Polonicarul*

Cu foamea, în acea perioadă a anilor 1950-54, mai ales în Jilava, nu era de glumit. Burţile multora din burghezii ce fuseseră arestaţi şi anchetaţi, cu cîteva luni înainte, prin hrubele Ministerului de Interne, ajunseseră să le atîrne, ca nişte şorţuleţe masonice, peste părţile ruşinoase ale trupului. La alţii, mai tineri şi mai flămînzi, aceleaşi burţi nu atîrnau, ci se excavaseră în asemenea măsură încît arătau ca nişte scoici din mijlocul cărora buricul se ridica asemenea unui deget. Iar celor ce făceau puşcărie din 1941, oasele le trosneau sub piele ca nişte scule de tîmplar sărac, strînse în desagă.

Unii ar fi fost în stare să pască şi cuie, de pe orice fel de pajişti, iar alţii să înghită, una după alta, chiar şi douăsprezece gamele de zeamă chioară, dacă le-ar fi dat-o cineva. Dar cine să le-o dea?

Norocul nepieirii prin foame stătea doar în arpacaşul de seară care, în Jilava de pe atunci, se dădea cam pe la ora cinci. Era adus în ciubere mari, al căror volum depindea de numărul celor din încăperile în care erau înghesuiţi. În unele dintre ele, în nişte spaţii semicilindrice, de circa 80 metri cubi, ajunseseră să fie “tescuiţi” chiar şi şapte zeci de inşi pulitici, cum le spunea Maromet.

Făcute din doage de lemn de stejar, ciuberele de arpacaş erau de dimensiuni impresionante ; şi aşezate pe cimentul încăperilor, făceau zgomot în fucţie de cantitatea şi conţinutul dinăuntrul lor : mai tare şi mai înfundat, dacă arpacaşul era mai gros, sau mai slab şi mai ascuţit, dacă era mai mult o zeamă în care puteai să-i numeri boabele.

Visul tuturor flămînzilor, cînd auzeau că soseşte arpacaşul, era nu numai să audă ciubărul sunînd înfundat, ci să şi vadă polonicul stînd băţ în el, înainte de a fi împărţit.

Şi cîţi nu visau să fie polonicar, ca să împartă porţiile în aşa fel încît să-şi poată face o porţie mai mare sie-şi ! Doar că cine putea să ajungă şi să reziste să fie polonicar cînd, după fiecare polonic golit în gamela flămîndului ce-l aştepta tremurînd, cantitatea rămasă în ciubăr trebuia din nou amestecată ? Iar omogenizarea asta trebuia neapărat făcută astfel încît nu cumva cineva să fi sesizat o inegalitate a consistenţei arpacaşului său faţă de cel al vecinului, căci, de s-ar fi întîmplat aşa ceva, polonicarul risca să fie zvîrlit în ce mai rămăsese în ciubăr.

Fiecare funcţie cu riscurile ei şi avantajele ei! Şi toţi erau de acord cu asta. Iar cum avantajele erau totuşi mai mari decît teama de risc, mulţi dintre cei mai puternici concurau cu îndrăzneală la postul de polonicar.

Şi-n ziua în care, într-o încăpere, vechiul polonicar fu suspendat din funcţie pe motivul că nu mestecase bine arpacaşul din ciubăr, după fiecare polonic vărsat în gamele, mulţimea de osîndiţi fu silită să aleagă un nou polonicar.

Pe cine însă? Candidaţi erau destui, dar cine putea fi mai nimerit şi mai sigur de-o împărţeală dreaptă? Şi – în plus – destul de puternic pentru a rezista la distribuirea porţiilor din întregul ciubăr? Nu era uşor să stai aplecat peste o fiertură aburindă – mai ales vara, cînd, în camera sufocantă, putoarea concura cu cea a unei haznale turceşti – şi să împarţi cu polonicul zeci sau chiar sute de porţii!

Aşa că o hotărîre trebuia neapărat luată şi cît mai repede: Cum? Prin votul unei mulţimi în care nici unul să nu se gîndească la burta-i lihnită. Şi nu atît pentru ca noul polonicar să nu-l favorizeze pe el, cît pentru ca nu cumva să nu-l favorizeze – fie şi cu o lingură – pe vecinul de alături.

Cît despre posibilitatea vreunui furt, nici pomeneală! Sute de ochi erau îndreptaţi spre polonicar şi spre ciubărul din care se făcea împărţeala. Dar nu puţini dintre cei închişi de mai multă vreme îşi aminteau de momente în care vreun înfometat se repezise pe sub plonicul cu pricina, ca să-şi împlînte gamela drept în inima ciubărului, ca să se înfrupte apoi din ea, după pofta foamei ce-l sfâşia. Şi cum operaţia trebuia făcută cu viteza fulgerului, se întîmpla ca, din greşeală sau din prea mare grabă, fiertura să fie scăpată pe spinarea celui ce venea la rînd. Nenorocitul ţipa ca din gură de şarpe, dar nu lăsa gamela din mînă. Iar vreun altul, de lîngă el, se repezea să-i lingă rana, nu ca să-l ogoiască, ci ca să apuce ceva din mâncarea răsturnată. Şi ce-ar mai fi putut să facă polonicarul în faţa unei asemenea scene ? Mai ales că ceilalţi flămânzi de pe priciuri urlau : “Şi noi? Dă-i drumul! Împarte!” Iar polonicarul nici măcar nu apuca să-şi şteargă sudoarea de pe frunte sau de pe pieptul gol, care cădea în gamela celor ce urmau la rând. Cine să protesteze? Şi votul cum să se facă? Iar “alesul” cum să-şi accepte sarcina?

