Pentru recunoasterea sfintilor din temnita

Asociatia "Rost", editorul revistei omonime, a organizat pe 2 noiembrie a.c., la Sala Dalles din Bucuresti, conferinta intitulata "Sfintii închisorilor", în cadrul careia au fost lansate volumele: Viata Parintelui Gheorghe Calciu, dupa marturisirile sale si ale altora, îngrijit la Manastirea Diaconesti (Bacau) si aparut, cu o predoslovie de ÎPS Bartolomeu Anania, la Editura Christiana (Bucuresti), si Sfîntul închisorilor. Marturii despre Valeriu Gafencu adunate si adnotate de Monahul Moise, aparut, cu un cuvînt înainte de ÎPS Andrei Andreicut, la Editura Reîntregirea (Alba Iulia).

Au vorbit Parintele Amfilohie Brânza (duhovnicul Manastirii Diaconesti), monahul Moise Iorgovan de la Manastirea Oasa (Alba), si actorul Dan Puric. Moderator a fost Razvan Codrescu, vicepresedinte al Asociatiei "Rost" si director al Editurii Christiana. Peste 600 de persoane au asistat la pledoarie pentru cunoasterea si asumarea trecutului si, mai cu seama, pentru canonizarea celor ce s-au sfintit prin suferinta si rugaciune în temnitele comuniste. De altfel, Asociatia "Rost" va solicita, în scris si solid argumentat, Comisiei de canonizare din Sfîntul Sinod, sa analizeze cu prioritate vietile unor crestini care si-au jertfit viata marturisindu-l pe Hristos sub regimul comunist, în ideea recunoasterii lor ca sfinti cît mai curînd cu putinta.

Razvan Codrescu:

"Este ignorata jumatate de veac de jertfelnicie româneasca"

"(…) De fapt, în spatele acestui dublu eveniment editorial se ascunde ceva mai adînc, si anume frustrarea noastra ca, dupa aproape 18 ani de la savîrsirea regimului comunist, marturisitorii si luptatorii crestini împotriva comunismului sînt ignorati, trecuti cu vederea, uneori discreditati, în timp ce la alte meridiane altii se pricep sa-si cinsteasca asa cum se cuvine eroii si martirii. Noi am început prin a bagateliza jertfa tinerilor din decembrie ’89 si continuam prin a ignora o jumatate de veac de jertfelnicie româneasca - din anii razboiului si din timpul dictaturii comuniste.

