Securitatea şi terorismul (inter)naţional (1977-1989) (III)

Despre relaţiile dintre Securitate şi terorismul internaţional ştim astăzi mai multe lucruri decît s-ar putea crede la prima vedere. În acest progres al cunoaşterii trecutului nostru recent doar arhivele româneşti rămîn închise.

Carlos a vizat apoi extinderea războiului său personal cu Franţa pe teritoriul Germaniei Federale. Astfel, pe 31 mai 1982 Weinrich a plecat cu un avion Tarom de la Bucureşti în Berlinul de Est. În ciuda faptului că voiaja cu un paşaport diplomatic sirian pe numele "Joseph Leon", vameşii i-au controlat bagajul, iar tovarăşii de la MfS i-au confiscat cele 25 de kg de explozibil plastic pe care le avea asupra sa, de la Securitate. Era clar că Stasi – dar în primul rînd, sovieticii – nu mai vedeau cu ochi buni organizarea de atentate de pe teritoriul lor. Astfel, Weinrich i-a spus Christei Margot Frölich ("Heidi") – o altă membră a grupului, care făcea şi ea parte din Celulele Revoluţionare – să ia o altă cantitate de explozibil, care se afla depozitat la Bucureşti. Pe 16 iunie 1982 ea a plecat cu explozibilul de la Bucureşti la Roma, unde a atras însă atenţia vameşilor cu valiza sa încărcată cu cele 20 de kg de explozibil plastic, pe care intenţiona, după toate probabilităţile, să o plaseze într-un tren pe ruta Roma-Paris. A fost condamnată la şase ani închisoare de instanţele italiene.

După această ultimă arestare, Carlos şi-a mutat cartierul general la Bucureşti, de unde coordona acţiunile. Ca bază de retragere membrii grupului au pregătit Damascul (Siria), iar Libia ca loc de odihnă (preferată de Johannes Weinrich).

Pe 13 aprilie 1983, din însărcinarea serviciului secret libian a avut loc atentatul cu bombă, plasată într-o maşină-capcană, împotriva ambasadorului Arabiei Saudite la Atena. El a fost pus la cale împreună cu membrii grupului grecesc Lupta Populară Revoluţionară (ELA), soldat însă cu un eşec, căci nimeni nu a murit. Pe 25 august 1983 a urmat atentatul cu bombă de la Maison de France (Centrul Cultural Francez) din Berlinul de Vest, realizat cu participarea Wilhelminei Götting ("Tina") şi a lui Gerd Albartus ("Kai"), membri ai Celulelor Revoluţionare, a libanezului Mustafa Ahmad al Sibai ("Feisal"), a lui Kamal al Issawi ("Ali") şi cu concursul Ambasadei Siriei din Berlinul de Est. Pentru realizarea atentatului, Weinrich a cerut de la MfS cele 25 de kg de explozibil plastic confiscat pe 31 mai 1982, pe care le-a şi primit. Est-germanii ştiau foarte bine ce se pregăteşte, întrucît îi percheziţionaseră în secret bagajul şi descoperiseră notiţele despre Centrul Cultural Francez şi alte instituţii franceze din Berlinul de Vest. Singura exigenţă a lor era, se pare, ca atentatele să nu se organizeze de pe teritoriul est-german, iar atentatorii să se întoarcă apoi tot acolo, căci în acest timp RDG negocia cu RFG un împrumut de miliarde de mărci. Înţelegere pe care aceştia nu au respectat-o.

Ca în toate statele comuniste, preocuparea de căpătîi a unităţilor antiteroriste nu era deci alta decît terorismul. Şeful Stasi, Erich Mielke, nu era deloc îngrijorat de această situaţie, aşa cum o arată o rezoluţie pusă pe raportul lui Voigt cu privire la acţiunea grupului Carlos (care propunea "influenţarea grupului prin disciplinare"), decît dacă se dovedea că atentatul – care reprezenta un succes operativ împotriva duşmanului – putea să aducă pagube politice: "Cât se poate, influenţare politică. A se acorda atenţie permanentă relaţiei pagubă politică / folos operativ […] Mielke. 1 IX 83". Atacul s-a soldat cu doi morţi, 21 de răniţi şi pagube materiale în valoare de 2,5 milioane de mărci germane. Conform informaţiilor de presă din România, această acţiune ar reprezenta – şi ea – o comandă din partea Securităţii române, fiind cel de-al şaptelea atentat din cele investigate de procurorii români. Motivaţia Securităţii ar putea consta în răzbunarea pentru operaţiunile antiteroriste realizate de către serviciile secrete franceze.

În continuarea războiului personal al lui Carlos cu Franţa, motivat de preocuparea acestuia pentru Magdalena Kopp, pe 31 decembrie 1983, la orele 19.30, grupul a explodat în acceleratul Marsilia-Paris o valiză-capcană care a ucis trei pasageri. La 25 de minute distanţă, în Gara "St. Charles" din Marsilia a explodat o altă încărcătură, care a ucis două persoane şi a rănit peste 50, multe dintre ele foarte grav. În aceeaşi noapte a explodat o altă valiză la Centrul Cultural Francez din Tripoli (Liban). Pe 25 ianuarie 1984 grupul a explodat încă o bombă în incinta Centrului de Aeronautică şi Cosmonautică din apropierea Parisului. În acea perioadă cartierul general al grupului se afla la Damasc.

