Mi se spunea "Depanatorul"

Pe la începutul lui 2001 am adresat CNSAS-lui o cerere prin care solicitam să mi se îngăduie accesul la propriul dosar. După aproape un an, în ianuarie 2002, am primit un răspuns neconcludent. Mi se aducea la cunoştinţă că, "până la preluarea integrală a arhivelor fostei Securităţi de la deţinătorii acesteia (S.R.I., S.I.E. şi S.A.M.)", nu mi se poate satisface cererea. În concluzie, mi se recomanda să aştept. Şi am aşteptat cinci ani. Între timp, interesul pentru scotocirea trecutului mi-a scăzut semnificativ. Consideram, pe bună dreptate, că întâlnirea cu "strigoii trecutului" m-ar fi costat prea mult suflet. Şi apoi, ce-mi putea dezvălui un dosar al cărui conţinut îl bănuiam? Poate doar numele unor prieteni ori cunoscuţi care au dat informaţii despre mine, sau rapoartele unor "filatori" pe care, la vremea respectivă, îi simţisem uneori în spatele meu. Or, după atât amar de vreme, aceste lucruri nu mă mai interesau prea mult. Aşa că m-am resemnat şi nu am mai făcut nici un demers în acest sens.

Şi iată că tocmai când nu mă mai aşteptam, în primele zile ale acestui an, am fost înştiinţat de către CNSAS că "în urma verificărilor efectuate în arhive, s-a identificat un dosar întocmit de fosta Securitate" pe numele meu. Şi, în consecinţă, eram invitat la sediul instituţiei respective, să-l consult. Bineînţeles, m-am dus. Şi au început surprizele. În primul rând, m-a frapat puţinătatea dosarului, care conţinea doar 38 de file, ceea ce era mult prea puţin pentru o perioadă de sfert de secol (1964-1989), cât fusesem hărţuit de Securitate. Curând însă aveam să-mi dau seama că acest dosar conţine doar documente din primele luni ale punerii mele sub supraveghere. Eu m-am eliberat din Aiud la începutul lui august 1964 şi ultimele note informative existente în acest dosar datau din martie sau aprilie 1965.

Apoi, mai mult de jumătate din cele 38 de file erau "înscrisuri" care proveneau din timpul detenţiei. Câteva caracterizări, mai mult sau mai puţin "prieteneşti", făcute de unii colegi de temniţă, rapoarte ale unor ofiţeri politici referitoare la unele discuţii "amicale" avute cu mine şi, ceea ce este mai important din punctul meu de vedere, câteva declaraţii pe care le-am dat, la cererea personală a colonelului Gheorghe Crăciun, în legătură cu poziţia pe care o aveam, la vremea respectivă, faţă de trecutul meu de "bandit legionar", faţă de acţiunea de reeducare şi mai ales faţă de regimul democrat-popular din ţară. Uitasem complet de aceste declaraţii şi, cum mi s-au părut interesante, am cerut să mi se facă după ele copii xerox, pentru că intenţionez să le dau publicităţii. Mai ales pe prima dintre acestea, datată 15 decembrie 1962, pentru conţinutul căreia mi s-a aplicat ulterior un regim extrem de sever.

