Demostene Andronescu – Ultimul mare poet în viata al temnitelor comuniste

Ceea ce se numeşte îndeobşte "literatura închisorilor comuniste"[1] reprezintă unul dintre aspectele cele mai semnificative ale literaturii noastre contemporane şi o experienţă unică în întreaga istorie a creaţiei literare româneşti. De aceea nu-i deloc lesne să scrii despre o astfel de literatură, care trebuie judecată adesea cu măsuri diferite faţă de producţia literară curentă. Ne aflăm, mai exact spus, în faţa unui alt raport cu esteticul, a unui alt tip de relaţie între creator şi operă. Spiritul critic trebuie să devină mai maleabil şi mai nuanţat, spre a nu risca posibilele confuzii de planuri sau chiar impietăţile. Aici se amestecă, în proporţii nemăsurabile, elemente etice, estetice, psihologice, religioase, filosofice, politice; judecata trebuie să fie complexă şi să vizeze sinteza adeseori inefabilă a acestor elemente; orice abordare unilaterală sau prea tehnică este neavenită. Nu ai dreptul să te apropii doar belfereşte de un asemenea capital de mucenicie creatoare.

La privirea cea mai generală, literatura aceasta, altminteri extrem de diversă şi numai aparent monotonă, se împarte în poezie şi proză. Această diviziune este una mai degrabă formală, dar are şi implicaţii mai adînci, care ţin de fondul şi dinamica interioară a discursului. Poezia reprezintă creaţia "originară" a închisorilor, elaborată mental în chiar toiul prigoanei[2], pe cînd proza s-a scris ulterior, retrospectiv, cel mai adesea cu o fatală "detaşare", dar şi cu un plus de "elaborare" (nu întotdeauna benefică "autenticităţii"). De aceea se poate spune că poezia păstrează într-un chip mai viu intensitatea trăirilor care au generat-o. Ea reprezintă, aş zice, răspunsul imediat la încercările şi suferinţele de atunci (întruchipare contemporană a ceea ce Mircea Eliade numea "teroarea istoriei"); are astăzi o mare forţă mărturisitoare şi a avut ieri o uriaşă funcţie "purificatoare" şi "salvatoare". Nu este o exagerare să se spună că poezia aceasta a fost la vremea ei hrană şi cuminecătură, dar şi "răzbunare" imediată a spiritului împotriva celor ce au căutat să-l pervertească sau să-l sugrume.

Demostene Andronescu rămîne una dintre vocile lirice cele mai pure şi mai reprezentative ale închisorilor politice din România. Din nefericire, aceste voci lirice, destul de numeroase, sînt încă insuficient cunoscute publicului mai larg, şi mai ales generaţiei tinere. În afara celor doi mari corifei, deplin consacraţi încă din perioada interbelică, Radu Gyr (1905-1975) şi Nichifor Crainic (1889-1972), prea puţine nume de poeţi ai închisorilor se mai bucură de oarecare notorietate[3]. În cazul unora dintre aceştia, nedreptatea este cu atît mai mare cu cît la ei forţa ideilor şi trăirilor lirice se asociază în chip fericit cu un incontestabil talent al expresiei, capabil să răspundă chiar celor mai pretenţioase exigenţe estetice[4]. Acesta este, cred, şi cazul lui Demostene Andronescu, autorul volumului – demult epuizat – Peisaj lăuntric (Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, cu frumoase ilustraţii de Ştefan Orth), care împlineşte luna aceasta 80 de ani şi care mi se pare a fi – n-aş vrea să supăr pe nimeni – ultimul mare poet în viaţă al temniţelor comuniste.

Născut la 3 decembrie 1927, în comuna Cîmpuri, judeţul Vrancea, deci într-o zonă de constituie un fel de ţinut de cumpănă între Moldova şi Muntenia, Demostene Andronescu are parcă şi ceva din blîndeţea molcomă a moldoveanului, dar şi ceva din încăpăţînarea iscoditoare a munteanului; e un amestec oarecum paradoxal de contemplativism liric (prin care se explică poetul) şi de activism nestîmpărat (din care se nutreşte luptătorul). Cuminte şi necuminte totdeodată, pare să nu se simtă în firea lui decît pe răzoarele inefabile dintre realitate şi visare, dintre real şi ideal. Prin poezia lui trece adeseori – cu o tristeţe mai senină, de dor românesc – umbra lui Don Quijote. Omul însuşi are, la rîndu-i, ceva donquijotesc, un amestec îndărătnic şi indefinit de "visătorie" şi "nebunie", în sensul nobil (şi adesea uitat) al acestor cuvinte. Donquijotismul apare de altfel, în viziunea sa, ca însemn paradigmatic al unei întregi generaţii: aceea a tînărului naţionalism creştin românesc din vremea ultimului război mondial. De aici s-au ivit, în vălmăşagul timpurilor postbelice, majoritatea covîrşitoare a eroilor şi martirilor rezistenţei anticomuniste – singurul nostru certificat de onoare istorică într-o jumătate de veac de dezastru naţional. Despre această elită crucificată a tineretului român de atunci este vorba, de fapt, în generoasa dedicaţie a singurului său volum de pînă acum: "Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis"[5].