În mai 1984 MfS i-a comunicat lui Weinrich că pentru o perioadă de un an i-a fost suspendată permisiunea de intrare şi de tranzitare pe teritoriul RDG, întrucît Stasi aflase că acesta "se află în atenţia serviciilor secrete" occidentale, care îl identificaseră. Astfel, în afară de România grupul Carlos nu mai era binevenit în niciunul din statele din Est. Această situaţie le-a afectat serios traficul cu armament, care era o importantă sursă de profit. Aşa încît, Weinrich s-a hotărît să le ceară părinţilor săi un împrumut. Ei au acceptat să-şi întîlnească fiul şi, pe căi ocolite, au fost duşi la Bucureşti. Au fost cazaţi la clinica "Ana Aslan", după care au fost conduşi la casa conspirativă a CIE de lîngă Aeroportul Otopeni. La Bucureşti au rămas cinci zile, cel mai adesea aflîndu-se în compania lui Nica-"Niţescu". La întoarcerea în Germania, ei i-au trimis lui Jonannes Weinrich 60 000 de franci elveţieni.

Conform informaţiilor de presă din surse occidentale, în 1984 grupul Carlos a încercat să organizeze un nou atentat împotriva secţiei române a Europei Libere.

La începutul lui septembrie 1985 Securitatea ungară i-a comunicat din nou grupului că nu mai este dorit pe teritoriul său, iar pe 15 ale lunii Carlos, Weinrich şi Kopp (care între timp îşi executase pedeapsa) au lichidat adăpostul şi au plecat. Li s-a permis să ia cu ei şi o parte din arme. În iulie 1986, în încercarea de a-şi stabili un nou cartier general, cei trei au plecat la Moscova, însă KGB-ul nici măcar nu i-a luat în seamă. Apoi s-au dus la Sofia, unde au fost refuzaţi politicos. Pe 10 iunie 1986 au mers la Praga, însă lt.-col. de Securitate (STB) Václav Wallis le-a cumpărat bilete pentru Damasc. Astfel au fost lichidate punctele de sprijin din Europa de Est. Nu cunoaştem cu precizie momentul în care grupul Carlos şi-a strîns armele şi bagajele din casa conspirativă a CIE, însă se poate presupune că aceasta s-a întîmplat cu puţin înainte de luna septembrie 1985. Conform informaţiilor de presă din surse occidentale, pentru a scăpa de grup Securitatea externă – care ştia de ce se teme Carlos – l-a "informat că Mossadul îl caută în România şi că ar fi bine să plece la Praga sau la Budapesta unde s-ar fi aflat în siguranţă".

Conform informaţiilor de presă, pentru executarea celor "cel puţin şapte atentate" comandate de Securitatea externă, grupul Carlos ar fi primit în total patru milioane de dolari, iar contul deschis la BRCE a fost activ şi după 1990.

Alte atentate, alte tentative

În seara zilei de 19 noiembrie 1977, Nicolae Pleşiţă i-a făcut lui Paul Goma o aluzie la faptul că la sosirea sa la Paris va avea un semn din partea Securităţii: "Ca să ştii că noi nu glumim, ca să te convingi că Braţul Revoluţiei poate atinge, oricând, oriunde, pe oricine!" Cînd a ajuns a doua zi la Paris, în exil, Goma a aflat că pe 18 noiembrie Monica Lovinescu, jurnalist la Radio Europa Liberă, fusese bătută de doi palestinieni. Conform informaţiilor furnizate de Pacepa, Ceauşescu i-a spus acestuia confidenţial: "Să i se închidă gura. Nu trebuie ucisă. N-avem nevoie de anchete americane şi franceze ce ne-ar pune în situaţii dificile. S-o facem zob. Să-i spargem dinţii, falca, braţele. Să nu mai poată niciodată vorbi sau scrie. Să devină un exemplu de neuitat pentru ceilalţi. Să fie bătută la ea acasă pentru ca să înveţe şi ea şi alţii că nu există nici un adăpost sigur pentru calomniatorii proletariatului. Nici chiar în propria lor casă." Securitatea a executat atentatul prin intermediul lui Hani Hassan, consilier al lui Yasser Arafat pe probleme de terorism şi, totodată, colaborator al Securităţii sub numele de cod "Annette". Doi palestinieni au bătut-o îndelung pe Monica Lovinescu, în curtea casei sale, cu un obiect contondent. Ce a salvat-o a fost o greşeală a atentatorilor, care i s-au adresat cu "Madame Monica" – formulă uzuală în română, însă în Franţa alăturarea dintre "madame" şi prenume nu este folosită decît pentru ghicitoare, patroane de bordel şi portărese – căci, după primele lovituri, a mai avut răgazul să ţipe, alertînd un trecător.

Pe 6 martie 1978, Securitatea a încercat uciderea prin otrăvire a fiului lui Paul Goma, Filip Goma, pe atunci în vîrstă de doi ani şi patru luni, printr-o femeie, "refugiat politic" în Germania, care venise în vizită la familia Goma.

Într-un articol de presă publicat în 1998, avîndu-l ca sursă pe Pacepa, se afirmă: "La trei zile după întâlnirea cu Ceauşescu de la Neptun [care a avut loc pe 22 iulie 1978 – n. n.], generalul Pacepa a cerut azil politic în SUA. Imediat ce a ajuns la Washington, el l-a informat pe preşedintele Carter despre intenţia lui Ceauşescu de a-l asasina pe Noël Bernard, şi a dat autorităţilor americane numele celor doi agenţi DIE care urmau să comită crimele. Unul a fost «Felix» (cetăţean american cu nume[le] real Fred Kolman, care s-a născut în România ca Alexandru Scărlătescu); celălalt a fost soţia agentului «Baltazar» (cetăţean austriac cu numele real Baltes, care lucra ca secretară a directorului pentru ştiri al Europei Libere). Ambii agenţi au fost arestaţi, iar cazurile lor au fost relatate în presa din SUA." Probabil că cei doi ar fi trebuit să se dubleze, în situaţia în care unul dintre ei ar fi eşuat. Despre colaboratorul "Baltazar" şi soţia sa – şi ea colaboratoare a Securităţii – Pacepa a relatat în Orizonturi Roşii că erau avuţi în vedere de Ceuşescu pentru a plasa o bombă la secţia română a Europei Libere. Apoi, despre colaboratorul "Felix" – un mafiot –, Pacepa a spus că prin el Ceauşescu avea în vedere şi uciderea lui Constantin Răuţă, un ofiţer DIE trecut la americani în 1973. După toate aparenţele, este vorba de o operaţiune de prevenire reuşită.

