Stat, Biserica si CNSAS

În virtutea regimului democratic în care traim, politicienii, vrem nu vrem, ne reprezinta, gestioneaza afacerile de interes public si, mai ales, gestioneaza banii pe care statul ni-i ia din buzunar sub forma impozitului. Tot în virtutea aceluiasi regim democratic, Biserica ne reprezinta doar daca vrem. Mai exact, aceeasi Constitutie care afirma principiul reprezentarii politice cu caracter democratic, afirma si principiul libertatii de constiinta. Vreau nu vreau, presedintele tarii este si presedintele meu, pe când patriarhul Bisericii Ortodoxe Române este patriarhul meu numai daca vreau. Legea în România te obliga sa platesti impozit, nu te obliga sa mergi la biserica. De aceea, interesul “general” în problema dosarului de Securitate se justifica în cazul celor care candideaza la obtinerea de functii publice, nu si în cazul clerului. Mai ales atunci când cei interesati de dosarele clerului sunt indivizi care considera Biserica buna numai pentru prostime si care considera ca statutul lor "spiritual" superior îi exclude automat de la tipicul bisericesc, valabil numai pentru babe. Într-un asemenea caz ai de-a face fie cu interese financiare nemarturisite, fie cu interese oculte, fie pur si simplu cu instinctul leninist al puterii asupra maselor al unor grupuscule de factura gnostica care cauta sa deligitimeze elita bisericeasca pentru a se autolegitima ca noua elita.

Ce vreau sa subliniez prin aceasta? Ca reforma în Biserica se face de catre Biserica si numai de catre ea; nu de catre presa, nu de catre intelectuali si nu de catre stat si institutiile sale. Mi se va reprosa probabil ca vorbesc în termeni ideali. E adevarat. Totusi, daca e sa se faca cu adevarat reforma si nu învârteli de conjunctura, preconditia este o reala maturitate ecleziala care sa-si gaseasca expresia printr-o deplina autonomie a Bisericii. O asemenea autonomie reprezinta nu numai singura posibilitate de autentica reforma bisericeasca, ci si singura posibilitate pentru Biserica de a sustine politic o doctrina de inspiratie crestina. Caci agenda politica a Bisericii nicidecum nu se poate impune prin ploconiri la poarta politicienilor. Urmând aceasta metoda se obtine exact opusul; Biserica se supune, nu se impune. Agenda politica a Bisericii s-ar putea impune (daca si în ce masura se va impune depinde în ultima instanta de calitatea electoratului) doar prin utilizarea mecanismelor democratice, prin votul credinciosilor care sa trimita în Parlament partide care isi asuma ca agenda electorala promovarea de masuri politice inspirate de morala crestina. Partide care pentru moment lipsesc cu desavârsire. Dau un singur exemplu: nici un politician de la noi, dupa 1989, nu a îndraznit sa-si asume pe agenda electorala opozitia fata de avort. În alte state, si nu neaparat de tip taliban, ci state civilizate si cât se poate de occidentale, lucrurile stau întru totul altfel: a se vedea cazul republicanilor în SUA.

Evident, un astfel de angajament politic al Bisericii Ortodoxe se poate transforma foarte usor într-un mecanism clientelear lipsit de scrupule, în lipsa calitatii “materialului uman”, la nivel de ierarhie, cler, popor, material care nu se obtine prin mijloace miraculoase. Si, evident, schimbarea de sistem în cauza nu ne va scapa automat de toate problemele. Ca orice reforma, si aceasta din urma poate îmbunatatii lucrurile doar într-o anumita limita, iar problema fezabilitatii ramâne un subiect deschis dezbaterii. În plus, o autonomie reala a Bisericii necesita întâi de toate autonomia financiara. Din pacate, pentru moment, capacitatea Bisericii de a-si asuma un asemenea statut ramâne întru totul discutabila si ramâne astfel deoarece constiinta ecleziala a unei bune parti din cei 86% de “binecredinciosi” din sondaje ramâne la rândul ei la fel de discutabila. În situatia actuala, dupa cum bine a subliniat Mihail Neamtu într-un articol publicat recent în revista “22”, ierarhii Bisericii, din moment ce stiu sa se duca la Ministerul Finantelor sa-si ia salariul, trebuie sa învete sa se deplaseze si la celelalte institutii ale statului, cum este cazul CNSAS. Altfel spus, motivul pentru care si-au capatat statutul de obiect al mitocaniilor lui Mircea Dinescu este chiar statutul lor de functionari de stat. Iar atâta timp cât nu fac nimic pentru a-si schimba statutul nu este cazul sa se plânga. Atâta timp cât Biserica este finantata de stat, ea este tratata ca departament de stat si, bineînteles, ca si Mitica, ala care merge la Biserica 15 minute pe an sau mai putin, pe buna dreptate îsi justifica implicarea în problemele Bisericii, caci pâna la urma si el da banul pentru Biserica prin intermediul impozitului perceput de catre stat!