De asemenea, sunt interesante rapoartele unor ofiţeri politici privitoare la discuţiile pe care aceştia le-au avut cu mine. Conţinutul acestor rapoarte îmi confirmă unele supoziţii pe care le-am avansat cândva în legătură cu acţiunea de reeducare de la Aiud şi din alte penitenciare. Într-un articol pe care l-am scris acum câţiva ani pe această temă presupuneam, doar după observaţiile făcute de mine la vremea respectivă, că acţiunea de reeducare a fost concepută cu mult înainte de demararea ei, care a avut loc în primele luni ale lui 1962, şi că ea a fost cu minuţie pregătită timp de câţiva ani. Iată ce afirmam eu atunci: "După unele indicii se pare că această acţiune a fost hotărâtă în birourile Comitetului Central şi ale Ministerului de Interne în acelaşi timp în care au fost hotărâte şi masivele arestări din anii 1958-1959. După retragerea trupelor sovietice din România, comuniştii români au luat o serie de măsuri menite să intimideze populaţia şi să preîntâmpine eventualele încercări de revoltă, pe de o parte, iar pe de altă parte, să dovedească Moscovei că regimul comunist din România este consolidat şi că poate face faţă singur reacţiunii interne. Printre acţiunile întreprinse atunci se numără şi masivele arestări operate în perioada imediat următoare. Tot atunci, însă, ei au hotărât şi regimul care urma să fie aplicat tuturor celor din închisori pentru ca aceştia, atunci când se vor elibera (la termen sau, datorită conjuncturii, înainte de termen), să iasă din închisoare nu cu aură de eroi, ci stigmatizaţi şi compromişi, aşa încât să nu mai constituie un pericol pentru regim". Aceste supoziţii ale mele, în special cea privitoare la lunga perioadă de pregătire a acţiunii de reeducare, par să fie confirmate de unele dintre aceste rapoarte ale ofiţerilor politici. Căci iată ce spune căpitanul Chirilă într-un asemenea raport, după ce mai întâi mă caracterizează ca fiind un individ interiorizat, suspicios, cumpănit şi ferm în răspunsuri, deci greu de convins: "În concluzie, nu cred că poate fi recrutat pentru acţiunea pe care o pregătim" (subl. mea). Menţionez că în perioada respectivă (anii 1959-1960) administraţia închisorii încerca să depisteze printre deţinuţi elemente care să accepte reeducarea şi să colaboreze în vederea demarării acesteia.

În afară de "înscrisurile" care proveneau din perioada detenţiei, acest prim dosar mai conţinea şi "documente" care se refereau la monitorizarea mea în primele luni de după punerea în libertate (adrese schimbate între Direcţia Generală a Securităţii din Bucureşti cu Securitatea Regiunii Galaţi, unde fusesem obligat să mă stabilesc, dar în scripele căreia nu figuram, precum şi câteva note informative date de persoane pe care nu le-am putut identifica). Nimic edificator deci.

După consultarea acestui prim dosar, la insistenţele mele pe lângă un membru mai de vază al CNSAS, mi-au mai fost descoperite... încă trei şi, în aceeaşi zi, am consultat două dintre ele, al treilea neputându-mi fi înmânat, deoarece abia sosise şi era încă "în lucru". Unul dintre cele două dosare care mi-au fost puse la dispoziţie conţinea doar o singură filă (o adresă oarecare), care mi s-a părut nesemnificativă, iar al doilea, ceva mai consistent (avea aproximativ 100 de pagini), conţinea note informative şi, îndeosebi, multe rapoarte de urmăririe, care se întindeau pe o perioadă de circa un an de zile, adică din iunie 1965 până prin iunie-iulie 1966. Eu, între timp, mă căsătorisem, obţinusem buletin de Bucureşti şi reuşisem să-mi iau şi un serviciu – la munca de jos, bineînţeles, căci în învăţământ (eram absolvent al Facultăţii de Istorie) nici vorbă să fiu primit. Cu mare greutate am reuşit să fiu angajat ca "încărcător-descărcător" (hamal, de fapt) la o cooperativă de reparat televizoare. Aşa că mă aveau la îndemână şi mă puteau ţine sub o observaţie strictă.