În 1980, Securitatea a încercat să-l răpească pe Filip Goma, pe atunci în vîrstă de cinci ani. La grădiniţa de pe rue Manin, din arondismentul 19, s-a prezentat de două ori o femeie îmbrăcată în roşu, care pretexta că este o prietenă de familie şi că doreşte să i se încredinţeze copilul, întrucît părinţii săi ar fi plecaţi la un congres.

Din cîteva documente accesibile ale CIE rezultă că ofiţerul de Securitate care îl avea "în atenţie" pe Emil Georgescu (nume de cod "Iago") purta numele de cod "Helmuth". În ianuarie 1981 acest ofiţer, care pregătea o acţiune de intimidare, l-a supravegheat mai întîi timp de cîteva zile. Pe 26 ianuarie, în timp ce Emil Georgescu ieşea cu cîinele la plimbare, doi infractori de drept comun italieni – Gioni şi Vicenzo –, l-au bătut. "Helmuth", care a asistat de la distanţă la bătaie, relatează scena într-un raport către Pleşiţă: "Îl culc[ă] la pămînt, încep să-l lovească cu picioarele. În acel moment, ţipetele de ajutor ale victimei îi scot pe oameni din case, iar agresorii o iau la goană". Apoi conchide în termeni medicali: "Emil Georgescu este bine atins, cu leziuni faciale evidente şi cu mâna stîngă ruptă." Pe raportul care descrie cum a fost bătut Georgescu, colonelul I. Tiseanu – cu siguranţă superiorul lui "Helmut" din Centrală – a pus următoarea rezoluţie: "Situaţia creată ne obligă să folosim alte concepţii, tactici, împrejurări şi mijloace pentru realizarea acţiunii de anihilare a lui «Iago»"). După cum se vede, Securitatea nu luase încă decizia "anihilării totale" – adică a uciderii – lui Emil Georgescu. Măsurile vor evolua însă rapid în această direcţie.

În aprilie 1981, un anume Radu Rush – cu siguranţă un pseudonim – s-a predat CIA în Germania, declarînd că fusese trimis de Securitate să-i lichideze pe Emil Georgescu, editor al postului de radio Europa Liberă de la München, şi pe Victor Frunză, exilat la Aarhus (Danemarca). Interogat în Germania de americani, informaţia a fost comunicată şi Serviciului de Securitate al postului, ajungînd la Emil Georgescu. Transfugul a fost dus apoi în SUA şi nu a apărut nici la procesul atentatorilor-executanţi care au mai încercat ulterior să-l asasineze pe Emil Georgescu. El a declarat însă că, în cazul în care el ar fi eşuat, o lună mai tîrziu o altă echipă va veni din Franţa. Ceea ce, în fapt, s-a şi întîmplat.

Pe 28 iunie 1981, Emil Georgescu a fost înjunghiat de 26 de ori în garajul locuinţei sale de la Haar, în apropiere de München, de doi infractori francezi, Constanceau şi Layani. Auzind ţipete, soţia sa a intrat în garaj, iar atacatorii au luat-o la fugă, însă au fost prinşi de Poliţie după 20 de minute. Georgescu a fost salvat numai după numeroase intervenţii chirurgicale, iar în procesul care a urmat justiţia germană nu a reuşit implicarea Securităţii în atentat, motivaţia celor doi ucigaşi fiind considerată de instanţă – exact după cum şi-a propus Securitatea – "o reglare de conturi". Operaţiunea Securităţii a primit numele de cod "Haiducu". Dosarele de la Securitatea externă privitoare la Europa Liberă la care jurnalistul Nestor Rateş a primit acces, şi care cel mai mult se referă la Emil Georgescu, deşi scrise într-un cod specific conţin termenii: "anihilare", "neutralizare", "neutralizare completă" sau – mai rar – "lichidare". Noël Bernard i-a spus lui Paul Goma că cei doi francezi ar fi fost angajaţi de un anume Boris Rubin, care făcea afaceri cu guvernul de la Bucureşti. În ianuarie 1985, Yves Bonnet, şeful DST i-a spus lui Pacepa că operaţiunea executată de cei doi francezi a fost coordonată de Nicolae Pleşiţă. Numele de cod al operaţiunii criminale – "Haiducu" – trimite automat cu gîndul la Nicolae Pleşiţă, şeful CIE, care în apariţiile sale televizate din vremea din urmă nu încetează a se numi pe sine "neam de haiduc". Contrar unei imagini curente (în principal de presă), nu există date care să probeze că înjunghierea a fost executată prin intermediul grupului Carlos. Nimic nu leagă ORI de această tentativă de asasinat. Dimpotrivă, dincolo de informaţiile pe care le avem în acest moment, atentatul poartă marca Securităţii externe, care plănuia operaţiuni teroriste sub acoperirea motivaţiilor de drept comun, la fel cum Securitatea internă camufla represiunea politică sub acoperirea afacerilor de drept comun.

