Parintele Rafail Noica despre moarte si viata

Subiectul de astazi este o întrebare pe care am socotit-o minunata în ultima cuvântare pe care am tinut-o aici, care era: Din ce moarte ne-a izbavit Hristos? Eu am simtit ca n-am raspuns cum se cuvenea, sau, cum se zice mai popular, n-am fost pe faza. As raspunde asa: din moartea necunoasterii de Dumnezeu, care ne-a survenit tocmai din gustarea pomului cunoasterii. Asa cum m-a izbit întrebarea, ca fiind minunata, tot asa îmi vine sa zic ca m-a trasnit si raspunsul: Moartea necunoasterii de Dumnezeu survenita tocmai prin gustarea pomului cunoasterii, dar ma iertati, de acum încolo as vrea sa zic "lemnul cunoasterii" (acesta era traducerea mai veche). În vechime traducatorii nu-si permiteau sa parafrazeze atâtea ca în modernitate si mai bine faceau, în general. De ce "lemnul cunoasterii"? Nimeni nu vorbeste de pomul Crucii, dar în greaca, în slavona, exista ecoul acesta pe care-l are lemnul Crucii, si lemnul vietii, si lemnul cunoasterii si toate lemnele raiului (zice un tropar de-al nostru cântat în Marele Post: "…s-a înfipt lemnul Crucii pe Golgota si iadul a strigat: vai, cine a împlântat o aschie de lemn în inima mea?!"). Limba noastra, care a cunoscut duhul dreptei slaviri, si-a însusit anumite formule si anumite expresii si un anumit vocabular, însa nu deplin, si cu navala modernitatii, le pierdem. E foarte important sa nu pierdem cuvântul si sensul cuvântului. E important ca Scriptura si tot ce este liturgic sa fie o traducere si nu o tradare. Se tot citeaza, cel putin în Occident, expresia italiana "Traduttore – traditore" ("Traducator, tradator"). Sa nu tradam, ci sa traducem, fiindca, mai ales în cele bisericesti, cuvântul are o importanta deosebita. Cuvântul nu este doar un purtator de informatie, cuvântul are energie; energia asta este mântuitoare si daca nu, risca sa fie ucigasa. Cuvântul este unul din numele lui Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu.

Blestem

Parintele Sofronie socotea ca blestemul cel mai mare este a nu-L cunoaste pe Dumnezeu. Banuiesc ca multi din contemporanii nostri sunt "bine mersi" fara Dumnezeu. Ne e un pic dor de El, poate mai avem si greutati si ne amintim ca mai este si Dumnezeu si poate ca ne ajuta El când altii nu pot, însa nu ne dam seama ca a murit ceva în sufletul nostru si nu ne dam seama tocmai fiindca suntem morti, iar moarte înseamna faptul de a nu-L cunoaste pe Dumnezeu. E sigur ca, desi a fost fata catre fata cu Dumnezeu, Adam nu a ajuns sa cunoasca pe Dumnezeu destul de deplin. Daca ar fi cunoscut Adam pe Dumnezeu destul de deplin ar fi fost cu neputinta mincinosului sarpe sa-l însele pe Adam, respectiv pe Eva…

Chipul mortii

Ce numim noi moarte? Ne îngrozeste si ne întristeaza dincolo de orice masura chipul mortii. Un trup care pâna odinioara fiind în viata avea cât de cât o înfatisare, sa zicem o frumusete, chiar si un om rau, un om îmbatrânit, urâtit poate de ani si de cine stie prin ce trecuse viata lui, dar, în comparatie cu trupul lui mort, avea o frumusete, în el statea viata. Trupul neînsufletit are un chip care îngrozeste pe om nu numai în sensul de frica, de groaza, îngrozeste si în sensul de urâciune, ceva de nerabdat, ceva ce omul nu poate sa suporte. Si nu va putea niciodata, fiindca Dumnezeu nu a vrut ca omul sa se împace cu moartea. Dumnezeu nu vrea sa ne împacam cu moartea, caci ea este vrajmasul, singurul vrajmas. Si daca harul lui Dumnezeu îl putem numi sabie pentru a lovi pe vrajmasi, e sabie pentru moarte si numai pentru moarte. Deci, pentru noi, chipul mortii este trupul neînsufletit, dezbinarea între trup si suflet.