Tînărul Demostene Andronescu – o vreme copil de trupă, apoi "frăţior de cruce" – îşi face studiile medii şi superioare la Bucureşti; în 1952 absolvea Facultatea de Istorie, dar nu i se va permite să-şi susţină licenţa decît în 1969, iar o slujbă potrivită cu pregătirea sa nu va obţine decît în 1972, după ce ani de-a rîndul fusese nevoit să presteze muncă necalificată[6].

Între 1952 şi 1964, cu o întrerupere de doar cîteva luni, este deţinut politic, trecînd pe la Jilava, Gherla şi Aiud (de unde s-a eliberat cu ultimul lot de deţinuţi politici şi despre care a scris remarcabile pagini memorialistice[7]). După închisoare se căsătoreşte (soţia, "Zaza", l-a lăsat văduv în 1996) şi devine tatăl unei fete, Mălina Ştefana, astăzi reputată jurnalistă şi traducătoare. Securitatea continuă să-l hărţuiască mulţi ani după eliberare, iar versurile sale zac prin "sertare", în aşteptarea unor vremuri mai bune.

L-am cunoscut în 1982, într-un sat ardelenesc pierdut printre dealuri împădurite, unde fusesem invitaţi peste vară de un prieten comun (profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor, şi el fost deţinut politic). Albise încă de pe atunci, dar era fiziceşte zvelt, iar sufleteşte de o admirabilă prospeţime. Statura dreaptă şi înfăţişarea mai degrabă uscată îl făceau să pară mai înalt decît era. Avea o figură senină, de o stranie candoare, şi un verb cald, învăluitor. Într-o seară, în jurul unui foc la care frigeam cucuruz, a venit vorba despre închisori şi despre figurile ilustre de acolo. Avea o memorie uimitoare (cum numai la foştii deţinuţi politici am mai văzut!) şi ne-a recitat ceasuri întregi, la rugăminţile noastre mereu reînnoite, versuri din închisori. Atunci am auzit pentru prima oară multe dintre creaţiile de temniţă ale lui Nichifor Crainic şi mai ales ale lui Radu Gyr. Numai într-un tîrziu, la insistenţele gazdei, s-a înduplecat să ne recite, cu oarecare sfială, şi din versurile proprii. Atunci am înregistrat, printre altele, cea mai frumoasă cugetare lirică asupra "nebuniei" eroice şi mărturisitoare, în misticul sens paulinic[8]:

Impresia cea mai puternică asupra tuturor celor de faţă îmi amintesc că a făcut-o, de altfel, tocmai poezia înrudită tematic "Unde-s nebunii?", pe care o consider şi astăzi una dintre bucăţile sale cele mai reprezentative şi... mai actuale:

L-am revăzut abia pe 22 decembrie 1989, cînd, purtat de un nou elan donquijotesc, se suise pe clădirea fostului Comitet Central, cu tinerii "revoluţionari" (mai tîrziu aveam să aflu că pătrunsese şi înăuntru, fiind martor la confuzia şi panica din acele ceasuri a foştilor potentaţi comunişti şi capi ai Securităţii).

Şi iată că acum se fac 17 ani de cînd ne străduim alături (donquijoteşte?) în redacţia Punctelor cardinale, după ce eşuasem (tot împreună) cu publicaţia Veghea (a ulterior spulberatei Uniuni Democrat-Creştine – singurul partid politic din care – şi el, şi eu – am făcut parte vreodată, doar pentru cîteva luni). În anii aceştia din urmă au ieşit la lumină multe dintre scrierile sale (poeme, amintiri, articole, recenzii), dar ele – cu excepţia poeziilor – s-au cam risipit prin diferite periodice de dreapta fără largă audienţă. Nădăjduiesc ca pînă în primăvara viitoare să-i apară la Christiana un volum mai consistent, însumînd versurile şi memoriile din închisoare (cu destule pagini inedite).