Deşi a scăpat cu viaţă, Emil Georgescu a murit ulterior, pe 1 februarie 1985, în urma unui cancer galopant. Dacă asupra originii cancerului persistă dubii, nu există nici un dubiu că atentatele descrise mai sus au fost puse la cale de Securitatea externă.

În 1981, după atentatul cu coletul capcană, Securitatea a căutat să-l asasineze pe Paul Goma trimiţînd un ofiţer al ei, pe Matei Pavel Hirsch ("Haiducu", iar mai tîrziu "Forrestier") să-l otrăvească în timpul unui cocktail, cu aconitină (o otravă care nu lasă urme în sînge şi care creşte tensiunea arterială pînă provoacă un stop cardiac). Ofiţerul CIE s-a predat DST în condiţii care rămîn obscure. Conform spuselor sale, ordinul venea direct de la Ceauşescu. DST a organizat o "combinaţie informativă" prin care a convins Securitatea că tentativa de otrăvire a lui Goma a eşuat dintr-o întîmplare. Ca urmare, mamei lui Haiducu i-a fost permisă plecarea în Franţa, iar acesta a fost decorat de către Nicolae Pleşiţă, care a coordonat întreaga operaţiune.

În aceeaşi perioadă cu încercarea de asasinat asupra lui Goma, Securitatea i-a cerut aceluiaşi ofiţer de Securitate să-l ucidă pe scriitorul Virgil Tănase cum va dori: "cu pistol, explozibil, sau chiar contract cu ucigaşi de rînd din Franţa". Pentru a dejuca planurile CIE şi a o convinge că planul său a reuşit, între 20 mai şi 30 august 1981 DST l-a dus pe Virgil Tănase într-un loc ferit.

În 1982 un ofiţer al Securităţii, pe nume Nicolae Bistran, care fusese trimis în Occident cu misiunea de a-l ucide pe Virgil Ierunca – critic literar refugiat în Franţa din 1947 şi jurnalist la Europa liberă – s-a predat serviciilor secrete vest-germane. Pe 10 februarie, doi funcţionari ai DST s-au prezentat la locuinţa scriitorului pentru a-l avertiza ca în următoarea săptămînă să evite să iasă din casă, întrucît "poliţia secretă română are obiceiul să trimită doi agenţi, al doilea supraveghindu-l pe primul şi în caz de nevoie înlocuindu-l."

Alte posibile atentate

În martie 1977 Emil Georgescu şi soţia sa au scăpat dintr-un accident de maşină. Într-o dimineaţă, cînd ieşeau cu maşina din garaj, ei au fost loviţi din faţă de un alt automobil. Din fericire, au scăpat nevătămaţi. Soţia jurnalistului a fost convinsă că era mîna Securităţii, idee întărită de faptul că anterior primiseră ameninţări telefonice anonime. Emil Georgescu a considerat însă că este vorba de o acţiune de răzbunare a unor români refugiaţi, pe care a refuzat să-i ajute să-şi reîntregească familiile. Faptul că episodul apare descris într-o notă informativă a Securităţii ne face să credem că este vorba de un posibil atentat al Securităţii vizînd, după toate probabilităţile, intimidarea jurnalistului.

În anii ’80, patru angajaţi ai Secţiei Române a postului Radio Europa Liberă, dintre care trei directori, au murit de cancer. Conform spuselor lui Pacepa, se bănuieşte că ar fi fost ucişi de Securitate cu un agent iradiant numit codificat "Radu", produs de o instalaţie portabilă de iradiere de producţie sovietică.

Primul dintre ei a fost Noël Bernard (director în perioadele 1955-1958 şi 1966-1981). În partea din dosarul CIE accesibilă apare o telegramă din 22 octombrie 1980. Întregul document este codificat, aşa încît trebuie tradus. La expeditor este semnat de "Nicolae + Titus" – numele de cod ale ofiţerilor operativi –, care îl trimit din "Videle" (Bonn, locul rezidenţei Securităţii externe din Germania). Documentul începe într-un mod cît se poate de clar pentru o telegramă codificată: "În legătură cu compromiterea şi lichidarea lui N. Bernard anexăm...". Şi continuă în cod: "Prin posibilităţile de care dispunem s-au întreprins note pentru a pune în aplicare acţiunea documentată de arhitectul şef." Ceea ce se traduce astfel: "Prin posibilităţile [operative] de care dispunem s-au întreprins măsuri [active] pentru a pune în aplicare acţiunea ordonată de şeful CIE [Nicolae Pleşiţă]." Ofiţerul din Centrală care a primit raportul a înconjurat cu creionul cuvîntul "lichidare" din titlul documentului şi a adăugat un semn de întrebare. Cu siguranţă că el a fost mirat de exprimarea clară a subordonatului său. Totodată, pe o "Notă-extras" datată 15 martie 1981, la o lună şi jumătate după ce Noël Bernard fusese operat de plămîni, există o rezoluţie pusă de colonelul I. Tiseanu. Documentul relatează conţinutul unui articol publicat de B.I.R.E. din Paris (nr. 732/1 martie 1981) în care este vorba despre starea gravă a sănătăţii lui Noël Bernard după prima operaţie de plămîni, pe care revista o numea "o convalescenţă pe timp îndelungat". În acel moment era cunoscut că jurnalistul are cancer. Colonelul Tiseanu scrie deci, de mînă, la sfîrşitul "notei": "[În atenţia] Tov. Col. [Dorin] Bogdan. Datele publicate de BIRE confirmă că măsurile întreprinse de noi încep să aibă efect". Documentul stabileşte deci o relaţie de cauzalitate între forma de cancer dezvoltată de jurnalist şi acţiunile Securităţii. În fine, pe o notă informativă a "sursei" "Someşan", din 18 ianuarie 1981, un colonel care a semnat indescifrabil a pus următoarea rezoluţie: "Revedeţi planul de măsuri în cazul N. Bernard şi completaţi-l cu noi acţiuni prin care să-l îndepărtam definitiv de la REL". Rezoluţia este datată 9 iunie 1981, cu şapte luni înainte de moartea lui Noël Bernard. Ea arată că Securitatea externă nu aştepta deloc ca jurnalistul să moară, ci făcea planuri operative ca să-l ucidă. Noël Bernard a murit într-adevăr pe 23 decembrie 1981, într-un spital din Bavaria, de cancer galopant la plămîni. Într-un articol de presă, Nestor Rateş, jurnalistul care a văzut dosarul CIE, numeşte aceste date "indiciile [...] că Securitatea a plănuit şi executat asasinarea lui Noël Bernard".

