003, p. 4, în revista "Vremea", Bucureşti, p. 2. sub titlul: "Goma şi «legea tăcerii»", şi în revista electronică Asymetria, la adresa www.asymetria.com, sub titlul: "Cronologie, tăcere şi vină".

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!