Îmi staruie în minte un episod petrecut recent si pe care l-as reda ca pretext introductiv, în aceasta seara, la discutile care vor avea loc. Pe 28 octombrie, la Vatican, a fost beatificat un lot de 498 de clerici cazuti în Spania razboiului civil. Stirea sa fost data si de mass media de la noi. Eu am vazut-o prima oara pe postul Realitatea TV, nu comunicata verbal, ci înscrisa pe crawl, cu o formulare absolut naucitoare: «au fost beatificati 498 de clerici victime ale regimului franchist». Adica lucrurile sînt prezentate, din ignoranta mai degraba decît din rea vointa, exact pe dos. Pentru ca se stie ca toata crestinatatea spaniola a fost de partea lui Franco. (…) Probabil ca cineva s-a sesizat, iar stirea a fost scoasa. Nu greseala în sine este reprobabila si scandaloasa - se greseste, sîntem oameni -, ci faptul ca odata sesizata greseala, stirea nu a fost corectata, ci a fost scoasa. Ca si cînd lucrurile s-ar traduce cam asa: era o chestie daca i-ar fi omorît Franco, dar daca i-au omorît comunistii, victimele acestea, oricîte ar fi, nu mai prezinta interes. Aici este vorba despre o mentalitate perversa, rezultat al unei educatii ideologizate… (…) Sigur ca este vorba despre un episod petrecut în sînul lumii apusene. Noi, ca ortodocsi, avem multe de imputat apusenilor. Avem divergente fie reductibile, fie ireductibile cu romano-catolicismul. Dar nu strica sa aruncam o privire în ograda lor, iar atunci cînd este ceva de învatat sa învatam, fara ochelari de cal. Sa învatam, de pilda, în ce fel întelege lumea catolica sa-si cinsteasca martirii credintei. Acest lot de 498 de martiri cazuti în razboiul civil spaniol este cel mai mare beatificat pîna în momentul de fata, dar nu este fara precedent. În timpul papei Ioan Paul al II-lea au existat alte loturi de sute de martiri ai razboiului civil care au fost beatificati, asa încît numarul lor total se ridica la peste 1000. Dupa datele istoricilor, în acest razboi au fost peste 16.000 de episcopi, preoti, monahi si monahii decimati de catre hoardele comuniste. Iata ca nu i-au cinstit, în numele ideii nationale, spaniolii, i-a cinstit, i-a beatificat, în numele ideii crestine, Vaticanul. Evident, în Spania au existat anumite reactii venite dinspre stînga, pentru ca Stînga nu doarme niciodata, cum nu doarme nici dracul, si au fost proteste în fata acestei beatificari în grup (desi ea, cum am spus, avea precedent), care au provocat reactia foarte ferma a secretarului de stat al Vaticanului, Cardinalul Tercisio Bertone, care a precizat ca aceasta beatificare nu are nici un fel de conotatie politica. Au fost beatificati 498 de oameni care au murit pentru Hristos, indiferent ca vor fi avut pe deasupra si optiuni politice sau alte determinari istorico-biografice, ca fiecare dintre noi. Iata o distinctie pe care se pare ca lumea ortodoxa româneasca nu a ajuns sa o faca. Cel putin la nivel oficial. În continuare, pare ca pluteste deasupra martirajului românesc aceasta umbra de suspiciune: "Da, dom’le, dar a fost legionar, dar a fost de dreapta…" si asa mai departe. Deci se folosesc justificari improprii, straine ordinii morale religioase, pentru a judeca niste vietii care, pîna la urma, nu pot fi cu adevarat cîntarite în maiestatea lor decît în perspetiva lui Dumnezeu. Iata cazul lui Valeriu Gafencu, despre care se va vorbi raspicat în aceasta seara. Sigur ca Valeriu Gafencu a pornit la drum ca "fratior de cruce" – se spune radical, legionar, dar nu era legionar, ci numai "frate de cruce". E adevarat ca a împartasit în mare idealul legionar al generatiei lui într-o faza tîrzie – pentru asta a fost închis, pentru asta a suferit si a murit în închisoare. Dar e foarte interesanta una dintre ultimele lui declaratii, facute unui camarad de la Tîrgu Ocna, în care Valeriu Gafencu – Sfîntul închisorilor – spune textual: «Nu-mi pare rau ca am îmbracat camasa legionara. Daca îmi pare rau de ceva, regret ca n-am îmbracat de la începutul începuturilor o singura camasa, camasa lui Hristos». Vasazica, în constiinta lui atît de limpede – desi nu s-a dezis niciodata de trecutul legionar, chiar daca i s-a promis eliberarea în schimbul unei astfel de declaratii -, în constiinta lui, zic, nationalismul era un fapt accidental din biografia sa; ceea ce ramîne esential, ceea ce are reverberatie în eternitate este angajamentul pentru Hristos. Si Valeriu Gafencu nu a murit pentru cauza legionara, ci, fara sa se lepede de cauza legionara, a murit pentru Hristos. Or, cazul lui este poate cel mai pregnant, dar exista sute, poate chiar mii de martiri cazuti pentru Hristos în temnitele comuniste românesti – unii stiuti, altii nestiuti. Si te întrebi ce pazeste Comisia de canonizare a Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care, în 18 ani, nu a reusit sa finalizeze nici un dosar de canonizare al vreunuia dintre cei cazuti în lupta cu fiara comunista? În timp ce, în coasta noastra, Rusia, are cîteva sute de sfinti martiri din închisorile si din lagarele comuniste trecuti în sinaxar. De unde aceasta disproportie strigatoare la cer? Am aratat la început disproportia dintre noi si romano-catolicism, dar iata ca exista o la fel de mare disproportie între noi si Rusia – mama comunismului, unde exista totusi si astazi o mai mare deschidere sufleteasca, în timp ce lumea româneasca doarme pe ea, cu o nesimtire care ne pune pe gînduri si pe care vrem s-o amendam, atît cît ne sta noua în putere, în seara aceasta".