Cel de-al doilea director al Secţiei Române a RFE/RL, Mihail Barbu Cismărescu, cu pseudonimul jurnalistic Radu Gorun (1981-1983), a dezvoltat şi el un cancer pornind de la un chist muscular şi a murit pe 26 februarie 1983.

Cel de-al treilea, istoricul Vlad Georgescu (1983-1988), a încentat din viaţă pe 13 noiembrie 1988 din cauza unei tumori canceroase la creier. O notă de 4 pagini, de la sfîrşitul lunii iunie 1982, a colonelului Dorin Bogdan – superiorul din Centrală al lui I. Tiseanu în operaţiuni de acest tip – se încheie astfel: "Concomitent, vor fi completate datele actuale de cunoaştere (domiciliul său [al lui Vlad Georgescu – n. n.] din München, programul zilnic, preocupări extraprofesionale, deplasări etc.) şi se vor pregăti condiţiile pentru a se putea trece la neutralizarea sa completă"

Din datele pe care le avem pînă acum rezultă că, după toate probabilităţile, cei trei directori au fost asasinaţi de Securitatea externă prin iradiere. Inaccesibilitatea dosarelor Securităţii sau a părţilor lor care ar putea verifica această probabilitate nu face decît să accentueze bănuielile. În consecinţă, despre această situaţie avem mai mult decît o bănuială, dar mai puţin decît o certitudine.

Perdeaua de fum

Studierea acestui subiect este îngreunată de o serie de aserţiuni şi/sau lucrări care fie trimit pe piste false, fie ecranează înţelegerea. Iată-le pe cele mai importante.

În Orizonturi roşii, Pacepa relatează o întîlnire pe care a avut-o – probabil în 1977 – cu şeful de fapt al Ministrului de Interne libian (botezat de Securitate "Riyad"), în care acesta i-ar fi spus: "Atîta timp cît Carlos locuieşte aici, dispun de fonduri nelimitate pentru a-i acoperi toate cheltuielile pînă la sfîrşitul vieţii sale. [...] Carlos este un om nervos, agitat, care nu poate sta locului. El vrea să organizeze o nouă operaţiune împotriva unui stat occidental." Apoi "Riyad" ar fi cerut Securităţii, prin intermediul lui Pacepa, "un paşaport sud-american" pentru Carlos. Prima afirmaţie pare să fie complet falsă: din datele pe care le cunoaştem Carlos nu a locuit în Libia. Dar dacă a făcut-o într-adevăr, acesta s-a petrecut în mod excepţional şi pentru un timp extrem de redus. Membrul grupului care a folosit cu siguranţă Libia ca loc de odihnă a fost Johannes Weinrich, dar probabil nici el înainte de 16 iunie 1982. Din sursele care au stat la baza cărţii lui Schröm ştim că după atacul asupra conferinţei OPEC de la Viena, din 1975, Gaddafi îi promisese lui Carlos un milion de dolari anual, pe care i-a şi plătit de mai multe ori, motivat fiind probabil mai degrabă de serviciile pe care grupul le făcea Libiei după înfiinţarea ORI, organizaţie care în 1977 – anul la care probabil se referă relatarea lui Pacepa – nu exista.

Pe de altă parte, ştim cu toată siguranţa că Gaddafi nu l-a întîlnit niciodată pe Carlos, care, de altfel, nu a avut nici o întîlnire cu vreun lider politic din ţările cu care se afla în complicitate, ci numai cu ofiţeri şi şefi ai serviciilor secrete. Aşa încît, afirmaţia lui Pacepa că "Şacalul" era "un prieten intim al lui Gaddafi" este cu totul falsă. În fine, informaţia cu privire la procurarea de către Securitate a unui paşaport sudamerican fals este la fel de greu de evaluat. (Ne putem întreba, de pildă, la ce i-ar fi folosit, de vreme ce Carlos, fiind foarte cunoscut, nu de încă o identitate falsă avea nevoie, ci de acoperire diplomatică.) Prin urmare, ne aflăm în faţa unui discurs care amestecă informaţii neverificabile, cu altele complet eronate, cu banalităţi (vezi portretul psihologic schiţat lui Carlos) sau cu informaţii care, dacă sînt adevărate, nu contribuie cu nimic la înţelegerea noastră, căci sînt irelevante. Singura aserţiune care merită atenţia este aceea că "Şacalul" "vrea să organizeze o nouă operaţiune împotriva unui stat occidental". Dar şi ea poate fi luată în consideraţie doar dacă este degrevată de contextul sfîrşitul anilor ’70, căci este produsă în contextul general al publicării cărţii, care viza o întărire a rolului Statelor Unite de sub administraţia Reagan în lupta ideologică împotriva regimurilor comuniste din Est dirijate de Uniunea Sovietică.