Foamea nu îngăduia răgazuri reflexive şi nici uitări de sine. Burta trebuia amăgită cu ceva şi conştiinţa alungată pe loc, dacă nu înăbuşită.

* * *

Cum necum însă, unul, Andronescu, cuteză să candideze, deşi, odată ales, icni din greu, sub povara polonicului vîrît şi scos de sute de ori în ciuberele cu fiertură clocotită.

Stătea însă ca o statuie în postura aceea, în pantaloni de zeghe vărgată şi cu un ilic scurt în care păduchii nu se cuibăreau de frica duhorii. Stătea şi aştepta cu polonicul în mînă, la marginea ciubărului plin cu arpacaş, să intre în încăperea semicilindrică de vreo 80-100 de metri cubi, toată mulţimea locatarilor scoşi la plimbare. Tot atîţia cîţi ieşiseră, că doar nu evada nici unul. Doar că aşteptarea făcea ca arpacaşul să prindă o crustă cenuşie, asemănătoare cu culoarea materiilor din tinetă.

Şi primul intrat în cameră, după scoaterea la aer, fu Moş Soare, un ţăran bătrîn din Bărăgan care fusese băgat la zdup pentru “ajutor legionar”[1]. Îi zisese odată popa din sat să dea ceva pentru “ai noştri din temniţă”, după ce şi secretarul de partid îi ceruse contribuţia, tot pentru nişte “ai noştri” (ceva Coreeni, Vietnamezi, ori altceva, zicea moşul). “Or, dacă am dat pentru Coreeni sau ceva Chinezi, pentru Partid şi pentru străini, Domnule Preşedinte, cum era să nu dau şi pentru ai noştri? Ce-i rău c-am dat?” zisese el la proces. Întrebare cu răspuns precis : pentru atâtea “daturi” primise şi el cam tot atâţia ani de osândă.

Şi pentru că temniţa îi scurtase moşului vederea şi nu mai vedea, nenorocitul, nici pe unde păşea, după ce a intrat în camera unde-l aştepta polonicarul şi venindu-i să scuipe, scuipă drept în mijlocul ciubărului cu arpacaş.

Urletele celor ce văzuseră ce s-a întîmplat păreau să vină nu din gură ci de-a dreptul din maţe.

- Da’ ce s-a întîmplat ? întrebau cei care nu văzuseră scena.

- A scuipat în ciubărul cu arpacaş! A scuipat pe viaţa noastră! urlau flămânzii arătîndu-l cu degetul pe cel care, năucit, nu mai ştia pe ce lume se află.

Numai “la moarte!” nu se striga, dar, în schimb, tot ce era ocară era strigat.

- Îl aruncăm? încercă polonicarul să întrebe.

- Mîncă-l tu! se auziră urlînd cîţiva boşorogi mai îngreţoşaţi.

- Aruncă-l! strigau alţii, mai moderaţi.

- Nici să nu te gîndeşti! ţipau flămînzii.

Şi toţi se certau urlînd de nimeni nu-i putea opri.

Noroc că, tocmai cînd sfada se înteţise de nu se mai auzeau decît răcnete nedesluşite, polonicarul împlîntă polonicul în mijlocul ciubărului cu arpacaş, luă scuipatul moşului şi-l aruncă în tineta cu murdării ; apoi, mestecînd bine arpacaşul din ciubăr, strigă :

- Care-i primul la rînd?

Şi dintre toţi cei care, pînă atunci, fuseseră în stare să se sfîşie între ei, nu fu nici unul care să refuze arpacaşul cuvenit.

Tîrziu apoi, după ce se perindară toţi prin faţa polonicarului, cu gamela întinsă, unul de pe ultimul prici mormăi, odată cu ultimul bob înghiţit :

- Grozav, Andronescu ăsta!

- Deştept băiat! îl mai lăudă un altul mestecîndu-şi ultima lingură.

- Pentru aşa o treabă, împăratul Chinei l-ar fi făcut Ministrul Economiei! bîrfea cineva într-o altă parte a încăperii semicilindrice.

Numai pe bietul moş Soare care provocase toată tărăşenia, nimeni nu-l mai pomenea, dar nici nu-l mai blestema.

Marcel Petrisor

* Fragment din cartea Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Editura Timpul, Iaşi, 1995

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!