[...] Dar, iubiti frati si surori, pe de alta parte, moartea, ca proces din viata noastra, daca am trai noi crestineste, este o minune. Sub aspectul acela tragic, Dumnezeu omoara moartea, adica, cum zice Sfântul Pavel, tot ce este pacat se sfârseste cu moartea. Moartea nu este altceva decât energia mortii care lucreaza în noi. Ar trebui multe definitii date, dar nadajduiesc la experienta vietii voastre. Domnul si harul lui Dumnezeu sa va explice si experienta vietii si cartile citite, ca n-avem timp sa explicam fiecare cuvânt. Sa nu ne oprim la definitii morale, e prea putin morala, trebuie sa o depasim cât mai curând, nu în imoralitate (asta e a cadea dincoace de morala), trebuie sa trecem dincolo de morala, în fiintialitate, în ontologie, daca vreti.

[...] Deci, pacatul trebuie înteles ca lucrare a mortii în noi, care înmulteste moartea, ne umple de moarte. Moartea este sfârsitul acestei lucrari. Dumnezeu a zis "…ca rautatea sa nu fie fara de moarte, acum sa îndepartam pe Adam din rai" si a pus moartea despartire între trup si suflet, cum zice rugaciunea de iertare a arhiereului la înmormântare: sufletul sa se întoarca de unde fiinta si-a luat, iar trupul sa se dea în cele din care a fost alcatuit. Pacatul este chipul mortii, al mortii vazute ca despartirea sufletului de Dumnezeu, Facatorul lui. Asta este moartea, asta este pacatul. Tot ceea ce desparte sufletul omului de Facatorul lui, de Dumnezeu, e moarte. Lucrarea acelui lucru, acelei energii, a acelui gând, a acelei fapte este pacat, este lucrarea mortii. Iar tot ceea ce aduce pe om catre Dumnezeu este viata si este stingerea lucrarii mortii. Viata si libertatea ne sunt date pentru ceea ce numeste Biserica: pocainta.

Intrarea în aceasta viata

Dar de ce a suferit Eva blestemul acesta al nasterii în dureri? Pentru ca nasterea omului în lumea asta îngâna omului nasterea omului la sfârsitul vietii asteia. Asa cum ne-am facut gestatia în pântecele maicii pentru a veni în viata asta, tot asa ne facem devenirea asta între nastere si mormânt, a doua gestatie, pentru a ne naste întru cele vesnice. În dureri si poate cu plângere se face nasterea omului în lumea asta. Pruncul se naste plângând si în plânsoare însotim trupul neînsufletit la mormânt si cu plângere îl înmormântam. Plângerea însa trebuie sa fie numai pentru viata asta si face parte din dinamica pocaintei, cu atâta parere de rau pentru relele facute. Noi gândim obiectiv. Faptul ca am facut o greseala si-mi pare rau pentru ea, nu asta este înca pocainta, dar este un început. Adica, o parere de rau ca vedem ca am scrântit-o, asta e normal. Dar lacrimile adevarate sunt când sufletul începe sa traiasca faptul ca despartirea de Dumnezeu este un blestem si ca acel blestem este moarte. Ca el, sufletul, despartit de Dumnezeu (sufletul nostru fiind persoana; nu iau analitic doar sufletul, ci cu trupul si cu tot ce alcatuieste persoana omului), daca îsi da seama ca e despartit de Dumnezeu, înseamna ca cunoaste cât de putin pe Dumnezeu, macar atât cât sa îsi dea seama ca e despartit de El. Când cunoaste sufletul pe Dumnezeu? Atunci când începe sufletul sa-si puna întrebarea "De ce Dumnezeu ne-am despartit noi?", "De care dragoste ne lipsim noi?". Lacrimile vin din dragoste, nu din parere de rau obiectiva (ca am facut – obiectiv - ceva tâmpit, sa zicem), ci ca prin acea prostie, prin acea rautate când s-a ranit dragostea lui Dumnezeu, începem sa ne despartim de dragostea asta.