În genere, datele privitoare la atentatele organizate de Securitate şi la relaţiile acesteia cu grupul Carlos, comunicate de Pacepa în relatările sale, mai mult încurcă o tentativă de analiză decît o ajută. Astfel, Pacepa relatează în Orizonturi roşii că la o dată necomunicată din 1978 Nicolae Ceauşescu i-a cerut să organizeze asasinarea lui Noël Bernard, directorul secţiei române a postului Europa Liberă. Apoi, în Cartea Neagră a Securităţii, el afirmă că pe 22 iulie 1978 Ceauşescu i-a cerut să-l ucidă pe Bernard folosind o instalaţie sovietică de iradiere, botezată "Radu" . Diferenţele de situare (prima discuţie Ceauşescu-Pacepa s-a desfăşurat într-un birou, iar cea de-a doua pe malul Lacului Tekirghiol, în staţiunea Neptun) şi raportul dintre cele două episoade rămîn neexplicate.

În Operaţiunile "Meliţa" şi "Eterul", lucrare dedicată refacerii imaginii Securităţii, care are ca subiect tocmai Radio Europa Liberă, Mihai Pelin, istoricul oficial al Securităţii, numeşte "abuzuri" acţiunile criminale din interiorul ţării ale Securităţii, iar pe cele ale Securităţii externe simple "agresiuni". În plus, aceste "agresiuni" ar fi fost... defensive, iar Securitatea ar fi sabotat în parte ordinele primite de la responsabilii regimului comunist de la Bucureşti. Cităm: "în războiul cu Europa Liberă, Securitatea a avut o reacţie de autoapărare şi nu s-a subordonat niciodată pînă la capăt indicaţiilor de partid". Lucrarea acestui autor a fost motivată de apariţia în presă, începînd din 1998, a unor informaţii fiabile privitoare la acţiunile criminale ale Securităţii împotriva postului, în speţă a atentatului cu bombă, pe care Pelin le numeşte sugestiv: "legende extravagante, inventate de o publicistică dezabuzată, [care] nu au nici un fel de relaţie cu adevărul." Într-un posibil clasament al abjecţiei, lucrările lui Pelin ocupă, indubitabil, locul cel dintîi.

Într-o lucrare de "convorbiri" din 2001, reluînd pista falsă a asasinării lui Pacepa de către grupul Carlos, Nicolae Pleşiţă afirmă că cel care ar fi dorit să-l ucidă pe acesta ar fi fost Arafat, iar nu regimul Ceauşescu; că el nu a avut nici un amestec în relaţiile lui Ceauşescu cu teroristul Carlos (ci numai mortul Sergiu Nica); că teroristul... renunţase la terorism şi că nu a primit nici un ban de la regimul comunist din România pentru atentatele săvîrşite. În fine, Pleşiţă nu spune un cuvînt nici despre celelalte atentate reale pe care le-a organizat şi coordonat. "Convorbirile" în cauză sînt o mostră de dezinformare de la un capăt la altul, motivate de posibila sa inculpare de către procurori.

Într-un interviu recent, realizat de Lavinia Betea cu un alt istoric oficial al Securităţii, Cristian Troncotă, găsim următorul dialog: [L.B.:] Despre acţiunile de lichidare a ofiţerilor de Securitate care au dezertat se găseşte ceva [în Arhiva Securităţii – n. n.]? / [C.T.:] Generalul Pleşiţă a mărturisit că, cel puţin în timpul când a condus Direcţia de Informaţii Externe, exista o structură care se ocupa de acţiuni speciale (de lichidări sau acţiuni umede), după modelul sovietic. A desfiinţat-o la nivelul anilor ’80, adică a reprofilat-o pe acţiuni antiteroriste în exterior. Dar a mai păstrat o structură pentru dezertorii (defectorii) din Securitate, întrucât în acea perioadă au început să se înmulţească. / [L.B.:] Aşa spune el? / [C.T.:] Da, aşa spune şi avem toate motivele să credem că are dreptate." Unitatea "R", de "lichidări", din CIE nu a fost nicicînd "desfiinţată", şi în nici un caz "reprofilată". Ea a existat şi a executat aceeaşi gamă de operaţiuni înainte de perioada în care Pleşiţă s-a aflat la conducerea CIE/DIE, la fel cum a continuat să o facă şi după. Dincolo de schimbarea de denumire, natura criminală a unităţii – ca şi a Securităţii în ansamblu – a rămas aceeaşi. În alt loc, Troncotă spune că: "Relaţia Carlos-Pleşiţă a avut două directive bine definite: prevenirea oricăror atentate teroriste pe teritoriul României şi capturarea lui Pacepa." Am văzut deja că "prevenirea antiteroristă" în cauză a fost realizată de Securitate tocmai prin organizarea de atentate teroriste, împreună cu Carlos sau separat, fapt care face din aserţiunea de mai sus o pură dezinformare, la fel ca şi din aceea că rolul cooperării dintre cele două organizaţii ar fi vizat "capturarea" (nu uciderea?!) lui Pacepa.

