Ce forţă există în obiectul pe care îl oferim, forţă care îl

determină pe cel ce primeşte să întoarcă darul la rîndul său?

Marcel Mauss

În textul următor am încercat să subliniez legătura dintre dar şi prezenţă. După cum se ştie, în limba engleză cuvîntul present înseamnă, ca substantiv, dar iar, ca adjectiv, faptul de a fi prezent. Observînd că cei doi termeni au, în engleză, o origine comună legată de calitatea prezenţei (darul fiind ceea ce este prezentat de o persoană altei persoane în anumite împrejurări) am încercat să văd în ce măsura relaţia dintre ei ar putea avea şi un sens mai adînc. Întrucît darul şi prezenţa sînt deopotrivă cauze şi efecte ale sărbătorii şi sărbătoririi în general, am ilustrat raportul dintre ele prin invocarea, în încheiere, a două sărbători semnificative în chip special: Sărbătoarea Naşterii şi cea a Întîmpinării Domnului.

Dacă toată această zvîrcolire după cadouri care precede Sărbătoarea Naşterii nu pare să mai aibă ceva în comun cu evenimentul în sine, a cărui venire ne găseşte deja epuizaţi, este pentru că toată emoţia, interesul şi energia ni le-am pus în pregătirea din timp a cadourilor devenite, între timp, doar obligaţii – un semn indiscutabil că am pierdut înţelegerea darului o dată cu cea a sărbătorii. De aceea, scopul meu a fost acela de a aminti, plecînd de la relaţia dintre dar şi prezenţă, legătura dintre dar şi sărbătoare. Limba este de fapt cea care ne aminteşte că darul este în mod esenţial legat de o prezenţă, că sărbătoarea celebrează o întîlnire. Întrucît anunţă o prezenţă, darul este o epifanie. La limită, darul absolut nu poate fi decît prezenţa absolută.

Eseul de faţă pleacă de la presupoziţia patristică a legăturii dintre logos şi Logos; astfel, întregul demers este circumscris mai degrabă la un nivel teologic decît la unul filologic. Mai precis, din perspectiva teologiei creştine, Întruparea Logosului este condiţia de posibilitate a oricărui dar. Exerciţiul de faţă nu ar fi fost mai mult decît un caz tipic de pseudoetimologie (folk etymology) şi de speculaţie forţată dacă validitatea demonstraţiei propuse ar putea fi determinată exclusiv filologic. Însă atît premisa cît şi concluzia acestui eseu sînt strict teologice: de fiecare dată cînd un dar este oferit şi pus înainte, această „prezentare” este cu putinţă doar în virtutea Întrupării, faţă de care orice dar există ca semn sau anticipare (typos). Limba ne este doar drum şi ocol.

*

Faptul că limba ne vorbeşte limpede despre realităţi confirmate ulterior de discipline diverse are o semnificaţie aparte, pe care nu voi întîrzia să o subliniez. Astfel, dimensiunea necomercială a darului, determinată de relaţia lui cu prezenţa, a fost demonstrată de cercetarea antropologică a lui M. Mauss în Eseu despre dar: darul este fundamentul societăţii primitive, prin intermediul lui fiind realizată o reţea de „prestaţii totale” coextensivă cu viaţa. Deşi are şi o valoare economică, valoarea darului nu poate fi stabilită doar în termeni economici de vreme ce darul poartă identitatea spirituală a dăruitorului. Este tot meritul lui Mauss de a fi arătat că prin intermediul darului se deschide o dimensiune profundă a realităţii, o ordine „magică”. Numai că imprecizia cu care este definit magicul în afara teologiei s-a reflectat şi asupra felului în care a fost şi este darul înţeles. Presupunerea că ordinea religioasă este cuprinsă de ordinea magică, că religiosul este doar un caz particular al magicului în timp ce acesta este înţeles ca fenomen religios originar este responsabilă de dezacordurile dintre cercetătorii moderni în privinţa naturii libere a schimbului de daruri, a caracterului de reciprocitate pe care-l presupune darul, a obligaţiei implicate ori a posibilităţii înstrăinării sale. Teologic vorbind însă, diferenţa dintre magic şi religios este solidară cu cea dintre mister şi taină. O lume lipsită de revelaţia unui Dumnezeu personal este o lume misterioasă, guvernată de forţe care trebuie controlate, stăpînite. În ordinea magică, puterea şi cunoaşterea sînt valorile supreme. În schimb, lumea persoanei este tainică nu pentru că ar fi ascunsă ori inaccesibilă, ci pentru că este o lume a libertăţii. Persoana nu urmăreşte stăpînirea cuiva, ci unirea, co-substanţierea. Valorile supreme în ordinea religioasă (iar dacă o religie nu este personalistă, nu mai este deloc o religie, ci fie un sistem filozofic, fie un ansamblu de practici magice) sînt iubirea, libertatea, smerenia. Este lumea puterii adevărate, care „se desăvîrşeşte în slăbiciune” (2 Cor. 12, 9). Aceasta este puterea pe care ne-o dăruieşte Hristos dar pe care Simon Magul a confundat-o cu puterea de tip magic (Fapt. 8, 19), ratînd astfel natura ei de dar (Fapt. 8, 20). De altfel, cît timp darul rămîne la nivelul „magic”, el se poate degrada oricînd într-un simplu obiect de schimb cu valoare economică şi socială, se „secularizează”, pierzîndu-şi puterea, prestigiul său „misterios”. Lumea modernă a demonstrat dureros de clar că, dacă nu devine o iconomie a mîntuirii, economia darului nu va putea evita să se degradeze într-o economie a bunurilor de consum. Dar chiar şi atunci cînd omul a pierdut înţelegerea relaţiei dintre dar, prezenţă şi sărbătoare, gestul de a dărui, oricît de formal şi de pragmatic va fi devenit, va continua să vorbească despre nevoia lui de prezenţă, adică despre vocaţia sa de persoană.