Pr. Amfilohie Brânza:

"Trebuie nu numai sa promovam binele, adevarul si iubirea, ci sa si înfruntam raul"

"(…) Frati crestini, esential pentru viata omului este împlinirea voii lui Dumnezeu. De nu vom îndeplini voia lui Dumnezeu, nu vom capata harul, prin care ni se da luminarea mintii, pacea inimii, asemanarea cu Dumnezeu. Este foarte important sa fim pururea constienti de aceasta: sîntem creati de Dumnezeu; omul nu poate sa propaseasca, sa realizeze, sa gîndeasca, nu poate sa aiba nici o evolutie în afara de Dumnezeu. Biserica ne cheama mereu la aceasta realitate. Unii aud, altii nu aud, iar altii aud si se fac ca nu aud. Fara Dumnezeu nu putem face nimic. (…)

Ei bine, ardoarea de a-i urma Domnului ne-a cuprins si pe noi tinerii, care, dupa ’89, am intrat în manastiri. (…)

Tîrziu aveam sa aflu de Parintele Gheorghe Calciu, cu ocazia unor conferinte tinute în tara; ca si despre alti mari duhovnici de la noi, care au suferit, ca Parintele Arsenie Papacioc, Parintele Iustin Pârvu, monahul Marcu Dumitrescu, de la Sihastria… Vazîndu-l si auzindu-l pe Parintele Calciu, am simtit ca are acel ceva care te îndeamna sa uiti de neputintele tale, sa scapi de teama, sa iesi din limitele conditiei umane si sa-i urmezi lui Hristos, cu tot avîntul tau. Avea ceva care cucerea oamenii. ~sta-i crestinul! Si usor, usor, ne-am cucerit de Parintele.

Dumnezeu conduce lumea, nu din afara, ci dinlautrul omului si face voia Sa prin oameni. Cînd am vazut cum si-a asumat Parintele Calciu suferinta pentru Hristos, cum îsi dorea ca acest neam sa martiriseasca Evanghelia si s-o traiasca, am vrut sa-i urmam exemplul. Parintele Calciu, un om echilibrat si curajos, care, cu atîta dragoste, cu atîta forta, cu atîta credinta, a marturisit Evanghelia pentru noi. Atunci, am simtit în Parintele care este rostul nostru, personal si comunitar. (…)

Am alcatuit aceasta carte, ca sa scoatem si mai bine în evidenta credinta acestui om extraordinar, Parintele Gheorghe Calciu. (…) Parintele Calciu a avut o mare dragoste mai ales pentru tineri si a vrut sa le transmita credinta în Dumnezeu, într-un ideal crestin, nadejdea în viata vesnica, forta dragostei dintre oameni, si ne-a învatat ca de cîte ori vei sacrifica pentru Mîntuitorul Hristos, da, vei avea de patimit în trup, si scris este, dar Dumnezeu nu-ti ramîne va dator. Am întîlnit un crez puternic în Parintele Calciu si în ceilati parinti pomeniti aici. Ne-am dat seama ca nici un om care se încrede în Dumnezeu nu piere, ci va fi viu si dupa moarte. Asa îi simtim si pe cei despre care ne-a vorbit Parintele, din generatia sa, ori mai dinainte; i-am simtit vii si îi simtim prezenti. În lumina acestui adevar va vorbesc astazi. (…) Cartea aceasta cuprinde viata Parintelui Calciu istorisita de Sfintia Sa, cîteva documente de la CNSAS – în care sînt aspecte din viata sa pastoral-misionara de la Seminarul ortodox de aici din Bucuresti –, si evocarile unor ucenici ai Parintelui. Nadajduim ca din aceasta carte sa trageti folos sufletesc.