În lucrarea Duplicitarii, Cristian Troncotă afirmă necesitatea continuităţii dintre Securitate şi actualele structuri informative în acest fel: "restructurarea serviciilor secrete nu reprezintă decât o banală expresie pur teoretică şi fără nici o legătură directă cu ceea ce se întâmplă de fapt în lumea serviciilor secrete. / Au existat şi vor mai exista probabil paradoxuri. Istoricii care se ocupă de trecutul serviciilor secrete au reuşit să documenteze, prin probe indubitabile, existenţa unei continuităţi absolut necesare pentru activitatea de informaţii. Referirea vizează interesul naţional [subl. în text – n. n.] care a funcţionat sub cele mai subtile forme dincolo de orice ideologie, chiar şi în perioada războiului rece." Prezenta situaţie, descrisă de autor, nu are nimic paradoxal, la fel cum existenţa continuităţii dintre Securitate şi actualele structuri informative nu poate fi cu nici un chip un argument împotriva reformării lor. Prin urmare, sugestia autorului este aceea că Securitatea – de a cărei moştenire actualele structuri informative nu pot să scape (şi nici nu trebuie?!) – a fost, în ansamblu, garantul interesului naţional, în timp ce ea proiecta şi executa tot soiul de operaţiuni criminale. În plus, subtitlul lucrării – O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România (1965-1989) – sintetizează şi el acea imagine refăcută a Securităţii ca garant al siguranţei naţionale, existent într-un regim în care naţiunea era marea absentă. În concluzie, dacă lucrările lui Pelin sînt varianta hard a refacerii imaginii Securităţii, varianta soft o reprezintă cele ale lui Cristian Troncotă.

Criminalitatea comunistă astăzi

La începutul anilor ’90, în Germania Federală a fost arestat un agent Stasi care se afla în legătură cu Carlos. Asupra lui fost găsită o agendă care, între altele, cuprindea două numere de telefon ale CIE. Ele erau de la biroul colonelului Sergiu Nica, de la unitatea 0544/R. Chestionată de autorităţile germane, Securitatea externă a încercat să nege realitatea. Apoi, reprezentanţi ai serviciilor secrete germane au venit în România cu scopul de a discuta cu şefii CIE şi cu Nicolae Pleşiţă. Fără nici un rezultat însă. În faţa acestei lipse complete de cooperare, germanii s-au adresat SRI. Singurul efect obţinut a fost o vizită a lui Virgil Măgureau în Germania, care nu a fost urmată însă de nici un ajutor în rezolvarea cazului.

După 1989, Nicolae Pleşiţă a fost reactivat de Ion Iliescu, care l-a ridicat la gradul de general-colonel. Conform propriilor sale afirmaţii, în prezent este consultant al Serviciului de Informaţii Externe.

În anii ’90, directorul SRI de atunci, Virgil Măgureanu recunoştea – într-o scrisoare adresată şefului serviciului de securitate al RFE/RL, Richard Cummings – responsabilitatea Securităţii în atentatele cu colete-explozive îndreptate împotriva lui Paul Goma, Nicolae Penescu şi Şerban Orescu, exprimîndu-se astfel: "pentru a-i intimida pe unii colaboratori ai Europei Libere sau pe alţi adversari ai trecutului regim, au fost folosite prin poştă unele dispozitive explozive, care prin detonare au produs efectele cunoscute".

Începînd din 1997, dosarul Carlos a fost instrumentat de generalul Dan Voinea (numit în decembrie 1996 şef al Secţiei Parchetelor Militare din Parchetul General). Ancheta a fost demarată la cererea instanţelor occidentale. Judecătorul de instrucţie francez care a instrumentat cazul s-a declarat mulţumit de colaborarea cu Secţia Parchetelor Militare din România, spunînd totodată că este surprins de refuzul SIE (condus atunci de Cătălin Harnagea) de a-l sprijini cu documente referitoare la colaborarea Securităţii cu grupul Carlos. În septembrie 2000 Parchetul Militar a finalizat dosarul "Carlos Şacalul – filiera românească", formulînd recomandarea ca Nicolae Pleşiţă să fie trimis în judecată sub acuzaţia de "instigare la omor". Pe 15 martie 2001 însă, Dan Voinea a fost destituit de procurorul general, Ilie Botoş, pentru un presupus "management defectuos", în fapt pentru eforturile sale în instrumentarea cazului, care au adus prejudicii PDSR/PSD. Conform informaţiilor de presă, ancheta Parchetului s-a bazat pe declaraţiile persoanelor implicate în relaţiile regimului Ceauşescu cu grupul Carlos, pe "cîteva documente" obţinute de procurorii militari de la serviciile secrete moştenitoare ale Securităţii şi pe "un recent raport al SIE" (din anul 2000).

Pe 30 noiembrie 2001, cu ocazia sărbătoririi a 50 de ani de la înfiinţarea RFR/RL, secţia română a fost celebrată oficial de preşedinţie. Toţi jurnaliştii români au primit decoraţii sau diplome de merit pentru "contribuţia la înlăturarea totalitarismului comunist şi la instaurarea valorilor democraţiei şi ale libertăţii". Cu acea ocazie, preşedintele Ion Iliescu a confirmat public responsabilitatea Securităţii în atentate: "Nu putem uita nici morţile teribile şi încă neelucidate ale celor trei directori ai departamentului românesc al Europei Libere din anii ’80 – Noël Bernard, Radu Gorun Cismărescu, Vlad Georgescu sau a unui redactor de frunte al postului, ca Emil Georgescu. La fel cum nu putem uita barbara agresiune împotriva Monicăi Lovinescu, în 1977, ori pachetele-bombă primite de colaboratorii Europei Libere – Paul Goma, Nicolae Penescu, Şerban Orescu, ori atentatul de la München din 21 februarie 1981, coordonat – după cum dovedeşte ancheta în curs – de teroristul Carlos, la comanda fostei Securităţi."