Ceea ce m-a surprins, chiar de la început, a fost cantitatea enormă de energie şi efortul material considerabil cheltuite, absolut gratuit, pentru a ţine sub observaţie un ins ca mine, evident inofensiv, cel puţin deocamdată. Cum mai puteam complota eu, după 12 ani de cumplită detenţie, împotriva regimului? Nu mai aveam nici un fel de relaţii, nu mai aveam nici prieteni şi, mai ales, nu mai aveam nici entuziasm. Totul era altcum. Întreaga societate suferise parcă o mutaţie pe care nu o sesizam decât noi, cei ieşiţi din infern. Până şi rudele (în afară de mama şi de fraţi, care m-au primit cu căldură) mă priveau cu suspiciune. Cu ostilitate chiar – cei ce se înregimentaseră noului regim şi se căpătuiseră. Unii dintre foştii mei colegi mă ocoleau, alţii abia îmi răspundeau la salut, iar unii dintre prietenii de ideal şi de luptă, care trecuseră între timp de cealaltă parte a baricadei, mi-au trîntit, la propriu chiar, uşa în nas. În aceste condiţi, nouă, celor care fuseserăm transplantaţi din "veşnicia temniţei" într-o lume care nu mai era a noastră, ne-a trebuit cel puţin un an, unora, iar altora mai mult chiar, pentru a ne resocializa şi adapta, oarecum, noilor realităţi, care erau complet diferite de cele pe care le lăsaserăm la "plecare". Aşa stând lucrurile, era clar pentru oricine, şi pentru securişti chiar, că noi, cei abia eliberaţi din temniţe, nu mai puteam constitui, cel puţin deocamdată, un pericol pentru noua orânduire socială. Atunci, de ce atâta strădanie? Pentru ce atât efort şi atâta cheltuială? Explicaţia nu este decât una singură: pentru că Securitatea avea nevoie să-şi justifice existenţa – a sa şi a imensului aparat de represiune pe care şi-l crease. Zeci de informatori, case conspirative, ofiţeri de legătură, "filatori", maşini de urmărire etc. Numai în ce mă priveşte, pe parcursul unui singur an de urmărire, m-am bucurat de atenţia unei reţele care număra mai bine de o duzină de informatori, dintre care nu am putut identifica decât pe doi sau trei, deoarece toţi aveau nume conspirative. De asemenea, zile de-a rândul am fost filat încontinuu. Mă preluau dimineaţa, de cum ieşeam din blocul în care locuiam, şi mă aduceau înapoi seara. Îmi dăduseră chiar şi un nume de cod. Îmi spuneau: "Depanatorul". La început, descoperind acest apelativ în rapoartele de urmărire, nu am înţeles pentru ce îmi spuneau aşa, dar curând mi-am dat seama. După cum am relatat deja, eu lucram ca încărcător-descărcător la o cooperativă de reparat televizoare şi, în derâdere probabil, m-au botezat aşa. Iată cum începea un astfel de raport: "Depanatorul a ieşit din bloc la ora cutare cu o plasă şi cu o carte în mână. A mers citind din carte până în staţia de autobuz. S-a urcat în troleibuzul 90, a cumpărat bilet, s-a aşezat pe un scaun şi a început să citească din carte. A coborât la a treia staţze, a intrat într-o policlinică unde a stat zece minute, apoi a ieşit, s-a urcat iar în troleibuz şi a mers citind din carte până la Kogălniceanu. Aici a coborât şi s-a întâlnit cu un cetăţean cu care a stat de vorbă şapte minute. La despărţire, cetăţeanul respectiv a fost preluat de tov. X, iar eu am continuat urmărirea obiectivului". Şi aşa mă însoţea pretutindeni până mă întorceam acasă, seara târziu, pentru ca a doua zi să o ia de la început. Cum eu mă deplasam cu o dubiţă T.V. la clienţi acasă, să le iau televizoarele care necesitau reparaţie în "laboratorul" cooperativei, îl plimbam prin cele mai îndepărtate mahalale ale Bucureştiului. Probabil că avea la dispoziţie o maşină, căci altfel nu-mi explic cum ajungea, o dată cu mine, tocmai în Giuleşti-Sârbi, Bucureştii Noi sau Militari...

Citind aceste note informative şi, îndeosebi rapoartele de filaj, m-am întrebat pentru ce mi se dădea mie o asemenea importanţă. Nu eram nici o personalitate marcantă, care să polarizeze în jurul ei energii (de altfel inexistente, la vremea aceea, în societatea românească), nu eram nici chiar atât de nesocotit ca să instig pe cei din jur la nesupunere şi nici nu dădusem vreodată semne că aş fi dispus să mai complotez împotriva regimului. Atunci de ce atâta atenţie? Probabil, mă gândesc eu acum, pentru că se considera că am ieşit din temniţă nereeducat. Mi se făcuse, presupun, o astfel de caracterizare la "eliberare" şi Securitatea ţinea seamă de ea. Aşa se explică, probabil, şi existenţa la dosarul meu de urmărire a declaraţiilor date de mine, la cererea colonelului Crăciun, în timpul reeducării. Spre edificare, reproduc în continuare una dintre acestea.