Volumul Peisaj lăuntric, ieşit acum 12 ani, mai mult prin grija prietenilor, a constituit un debut editorial tîrziu, dar, aş zice, cu atît mai "rotund". Este testamentul liric al unei vieţi mucenicite, dar şi filă din testamentul unei generaţii fără noroc. O poezie care se mişcă între suferinţă ("Moarte provizorie") şi iertare ("Încheiere"), între omeneasca "Îndoială" (a se vedea poezia cu acest titlu, dedicată lui V. Voiculescu) şi credinţa în numele căreia merită să mori ("Testament": Credinţa mea, sporită strop cu strop,/ O-nscriu ca pe-un inel de foc pe zare,/ Iar taina ca pe-o umbră mi-o îngrop/ La temelia lumii viitoare).

Refuzînd principial refugiul oricărui "turn de fildeş", eul liric se confruntă în permanenţă cu "vremurile", cu "teroarea istoriei", păscut de "Neîmplinire" (a se vedea poezia cu acest titlu, construită pe motivul statuii neterminate de creatorul ei: De-un meşter mare început cîndva,/ Am fost lăsat la jumătate baltă;/ O, de-aş avea în mîini ciocan şi daltă,/ Din piatră singur m-aş descătuşa!), citind în jurul său semnele apocaliptice, cu un incontestabil dar de poet cosmic şi vizionar ("Apocalips": Şi-a slobozit cel necurat zăvozii – / Arhangheli negri, cu sclipiri de smoală;/ Pe scena lumii, unduindu-şi şolzii,/ Dansează Salomeea-n pielea goală.// [...] Scînceşte de durere-ntreaga fire/ Şi plîng pe la răscruci de ceruri îngeri,/ Se-ndoiae grinzile nemărginirii/ Sub greutatea cosmicei înfrîngeri.// În creştetul veciei Dumnezeu/ Cu capu-n mîini stă, abătut şi trist,/ În jur se sting luminile mereu/ Şi-ngenuncheat alături plînge Christ), dar fără a renunţa la ascensiunea celestă, la "vînătoarea" mistică a divinului ("Îndoială": De-atîta vreme urc tîrîş, pe coate,/ Şi-am smuls în căţărare-atîţi luceferi/ Că de mai ţine mult urcuşul poate/ Doar cei prea-nalţi să mai rămînă teferi...// [...] Tîrîş, pe brînci, cu sufletul la gură/ Urc muntele cu-nchipuite creste;/ Din tot ce-am fost mai sînt o picătură.../ Mai este, Doamne, pînă-n cer, mai este?!).

Momentele de nelinişte "argheziană" (cîteva poezii poartă titlul "Psalm", iar una e intitulată chiar "Psalm păgîn"), derutanta ceartă cu Dumnezeu întru deznădejde (ca-n "În loc de rugăciune") nu trebuie să ne înşele; ele reprezintă doar clipele de pasageră slăbiciune ale unui spirit viu, neconvenţional, "lupta cu îngerul" a unui suflet ce găseşte mereu tăria de a-şi transcende pînă la urmă ispitirile. Acest Peisaj lăuntric este viu şi emoţionant tocmai prin omeneasca lui complexitate, străin de convenţia pietăţii burgheze, dar şi de otrăvurile demonismului intelectual.

Poezia aceasta, plină de temerităţi imagistice şi lexicale, păstrează fără pedanterie prozodia tradiţională. Pe ici, pe colo se simt unele ecouri din Gyr, Arghezi, Blaga sau Voiculescu; ele nu pot compromite însă nici frumuseţea şi nici autenticitatea acestei lirici organic experiate, iar cel mai adesea nu este vorba decît de fireşti confluenţe de teme şi motive sau, pur şi simplu, de echivalenţe temperamentale.

Cel mai aproape, ca experienţă, sensibilitate şi atitudine, se află neîndoielnic de Radu Gyr, poetul la care a ucenicit simpatetic şi informal, printre gratii şi lanţuri, şi din care a scos şi motto-ul tîrziului său volum: Mereu şchiopătînd prin dezastre,/ Mereu cu osînda pe frunte,/ Credeam că tot spini sînt şi-n astre,/ Şi-n ceruri tot temniţe crunte...