În esenta, statul însusi a reprezentat mobilul prin care Biserica a fost în parte prigonita, în parte racolata de catre Partid. Revolutia din 1989, stim bine, nu a înlocuit regimul comunist cu un regim crestin, conceptul din urma fiind oricum utopic ; nici nu a înlocuit clasa politica, ci doar a reciclat-o. Aceasta din urma a blocat si blocheaza lustratia la toate nivelurile, inclusiv cel bisericesc, atâta timp cât acest lucru o avantajeaza. La fel de bine o poate folosi ca instrument de santaj. Iar daca puterea ajunge în mâna unor oameni pe care lustratia nu-i afecteaza, fie datorita faptului ca sunt prea tineri desi nu neaparat mai buni decât batrânii turnatori, fie datorita faptului ca au dosarul în regula, ceea ce însa nu-i transforma neaparat în prieteni ai Ortodoxiei, lustratia poate fi folosita la nevoie ca instrument de darâmare a Bisericii, sau ca instrument de înlocuire a vechiului “personal” cu “personal” nou de factura euro-ortodoxa. Asta se întâmpla atunci când statul, de data asta doar euro-secular nu si comunist, este împuternicit sa curete Biserica fie de comunisti, fie de corupti. Si observam ca statul, dupa ce a terorizat Biserica, a avut bineînteles "întelepciunea" sa pastreze si arhivele. O sti el ce-o sti!

Evident, colaborarea unei bune parti din cler cu fosta Securitate ramâne o problema cât se poate de serioasa a Bisericii. Sunt oameni care si-au pierdut viata în închisoare în urma delatiunilor. Cu toate acestea, deseori solutiile propuse fie nu tintesc miezul problemei, fie mai mult reusesc chiar sa perpetueze raul în mod subtil si dupa comunism. Se poate vorbi mult si bine despre valentele purificatoare ale marturisirii publice. Realitatea este ca nu oricine a ajuns la gradul de maturitate duhovniceasca la care sa poata suporta stirea ca pesoana careia i-a marturisit toate mizeriile sufletesti turna la Securitate, ba mai mult ca poate turna chiar cele auzite la spovedanie. În plus, vedem cum în România post-decembrista o simpla recunoastere a vinei te face vrednic de a fi membru în chiar “Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste”! Asta în conditiile în care Biserica are martiri în viata, oameni care n-au facut nici un compromis, pe care nu s-a mai gândit nimeni sa-i invite în Comisie! (1) Or fi fost, vezi Doamne, prea nationalisti pentru noile gusturi europene! Mai mult, vedem cum în ultima vreme mai marii se tot decoreaza unii pe altii: Basescu pe Prea Fericitul, Prea Fericitul pe Basescu. si ma întreb, pe parintele Calciu, deopotriva un sfânt si un erou national s-o fi gândit careva sa-l decoreze!? Evident, nu! Caci vorba lui Bacovia, “prin asta esti celebra-n Orient, o tara trista plina de umor!”. Hai sa fim sinceri, la cum stau lucrurile în tara asta în general, o lege a lustratiei ar fi tocmai buna sa înlocuiasca un individ pe care lasitatea l-a învins cândva si care, cine stie, poate ca o mai fi si suferit “fraierul” de chinuri de constiinta în tacere, cu un tânar fripturist care, daca apuca vremurile de dinainte de Revolutie îl baga si pe taica-su la puscarie.