DECLARAŢIE

Subsemnatul Andronescu C. Demostene, deţinut în penitenciarul Aiud, fiind solicitat să-mi spun părerea despre trecutul meu şi să-mi definesc poziţia prezentă, declar următoarele:

De la început ţin să precizez că ceea ce voi spune acum, va corespunde întru totul realităţii, adică în tot ceea ce voi spune voi fi eu cel adevărat. Nici nu voi brava luând o atitudine absurdă, pentru că nu-mi este felul, dar nici nu voi afişa o atitudine ipocrită, căutând să mă înşel atât pe mine, cât şi pe cei care îmi cer această precizare.

Legionar propriu-zis nu am fost niciodată, pentru că atunci când am intrat eu în viaţă, mişcarea legionară nu mai exista ca organism politic. (Precizez că am 35 de ani.) Am venit însă în contact, prin lectură şi prin viu grai, cu concepţia de viaţă şi cu principiile legionare. M-a interesat mai puţin aspectul politic al doctrinei legionare şi m-am oprit mai mult asupra aspectului ei educativ. Strădania de a face pe om mai bun m-a entuziasmat şi mi-am făcut din principiile morale ale acestei doctrine îndreptar de viaţă. Din acest punct de vedere nu am ce-mi reproşa, pentru că dacă am reuşit să-mi depăşesc condiţia socială şi morală în care mă aflam la un moment dat, acest lucru îl datorez, în primul rând, contactului cu aceste principii. Care a fost condiţia mea socială şi morală de altădată, nu interesează, pentru că ar însemna să-mi fac autobiografia, or, nu aceasta mi se cere acum. Precizez numai că am fost copil de trupă, trăind, în această calitate, la periferia vieţii morale şi sociale. Deci trecutului meu nu am ce-i reproşa. pentru că, în ceea ce mă priveşte, eu am fost animat de sentimente frumoase şi nobile, iar dacă cei care au elaborat această doctrină, din punct de vedere politic au greşit uneori, nu sunt eu cel în măsură să-i judec.

Aceasta este poziţia mea faţă de trecut, iar în ceea ce priveşte poziţia actuală, este următoarea:

Ca concepţie de viaţă sunt creştin. Ca stil de viaţă mă străduiesc să-l realizez pe cel creştin şi, în măsura în care concepţia şi stilul de viaţă creştin se întâlnesc cu concepţia şi stilul de viaţă legionar, comunist, sau cu orice altă concepţie şi stil de viaţă, în aceeaşi măsură sunt şi legionar, comunist sau altceva.

Cât despre atitudinea mea politică, declar că politică nu fac. Fără să fiu de acord cu orânduirea socială şi regimul politic actual, şi acest dezacord isvorăşte din concepţiile diferite despre lume şi viaţă, voi da, aşa cum mă învaţă religia mea, Cezarului ce i se cuvine Cezarului, adică mă voi supune acolo unde voi fi, în închisoare sau afară în libertate, legilor existente, străduindu-mă să fiu un cetăţean model, voi munci corect şi cinstit, dacă mi se va da posibilitatea să fac aceasta, căutând astfel să contribui şi eu la bunăstarea materială a societăţii, considerând că, din acest punct de vedere, cele două concepţii, creştină şi comunistă, se împacă oarecum. Cât despre conflictul şi neconcordanţa dintre concepţia mea de viaţă şi aceea a societăţii în care trăiesc, voi căuta să-l rezolv în favoarea colectivităţii, suportând eu toate consecinţele, adică trăindu-mi drama sufletească lăuntric, căutând să nu afectez pe cei din jur.

Aceasta este poziţia mea actuală şi ţin să precizez încă o dată că ea corespunde realităţii, adică eu cel adevărat sunt cel de acum, din această declaraţie. Accentuez acest lucru pentru că s-ar putea ca peste o săptămână, o lună sau mai ştiu eu peste cât timp, să spun altfel. S-ar putea ca, pierzându-mi minţile, să bravez, sau chiar să o iau razna, susţinând enormităţi şi luând o atitudine de frondă. S-ar putea ca, tentat de libertate sau forţat de alte împrejurări, să afişez o atitudine ipocrită, lamentându-mă şi spunând lucruri în care nu voi crede. Să se ştie însă că acela nu voi fi eu. Va fi dementul sau licheaua din mine. Poziţia mea adevărată este cea de azi 15 dec. 1962 şi pe aceasta o susţin şi semnez.

D. Andronescu

15 dec. 1962

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!