Dar ca motto al volumului ar fi putut figura la fel de bine acel "Epitaf pe mormîntul lui Don Quijote", în fond un sintetic autoportret liric, în tonul poate cel mai personal pe care l-a nimerit vreodată:

Şi pentru că e vorba de Don Quijote, cred că acel epitet final sub care Cervantes şi-a pus personajul – el bueno, "cel bun" – i se potriveşte întocmai şi poetului nostru, dincolo de sterilitatea preţioasă a oricărui "discurs critic". Cu acest nume de taină îl va striga poate şi Dumnezeu la Judecata din urmă.

[1] Sintagmă ce nu poate fi ocolită, deşi are două cusururi majore: poate crea imaginea falsă a unei „literaturizări" neavenite (în sensul de-naturării realităţii brute în „ficţiune artistică") şi poate sugera concluzia greşită că ar fi vorba exclusiv de texte scrise sau concepute în închisoare, ba chiar alimentate strict de factologia penitenciară. În realitate, literatura aceasta, ce se vrea înainte de toate mărturie şi document, uneori reprimîndu-şi cu obstinaţie orice ispită „calofilă", include atît creaţii mentale provenirte direct din locurile de supliciu, cît şi creaţii scrise postconcentraţionare, acoperind mai tot complexul problematicii general-umane (experienţa-limită a recluziunii constituind adesea doar un factor catalizator al meditaţiei lirice, filosofice sau religioase, iar nu materia ei efectivă).

[2] Puţine producţii poetice s-au scris în închisori (cu mijloace improvizate: scrijelite cu acul pe săpun, cusute pe cămaşă etc.); de regulă, textul poetic se năştea în mintea autorului, apoi era memorat şi răspîndit oral de ceilalţi deţinuţi, suferind şi inevitabile „ajustări", cel mai adesea involuntare. Statutul mnemotehnic a favorizat creaţia poetică. Unele dintre aceste poezii au fost ulterior reconstituite sau reelaborate de chiar autorii lor, în vreme ce altele ni s-au păstrat doar în variante aproximative şi uneori parţiale. Mai puţine sînt versurile scrise „după", dar nutrite din amintirea anilor de prigoană.

[3] Trebuie precizat că există şi multe creaţii anonime sau cu paternitate incertă.

[4] Neputînd cita decît în parte, m-am abţinut să dau aici şi alte nume, ca nu cumva cineva necitat să se simtă nedreptăţit. Un indice alfabetic (şi acela incomplet), cuprinzînd 158 de nume, poate fi găsit în vol. 2 al amplei antologii Poeţi după gratii, editat sub egida A.F.D.P.R. şi coordonat de regretatul Constantin-Aurel Dragodan (la rîndu-i poet). În acelaşi volum al antologiei respective, apărut în 1993, se regăsesc şi patru poezii de Demostene Andronescu (pp. 145-151), însoţite de o notiţă biografică (p. 152). Mai vechea antologie alcătuită în exil de regretatul Zaharia (Zahu) Pană, Poezii din închisori (Ed. "Cuvântul Românesc", Hamilton [Canada], 1982, cu un cuvânt introductiv de Vintilă Horia), a evitat să dea anumite nume de autori aflaţi în viaţă, spre a nu le crea dificultăţi în ţară, lor sau familiilor lor.

[5] Semnalez, în treacăt, că simbolicul Cavaler al Tristei Figuri a constituit o obsesie a poeţilor din închisori (începînd cu Radu Gyr şi continuînd cu Ştefan Vlădoianu, Constantin Oprişan, Sergiu Mandinescu, spre a nu-i pomeni decît pe cîţiva dintre cei ce s-au mutat de la noi). Nicăieri însă „donquijotismul" n-a lăsat parcă o urmă mai adîncă decît în creaţia lirică a lui Demostene Andronescu.

[6] Cf., pentru acest detaliu biografic şi nu numai, D. Andronescu, „Mi se spunea «Depanatorul»", în Puncte cardinale, an XVII, nr. 3/2007 (cîteva însemnări ironic-amare – reproduse şi în acest număr omagial – pe marginea dosarelor sale de la C.N.S.A.S., cu reproducerea unei „Declaraţii" date la 15 decembrie 1962, în penitenciarul de la Aiud).

[7] Publicate iniţial în Puncte cardinale, începînd din numărul 8-9/1993.

[8] Este încheierea unei poezii poate cam prea lungi, „Nebunul" (pentru referinţa paulinică, cf. I Corinteni 1, 18-29).