În ce priveste prezenta noastra aici, ca monahi, o justific prin faptul ca am întîlnit la Parintele Calciu atitudinea crestina necesara si în manastiri si în viata din lume, a mirenilor. Trebuie nu numai sa promovam binele, adevarul si iubirea, ci sa si înfruntam raul. Trebuie sa-l scoatem pe diavol din lumea aceasta, ca sa instituim împaratia cerurilor. Nu numai cu forte umane, dar Dumnezeu lucreaza prin oameni, în cele mai neasteptate chipuri, prin cele mai neasteptate persoane. Asta vrem si noi: sa va deschidem sufletele pentru aceasta lucrare duhovniceasca. Sîntem alaturi de dvs ca sa aratam ca am înteles si ca nu ne dam în laturi de la a raspunde provocarilor acestei societati de astazi, din ce în ce mai lipsita de Dumnezeu".

Monahul Moise Iorgovan:

"Pilda lui Valeriu Gafencu sa fie lucratoare în viata noastra"

"(…) Foarte multa lume s-a aratat mirata de faptul ca un monah este interesat de marturiile celor care au fost în închisorile comuniste. Acum, de la început trebuie sa va spun ca, în afara de lucrarea aceasta despre Valeriu Gafencu, daca ma ajuta Dumnezeu, am în proiect o alta lucrare, tot despre spiritualitatea din închisori, cu un spectru mai larg, un fel de Pateric al temnitelor. Umblînd prin tara si cautînd informatii si marturii pentru cele doua carti, am fost întrebat de ce ma ocup de cei care au trecut prin închisori, iar eu am raspuns, mai în gluma, mai în serios: «Daca nu se ocupa altii se ocupa calugarii». Acum o saptamîna am fost la Petru Voda, la Parintele Iustin, si, printre altele, i-am spus despre mirarea aceasta a oamenilor. Iar Parintele Iustin s-a mirat de mirarea lor si mi-a zis: «Pai nu e normal ca monahii sa fie primii care se ocupa de suferinta neamului?».

Suferinta celor care au fost închisi a fost primul imbold ca sa ma ocup de acest subiect. Dupa ’90, cînd nu eram la manastire, am citit o carte despre Pitesti si am fost foarte marcat de suferinta traita de cei de acolo. Pe urma, a ramas o zona de interes pentru mine memorialistica din detentie. Asa am citit Jurnalul Fericirii a Parintelui Nicolae Steinhardt, din care am aflat ca a existat un sfînt al închisorilor, Valeriu Gafencu. Pe urma am cules informatii despre el, pentru mine… Nu m-am gîndit ca voi ajunge sa scriu o carte despre el. Cînd deja strînsesem multe date, cu binecuvîntarea staretului si a episcopului, am trecut la o cercetare mai serioasa, din care a rezultat acest volum. (…)

Fondurile rezultate din vînzarea cartii vor fi folosite pentru construirea unei manastiri în cimitirul de la Rîpa Robilor, de la Aiud, unde sînt îngropati cei morti în aceasta închisoare. În principiu, nu sînt de parere ca e indicat ca acum sa mai investesti în ziduri; cred ca sînt destule manastiri, daca nu chiar prea multe. Dar la Aiud este necesar un altar, care sa fie reprezentativ pentru spiritualitatea închisorilor – atît de putin receptata în viata Bisericii noastre. Stim foarte multe lucruri întîmplate într-o parte si în alta, sînt multe figuri de sfinti si de cuviosi a caror viata s-a tradus în limba româna, dar nu prea stim ce s-a întîmplat cu neamul nostru si, mai ales, nu stim ce s-a întîmplat în închisorile comuniste. Partea aceasta a închisorilor este plina de semnificatii pentru viata noastra duhovniceasca. Cred ca avem foarte multe de învatat. Strîngînd informatii despre cei din închisori, mi-am dat seama ca sînt foarte multe lucruri cu relevanta pentru viata duhovniceasca, si multe figuri de sfinti si de marturisitori, care s-ar cadea sa fie canonizati. Dar canonizarea nu tine de competenta noastra. Nici cartea închinata lui Valeriu Gafencu nu urmareste sa forteze mîna Sinodului în vederea canonizarii, ci doar ca aceasta figura exceptionala a temnitelor sa fie receptata ca atare de credinciosi, iar pilda lui sa fie lucratoare în viata noastra. Pentru ca, desi canonizarea este necesara, are si un aspect formal, sînt atîtia sfinti care au fost canonizati si pe care nu-i pune nimeni la lucru, sa zic asa, nu-i cheama nimeni în rugaciune. Mai important este sa le cunoastem viata unor oameni adînc înduhovniciti, asa cum e cazul lui Valeriu Gafencu, si sa vedem ce înseamna pentru noi aceasta marturie. Si, în sens larg, alaturi de marturia lui Valeriu Gafencu, ce înseamna marturiile celorlalte figuri emblematice ale temnitelor comuniste. (…)

