Cultura Duhului

"Unde duce cultura cuvântului lui Dumnezeu, credinţa în cuvintele lui Dumnezeu? Cuvintele lui Dumnezeu omului pot părea, şi par de multe ori, sminteala cea mai mare, şi însuşi Apostolul Pavel nu se sfieşte a vorbi de « nebunia lui Dumnezeu », dar adaugă că nebunia lui Dumnezeu se arată mai înţeleaptă decât înţelepciunea omului. Înţelepciunea omului e neputincioasă, precum şi omul; este stricăcioasă, precum şi omul; dar ceea ce ne pare nouă a fi o nebunie, dacă este dumnezeiască, să ne împărtăşim cu această nebunie, şi vom vedea că asta era înţelepciunea" (Pr. Rafail Noica, Cultura Duhului, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2002, pp.28-29).

Pr. Rafail Noica încearcă să definească noţiunea de cuvânt, de cuvânt al Domnului, plecând de la existenţa a priori a ceea ce numeşte "cultura Duhului". Dincolo de nivelul prim, cel de informaţie a cuvântului, el mai semnifică, în tradiţia religioasă, şi împărtăşire, cuminecare. Cultura, ca o devenire a propriei cultivări – există o cultură a păcatului, "o cultură smintită", tot aşa cum există o cultură a pământului – este în permanent acord cu vocea Tatălui ceresc, modelând existenţa umană. Această voce interioară se dezvoltă treptat prin trăirea cuvântului divin, contribuind la împlinirea unei culturi a Duhului. Înduhovnicirea celor cinci simţuri conduc fiinţa la o reală cunoaştere a lui Dumnezeu. În măsura în care aceste simţuri nu sunt înduhovnicite, ele devin prin cultură (ca şi cultivare), omul ajungând "să cultive cuvântul lui Dumnezeu".

Ascultarea, acel "auz al cuvântului", înainte sau dincolo de a fi o disciplină în Biserică, "este o auzire şi un discernământ". Cu alte cuvinte, fiinţa discerne vocea Tatălui într-un mod distinct, în raport cu orice altă voce. Numai "cultivând cuvântul lui Dumnezeu – afirmă Pr. Rafail Noica – cultivăm în noi sămânţa vieţii". Prin urmare, cuvântul lui Dumnezeu constituie cultura Duhului.

Este vorba de o păzire a cuvântului lui Dumnezeu nu la nivelul etic, al purei formalizări, ci la nivelul trăirii duhovniceşti, al practicii efective. Pornind de la presupoziţia unei cercetări duhovniceşti care implică o interogaţie capitală de ce, fiinţa poate descifra sensul şi esenţa lucrurilor. Cu alte cuvinte, păzirea cuvântului lui Dumnezeu depăşeşte aspectul moral implicit, efectul său secundar, trimiţând la sensul său primordial, acela al cuvântului de viaţă. Prin păzirea cuvântului lui Dumnezeu se creează posibilitatea ca acest cuvânt "să sălăşluiască şi să petreacă în noi". Această nuanţă, în limbajul teologic arhaic, dă măsura plenitudinii energiei creatoare divine.

Astfel, cuvântul devine cuminecător pentru om, în măsura în care "se împărtăşeşte numai în vieţuire". Nevoia interioară a fiinţei umane depăşeşte nivelul unui studiu abstract scripturistic sau nivelul formalismului, prin simpla împodobire a casei cu icoane sau a ascultării unei muzici bisericeşti. Adoptarea unei "culturi îmbisericite", printr-un mod specific de trăire este o primă etapă esenţială în procesul prefacerii spirituale. Îmbisericirea înseamnă intrarea şi rămânerea în Biserică, integrarea în duhul Predaniei, adică ascultare şi supunere desăvârşită poruncilor ei.

Cultura Cuvântului, de care vorbeşte Pr. Rafail Noica, duce tocmai spre sfera Nefigurabilului, a Invizibilului, a Inefabilului. Întreaga căutare umană "trădează chipul dumnezeiesc în om". Cuvântul lui Dumnezeu este cuminecător pentru om la toate palierele: al cuvântului, al simţului şi chiar la palierul concret "al mâncării".

Nebunia întru Hristos este forma autentică a sophiei din care fiinţa se poate împărtăşi, acea energie creatoare de viaţă. Cultura Duhului este o proiecţie eternă a "calităţii dragostei lui Dumnezeu", a cărui virtute este smerenia "care se dă fără întoarcerea asupra sa". Nu se poate înţelege semnificaţia profundă a acestei culturi a Duhului pe care o exprimă magistral Pr. Rafail Noica fără a ne raporta la o valoare esenţială a creştinismului, la atributul său primordial, libertatea credinţei.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!