Dar pentru a putea ajunge la dreapta înţelegere a relaţiei dintre dar şi prezenţă, vom face mai întîi un ocol necesar. Acest ocol este impus de altfel de adevărul evident că oameni de limbi diferite pot comunica între ei tocmai pentru că, mai întîi, limbile vorbesc între ele. El este cu atît mai mult solicitat de fiecare dată cînd urmează o lucrare de „cultură, de refacere, de protecţie şi pază, de ocrotire şi valorificare” a unor resurse – fie că acestea sînt ale naturii sau, în cazul nostru, ale limbii, un astfel de ocol sau de împrejmuire este necesară.

În limba engleză darul este numit gift sau present. Ambii termenii par să fi intrat aproximativ în aceeaşi perioadă în limbă; dar faptul că gift se bucură de o frecvenţă mai mare în limba engleză contemporană este de natură să sugereze că tocmai prezenţa, care este însăşi adevărul darului (present) şi miza a ceea ce el pune în joc, este cea care este ignorată.

Ca adjectiv, present înseamnă acelaşi lucru în engleză ca şi în română, adică prezent ca opus lui absent. Ca substantiv, înseamnă cadou, dar. Care este însă legătura dintre dar şi prezenţă? Să urmărim prin urmare ceea ce cuvîntul are de spus el însuşi.

În engleză, ne spune OED, present a venit din franceza veche: „mettre une chose en present a quelqu’un” (a pune un lucru în prezenţa cuiva, a prezenta). La rîndul ei, franceza l-a preluat din latina medievală, unde praesentare însemna „a pune înainte, a înfăţişa”. Ceva devine prezent în urma faptului de a fi prezentat. Aceasta înseamnă că nu numai lucrurile puteau fi înfăţişate. Latina făcea nişte distincţii al căror rost s-a pierdut pentru noi din clipa în care prezenţa a încetat să mai însemne şi altceva în afară de opoziţia cu faptul de a fi absent. Latina avea prin urmare un termen pentru prezenţa omului (praesente; quo praesente = „în a cărui prezenţă”) şi altul pentru prezenţa lucrului (praesenti). Cu alte cuvinte, ceea-ce-este-prezent si ceea-ce-este-prezentat, deşi diferiţi, au din capul locului o rădăcină comună.

Calitatea celui prezent este aceea de a avea o putere: în primul rînd, puterea de a fi prezent. Lucrurile însă îşi realizează prezenţa prin participare. Astfel, puterea şi prezenţa lucrului sînt derivate atît din puterea şi prezenţa celui care înfăţişează lucrul, cît şi din puterea prezenţei celui căruia lucrul îi este înfăţişat. Riguros vorbind, lucrurile nu devin niciodată prezente, ci sînt puse într-o prezenţă de care depind, astfel că nu pot să atingă prezenţa decît în lumina celui care le oferă ori a celui care le primeşte. În cazul oamenilor, cel care se prezintă solicită prezenţa celuilalt prin simpla oferire a prezenţei proprii. Prezenţa este o categorie proprie persoanei, singura care poate fi prezentă şi care poate prezentifica.