În anul 2005, cînd a revenit Parintele Calciu în tara am luat legatura cu Sfintia sa si l-am rugat sa-mi povesteasca despre experienta sa din închisoare, pentru ca vreau sa-i închin un capitol în acest Pateric. Parintele a fost de acord, dar nu avea timp sa stea mai mult într-un loc pentru o discutie mai lunga, asa cum as fi vrut eu. Dumnezeu a rînduit sa-l însotesc vreo patru zile în periplul sau prin tara si am închegat un fel de interviu, dar mai adînc, un fel de convorbire-testament. Discutia s-a întins pe parcursul a sase ore de înregistrare si, împreuna cu alte marturii, pentru ca mi-am dat seama ca depaseste cu mult ceea ce ar intra în Pateric, a aparut în cartea despre viata Parintelui Calciu. (…)

Am fost întrebat ce-am învatat de la oamenii pe care i-am cunoscut… A fost o experienta profunda, de comuniune; oamenii acestia mi-au transmis mai mult decît informatii, a fost o comunicare de la suflet la suflet. Legat de Parintele Calciu, mi-au ramas si cîteva lucruri care m-au impresionat. În primul rînd am fost socat de naturaletea Parintelui; poate va asteptati sa va spun vreo minune sau, cine stie, vreo apoftegma… Cunoscîndu-i viata si stiind ca a facut 21 de ani de închisoare, adica un sfert din viata si-a petrecut-o în închisoare, de cînd l-am cunoscut am fost foarte mirat de cît de firesc se comporta. Pentru mine acest comportament al sau a fost o lectie. M-a impresionat, de asemenea, prietenia Parintelui cu dl Marcel Petrisor – pentru mine prietenia lor a ramas un exemplu de prietenie, poate chiar un ideal. Apoi, în periplul acesta prin tara am fost si la Manastirea Rîmet, unde Parintele Calciu nu mai fusese de 30 de ani. Acolo, cel mai tulburator moment a fost «întîlnirea» cu Parintele Dometie Manolache – care a murit în 1975. Parintele Calciu a vrut sa se roage la mormîntul sau, iar mie mi-a ramas în minte si în inima firescul cu care s-a rugat Parintele. S-a apropiat de mormînt si a început sa vorbeasca, pur si simplu, cu Parintele Dometie. E o pilda, caci tot în acest fel mai putem si noi comunica cu Parintele Calciu azi".

Dan Puric:

"Traim înca în zodia fricii"

"Am primit aceasta carte (Sfîntul închisorilor – n. mea, C.T. ) la intrarea la Teatru, de la Parintele Moise, care mi-a zis firesc: «Uita-te prin ea!». Plecam într-un turneu foarte lung… Si tot firesc am deschis-o. Stiam despre Valeriu Gafencu asa cum ai sti despre bunicii tai din fotografiile rupte si arse: bucatele. Citind-o s-a întîmplat un miracol: nu plecam din România, România venea cu mine. Dar nu orice fel de Românie, ci o Românie profunda, tainica.

Un cercetator francez al Ortodoxiei se minuna de poporul român atunci cînd biserica Sfînta Vineri din Bucuresti a fost darîmata, pentru ca în noaptea aceea nenorocita crestinii au venit si au luat acasa fiecare cîte o caramida din biserica lor. Si a zis: este caz unic în istoria lumii, îsi cara biserica acasa, caramida cu caramida.