Si, dincolo de toate acestea, hai sa ne gândim un pic si la resursele reale ale societatii românesti la momentul 1989 si sa reflectam un pic în mod pragmatic si asupra gradului real de fezabilitate a lustratiei. Ne amintim cum la începutul anilor ‘90 s-a tot insistat pe retragerea patriarhului. Asta ca si cum împuscarea lui Ceausescu ne-ar fi vindecat automat de comunism, iar acum rezolvam si problema Bisericii prin schimbarea lui Teoctist. Cum ramâne însa cu restul Sinodului? S-a spus ca Prea Fericitul Teoctist n-a facut nimic ca sa împiedice darâmarea bisericilor. Dar restul Sinodului a facut? Marea majoritate a clerului a facut? Societatea în general, în timpul dictaturii ceausiste, a articulat vreo miscare de dizidenta serioasa - altceva afara de acte de curaj admirabile dar strict izolate? Am avut noi Solidaritatea precum polonezii? si, nu în ultimul rând, stau si ma întreb ce as fi facut eu (în mod real, nu doar în principiu) daca as fi prins vremurile respective, caci stim bine ca dupa razboi multi viteji se arata. Daca din punct de vedere istoric am tot mers dupa principiul “capul ce se pleaca sabia nu-l taie” nu trebuie oare sa ne asumam acum si consecintele la nivel colectiv? Se poate înlocui peste noapte un întreg Sinod sau o întreaga societate? În ceea ce priveste Sinodul, doar daca alegi solutia bulgareasca, care probabil ca pe unii intelectuali i-ar încânta de minune. Pe crestinii ortodocsi cu capul pe umeri, însa, nu poate decât sa-i îngrozeasca.

Articolul de fata nu reprezinta o pledoarie pentru naivitate sau pentru resemnare. Sunt perfect convins ca o astfel de abordare convine de minune celor care au colaborat fara sa-si faca nici un fel de proces de constiinta si care pot agita spectrul "pericolului revolutionar" doar ca sa-si pastreze functiile. Cei care abuzeaza în mod lipsit de scrupule de dictonul "nu judecati ca sa nu fiti judecati" si care chiar utilizeaza religia în maniera denuntata de Marx, anume ca opiu pentru popor. Însa dincolo de toate acestea, trebuie înteles foarte clar ca reforma în Biserica nu reprezinta un simplu subcapitol al refacerii generale a institutiilor si a societatii civile dupa comunism. si ma încapatânez sa sustin ca Biserica Ortodoxa Româna nu este si nu trebuie sa fie o institutie a statului român. Reforma în Biserica are ca grija centrala însasi Biserica, o realitate pe care doar cei din Biserica o pot întelege. Reforma Bisericii trebuie sa aiba în vedere ca raul de pe urma sa nu fie mai mare decât cel dintâi, trebuie sa fie straina de isterii intransigente², trebuie sa fie întâi de toate realista si, drept urmare, sa se foloseasca de principiul iconomiei. Este drept, ne aflam într-un cerc vicios. Atunci când problema se afla la vârf, reforma nu se poate face din interior, întrucât cei din interior, adica credinciosii, nu contesta principiul autoritatii în Biserica. si asta nu pentru ca sunt batuti în cap, cum tind sa creada diversi "iluminati", ci pentru ca în mod fundamental Biserica Ortodoxa este straina de spiritul revolutionar modern care debuteaza odata cu Reforma Protestanta. Evident, în lipsa de bun simt, semn al unei reale pocainte, din partea celor care ar trebui sa promoveze oameni noi pentru vremuri noi, retragându-se apoi discret, “pe motive de sanatate”, sistemul se perpetueaza.3 Pe de alta parte, reforma facuta din afara, de catre oameni ce nu sunt ai Bisericii, nu poate fi decât abuziva ca natura si dezastruoasa ca efect. Însa, evident, viata Bisericii nu se reduce la scheme institutionale, motiv pentru care putem sa fim totusi optimisti. Deseori în elanul nostru reformator tindem sa uitam esentialul, anume, prezenta nevazuta a Duhului Sfânt în Biserica. Drept consecinta, cele mai la îndemâna mijloace pentru reforma Bisericii ramân, în ceea ce ne priveste, postul si rugaciunea.

Alexandru Racu

______________________________________

1De precizat, însa ca Mitropolitul Nicolae Corneanu s-a retras din Comisie subliniind faptul ca si el se afla printre cei vizati de raport. A afirmat, de asemenea, ca nu stie de catre cine a fost numit ca membru al Comisiei si ca nu si-a dorit acest lucru. Ramâne însa emblematica atitutdinea celor care, chipurile, nu au gasit un reprezentant mai vrednic al Bisericii, întarind în mod parsiv superstitia conform careia Biserica Ortodoxa n-a produs nici un martir în anii comunismului ci doar colaboratori.

2Sa ne amintim ca donatismul a fost respins de Biserica prin vocea Fericitului Augustin, înca din secolul IV.

3Bineînteles, nu este nicidecum cazul sa generalizam. Numerosi oameni noi de buna si foarte buna calitate au aparut de la Revolutie încoace.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!