Cel prezent nu aşteaptă însă ca prezenţa să-i fie solicitată. Prin însuşi actul prezenţei sale, el se pune înainte, se înfăţişează, apărînd şi protejînd (praesum, praesse). Urmează că prezenţa este puterea spontană de a apăra şi proteja printr-o neşovăielnică expunere de sine (adică a acestui esse care formează rădăcina lui praesentia). De aici derivă încă un sens al prezenţei şi al puterii ei: cel de protecţie şi asistenţă, aşa cum îl întîlnim în expresia Praesentia Matris Deum.

Cuvîntul mai are încă ceva de spus, lămurindu-ne acum în legătură cu felul acestei asistenţe proprii prezenţei: este o ex-punere care pre-vede (pra-esum, pra-esse). Această pre-vedere nu are nimic în comun cu vreo artă divinatorie; ea exprimă acea purtare de grijă plină de atenţie implicită lui providentia. Tocmai pentru că prezenţa se pre-zintă, ea precede deja şi cuprinde, prin propria ei disponibilitate, ex-punerea ulterioară a lucrurilor şi fiinţelor. Numai prezenţa este disponibilă, căci numai ea dispune de sine. A dispune de sine nu înseamnă nimic altceva decît ceea ce cuvîntul spune în mod obişnuit: a se pune într-un mod vizibil (adică neîndoielnic) înaintea cuiva (praesens).

Legătura dintre dar şi prezenţă este exprimată vag atunci cînd, prin ofrandele sale, omul dorea să se pună în prezenţa protectoare a zeului: în ordina magică, omul nu ştie cine este zeul cu adevărat, cum este el şi nici dacă ofrandele sale vor fi primite sau nu de acesta. Darul şi prezenţa încep să se identifice de-abia în momentul Naşterii lui Hristos, cînd magii caută prezenţa lui Hristos care este deja dăruit oamenilor de către Tatăl. În Hristos, Dumnezeu şi omul se oferă necontenit unul altuia în spaţiul aceleiaşi prezenţe, în virtutea aceleiaşi puteri. Cînd spunem, în rugăciunea Împărate Ceresc, că Duhul este pretutindeni, mărturisim în fond, o dată cu prezenţa neîntreruptă a Duhului, darul Său. Iar darul Duhului Sfînt este darul prezenţei Fiului, singurul care ne poate pune în prezenţa generatoare de prezenţă – dătătoare de viaţă – a Tatălui.

Lucrurile nu se încheie aici, şi de fapt, ele nici nu se pot încheia. În esenţă, fiecare sărbătoare reia toată această horă a chemării şi a întîlnirii. Voi aminti deci, pe lîngă momentul paradigmatic al sărbătorii Naşterii, de încă unul, tocmai pentru că este atît de iluminator pentru discuţia de faţă. Este vorba de Întîmpinarea Domnului, din 2 februarie. În limba engleză, (sărbătoarea este celebrată la aceeaşi dată în calendarul ortodox şi în cel romano-catolic), ea poartă numele de Presentation of the Lord:

„Şi cînd s-au împlinit zilele curăţirii lor, după Legea lui Moise, L-au adus pe prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea (παριστημι) Domnului, precum este scris în legea Domnului, că orice întîi născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului, şi să dea o jertfă” (Lc. 2, 22-24).

Termenul grecesc are toate valorile latinescului praesentia arătate pînă acum. Trebuie observat că limba română l-a preluat ca atare, folosindu-l însă cu exclusivitate în limbajul bisericesc. Dar tocmai de aceea cuvîntul românesc (parastas) a reuşit, spre deosebire de neutrii dar şi cadou, să conserve ambivalenţa proprie darului: în darurile de parastas, cei vii şi cei morţi se întîlnesc (sînt prezenţi) în prezenţa lui Dumnezeu, datorită acestei prezenţe. Prezenţa lui Dumnezeu creează această „înainte” în interiorul căreia darul poate fi depus. Urmează că darul nu este altceva decît semn al prezenţei şi al setei de prezenţă.

Din capul locului, prezenţa este dar, căci prezenţa nu este prezenţă decît întru cît se oferă. Atunci cînd un dar concret apare, acesta nu este altceva decît semn al unei prezenţe. Cînd este vorba de darul prezenţei absolute, acesta nu poate fi altceva decît propria ei Întrupare. Acest adevăr simplu este ex-pus (anaphora), arătat şi amintit (anamnesis) la fiecare liturghie, exprimînd cel mai înalt, mai deplin şi mai eficient schimb de daruri: „Cuvîntul S-a întrupat pentru ca noi să fim îndumnezeiţi”.

Gheorghe Fedorovici