Aceasta carte este o caramida din Biserica neamului. E o caramida vie. Mai avem caramizi. O caramida se numeste Valeriu Gafencu, alta Petre Tutea, alta Ion Gavrila Ogoranu, Ioan Ianolide… Multe caramizi. Avem si darîmatori de Biserica; cei care au dat cu tîrnacopul, si lista este deschisa, este aproape sufocata de cei care se înscriu astazi sa darîme si Biserica si neamul. Îi amintesc pe Nicolski, pe colonelul Craciun si altii, noi, contemporani cu noi…

Mircea Vulcanescu a zis ca daca, printr-un cataclism, neamul asta dispare, cei care vor veni aici vor fi tot români. Eu zic ca daca neamul asta dispare, printr-un cataclism, si ajunge în fata lui Dumnezeu, aceasta carte poate fi un pasaport al neamului românesc în fata lui Dumnezeu. (…) Am fost cutremurat de aceasta carte. (…) În ea este esenta neîntinata a neamului românesc. (…) Mi se pare ca este o pregustare a Învierii, pentru ca, daca o cititi, veti vedea ca e o coborîre în iad a poporului român… Iisus a coborît în iad pentru a ne slobozi de acolo. Citind cartea aceasta veti avea sentimentul ca sînteti liberi, puternici… Veti vedea în cartea aceasta cele trei cruci de pe Golgota: crucea suferintei asumate, care transfigureaza, a lui Iisus Hristos; crucea pocaintei, a ticalosului care în ultimele secunde se pocaieste, crede si este, iata, salvat; si crucea suferintei în sine, a celui care cîrteste. De fapt, pe cele trei cruci a ramas în continuare crucificat neamul românesc. Pe Valeriu Gafencu îl gasiti pe crucea Mîntuitorulu; îi veti mai gasi în aceasta carte pe cei care se afla pe crucea pocaintei, ca si pe cei care sînt pe crucea suferintei în sine. Si-o sa mai gasiti o lume paralela - cei care au condamnat ce a fost mai frumos, mai puternic si mai curat în neamul românesc, condamna în continuare… (…) Iuda a fost superior comunistilor, pentru ca a avut acel proces de constiinta în urma caruia a aruncat punga cu arginti si a spus: «Am vîndut sînge nevinovat!». I-ati vazut pe cei care au distrus aceasta floare a neamului stînd în genunchi si cerîndu-si iertare? Îi vedeti dvs cu parere de rau, în cainta sau în pocainta? Nici nu poate fi vorba. Va spun aceste lucruri nu ca sa îndemn la o stare resentimentara - pentru ca asta apartine sufletelor inferioare… (…)

Reeducarea la care sîntem supusi astazi este cea a uitarii, cea a bascaliei – asa cum foarte bine a subliniat dl Razvan Codrescu, am început sa fim bascaliosi pîna la blasfemie fata de bietii copii care au murit în decembrie 1989, apoi de cei care au transfigurat închisorile în manastiri. Aceasta bascalie de tip diluant, comunist, distruge, pulverizeaza îngenuncherea si sfintirea.

Din aceasta carte si altele, ca aceea a lui Ioan Ianolide, se construieste poporul român – este mare pericol! Aici este neamul românesc. (…)

Nu cer sa facem baricada, ci doar sa primim aceste lucruri ca niste crestini. Tot Valeriu Gafencu spune: «Daca ne recunoastem sfintii, sîntem crestini». Sîntem înca în zodia aceea a Apostolului Petru, saracul, a fricii: «Nu-l cunosc pe acest om».

Valeriu Gafencu a patimit si a murit pentru ceea ce marturiseste într-o poezie (si pentru ce vor suferi toti cei care se vor angaja la ceea ce a spus el). Scrie Valeriu Gafencu: «Si-am vrut / Neamul sa-l mut/ De aici, de jos,/ La Domnul Iisus Hristos»".

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!