Nimic mai vulnerabil decât dragostea

[...] Îndraznesc sa mai spun un lucru: dragostea – si când vorbim de dragoste vorbim de Dumnezeu -, dragostea divina este atotputernica, însa nimic nu este – paradoxal - mai vulnerabil decât dragostea. Daca Dumnezeu n-ar iubi, dragostea n-ar putea fi ranita si Dumnezeu n-ar putea fi ranit. Paradoxal, dragostea adevarata, dumnezeiasca este asa de intensa, este "foc mistuitor" care mistuieste nemistuind; dar oare cum? De ce nu mistuie? Pentru ca Dumnezeu este nemuritor si totusi, în acelasi timp, este, cum zicem noi, cu limbajul nostru de la psihologie: vulnerabil. În ce sens vulnerabil? Subtire, mereu se margineste! Si în ce sens se margineste? Nu se ofenseaza zicând: asta-i erezie! Dumnezeu nu cunoaste mânie, ofensa; nu-L poti ofensa pe Dumnezeu. Numai prostii ne ofensam, ca daca cineva mi-a zis ca sunt un porc, ma si ofensez si ma supar pe el… da’ uita-te-n oglinda, poate nu e foarte bine ce vezi acolo, dar porc nu e! Degeaba m-am ofensat! Avem slabiciune, avem moarte. Dumnezeu nu are slabiciune, nici moarte si nu se supara, ci ma iubeste pe mine, desi, pacatuind, eu ma lipsesc de dragostea Lui si tot ce vrea sa reverse în mine… Dumnezeu vrea sa devin un dumnezeu, dar nu pe calea asta amatorista, ci pe calea, hai sa-i zicem profesionista. Dumnezeu profesional ne învata cum sa ajungem la El si daca ar putea sa ne dea mai mult decât ce este El, ne-ar da mai mult! Asta-i dragostea dumnezeiasca! De ce îndraznesc sa zic eu ca ne-ar da mai mult? Fiindca Hristos în experienta Lui de om ne spune ca "cei care cred în Mine cele ce le fac Eu si ei le vor face si mai mari decât acestea pentru ca Eu ma rog catre Tatal". Poftim, care este iubirea lui Dumnezeu! Ce soptea sarpele ca vrea Dumnezeu? Ca nu cumva sa ajungem ca Dumnezeu! …Sfinti, de-a lungul istoriei, au înviat din morminte oameni morti de nu stiu când. Hristos a fagaduit "nu numai ca veti face ce fac Eu, ci si mai mari decât acestea". Poftim, ce invidie are Dumnezeu? Nici una! Dragostea se daruieste total si daca ar putea da mai mult decât totul, ar da mai mult, si când a putut sa dea mai mult a dat mai mult macar în conditiile astea limitate, pamântesti.

Crucea – de viata facatoare

Crucea nu este suferinta. Crucea, si de aceea o numeste Biserica de viata facatoare, este dragoste. Dar Crucea, în lumea asta salbatica, nu poate decât sa fie suferinta. Dragostea dumnezeiasca în lumea asta nu poate sa fie decât suferinta si asta este Crucea. Crucea trebuie sa o întelegem ca dragostea jertfelnica a lui Dumnezeu care, cum zice Sfântul Ioan Evanghelistul: daca i-a iubit pe ai Sai, pâna în sfârsit i-a iubit. Care sfârsit? Însasi moartea prin chin, prin rusine, rusinea ca L-au facut de doua parale, cica si-a pierdut tot ce propovaduise, tot ce fusese a fost facut acum de doua parale. Nici astfel nu I-a biruit dragostea! Dragostea e jertfelnica pâna la capat…

Pr. Rafail Noica

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!