Urmare a acestor declaraţii, la începutul anului 2002 conducerea Europei Libere, prin preşedintele ei, Thomas Dine, a adresat o cerere oficială pentru cercetarea dosarelor Securităţii privind RFE/RL, iar Nestor Rateş, consilierul pentru politici editoriale al directorului general, a fost delegat să le studieze. El a primit în total 65 de dosare, dintre care 11 din Arhiva DIE/CIE (cópii de pe microfilm), restul fiind produse de Securitatea internă (grupa operativă "Eterul"). Dosarele au fost foarte bine cenzurate înainte de remiterea la CNSAS. Rezultatul a fost că serviciile secrete au răspuns pozitiv cererii, însă nu au dat informaţii cruciale despre operaţiunile criminale ale Securităţii asupra angajaţilor postului. Astfel, regimul Iliescu a reuşit o abilă operaţiune de imagine, fără a livra datele cu adevărat aşteptate de petenţii îndreptăţiţi.

Între 2000 şi 2004 dosarul "Carlos – filiera românească" a fost închis de PSD şi Ion Iliescu din motive politice, apoi, după schimbarea de putere din decembrie 2004, a fost redeschis. Motivele sînt date de cererea comisiei rogatorii franceze şi a Procuraturii Federale germane, pentru investigarea implicării Securităţii (şi a lui Pleşiţă) în atentatele realizate de Carlos de pe teritoriul român şi cu sprijinul Securităţii regimului Ceauşescu; şi plîngerea penală a lui Paul Goma împotriva unui număr de 15 ofiţeri de Securitate şi/sau angajaţi ai Ministerului de Interne responsabili de activităţi criminale duse împotriva sa şi a familiei sale (între care şi Nicolae Pleşiţă), datată Paris, 20 noiembrie 2004, şi depusă la Parchet în cursul lunii următoare. În consecinţă, plîngerea lui Paul Goma a fost şi ea anexată la dosar, iar în ianuarie 2005 acesta a fost redeschis. În iunie 2005 dosarul a fost finalizat, cu recomandarea ca Nicolae Pleşiţă să fie inculpat pentru "acte de terorism" şi "[crime] contra păcii şi omenirii" comise pe teritoriul Franţei şi Germaniei. Conform procedurii, pe 21 iunie 2005 acesta a fost supus unei expertize medico-legale, ale cărei rezultate nu se cunosc încă.

Asemeni criminalităţii naziste, este necesar ca şi criminalitatea comunistă să fie definită într-un mod specific. Ambele fac parte dintr-un gen de criminalitate pe care îl putem numi "de tip ideologic". Acţiunile descrise în acest studiu nu presupun însă nici o înţelegere specială, ele fiind direct inteligibile şi putînd fi asociate cu uşurinţă crimelor împotriva păcii şi umanităţii, aşa cum au fost ele definite pentru prima dată la Procesul de la Nürnberg, din 1945. Conform Tribunalului, "crimele împotriva păcii" reprezintă "dirijarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea unui război de agresiune sau a unui război care violează tratatele, asigurările sau acordurile internaţionale, ori participarea la un plan concertat sau la un complot pentru ducerea la îndeplinire a unuia dintre actele de mai sus". La rîndul lor, "crimele împotriva umanităţii" sînt definite astfel: "asasinatul, exterminarea, aducerea în stare de sclavie, deportarea şi orice alt act inuman comis împotriva oricărei populaţii civile, înainte de sau în timpul războiului, ori chiar persecuţiile din motive politice, rasiale sau religioase, dacă aceste acte sau persecuţii – care au constituit sau nu o violare a dreptului intern al ţării în care au fost săvârşite – au fost comise în continuarea oricărei crime care intră în competenţa Tribunalului sau în legătură cu această crimă." Totodată, legislaţia precizează: "Conducătorii, organizatorii, provocatorii sau complicii care au luat parte la elaborarea sau la executarea unui plan concertat, ori a unui complot pentru a comite una dintre crimele mai sus definite, sînt responsabili de toate actele săvârşite de orice persoană care a executat acest plan." Codul penal român cuprinde şi el această crimă la art. 357, intitulat "Genocidul".

Rămîne de văzut dacă ancheta penală s-a limitat la investigarea lui Nicolae Pleşiţă sau a vizat, pe de o parte, o cercetare în profunzime a relaţiilor criminale şi a persoanelor din Securitatea regimului comunist condus de Nicolae Ceauşescu, aflate în legătură cu grupul terorist Carlos, şi, pe de altă parte, a aceluiaşi tip de acţiuni şi a persoanelor din Securitate implicate în numitele acţiuni întreprinse împotriva românilor exilaţi, a cetăţenilor şi a statelor occidentale.

Este util de spus că pînă în prezent regimurile postcomuniste din România, deşi sînt alese prin scrutin popular şi se pretind democratice, nu au luat măsurile administrative şi legale necesare pentru a detaşa instituţiile statului de trecutul comunist. Fapt şi mai revelator, ele nu au procedat nici măcar la o condamnare simbolică a acestui trecut criminal, continuînd să-l tragă după ele.

Schimbînd deci registrul legal cu cel moral, dacă instituţiile statului de după 1989 au ales această cale, este mai uşor de înţeles de ce nici o persoană implicată în acţiunile criminale ale regimului comunist nu a simţit nevoia să ceară scuze victimelor sale, mizînd pe complicitatea actualelor structuri politice şi informative în acoperirea acestor acţiuni. Pe de altă parte, fără o asumare a vinei, iertarea nu poate exista nicicînd. Sau, altfel spus, dacă victimele şi urmaşii lor pot uita, ei nu pot ierta. Căci, necerută, iertarea nu este în acest caz decît o transfigurare a fricii sau a nepăsării. În fine, va exista şi o categorie de oameni care nu va putea nici uita şi nici ierta aceste crime. În eternitate...

Mircea Stănescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!