Manifestări ale fundamentalismului islamic

„Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” – acest citat celebru atribuit, nu fără controverse, lui Andre Malraux, a fost şi este privit în continuare ca o profeţie care vizează destinul omenirii. În ce măsură depinde acesta de religiozitatea oamenilor? Este o întrebare al cărei răspuns devine complex, pentru că orice religie se cere să fie trăită, iar trăirea ei înseamnă manifestarea religioasă într-un spaţiu exterior care în lumea contemporană îi priveşte şi pe cei care aparţin altor religii, sau sunt areligioşi.

Lumea în care trăim este extrem de complexă şi această complexitate are în vedere, pe lângă alte sfere de existenţă ale umanităţii şi existenţa religioasă care are, în pofida „înţelepţilor acestui veac”, care întrevăd că religia va fi depăşită de ştiinţele exacte, un cuvânt hotărâtor de adresat umanităţii. Religia nu poate fi ignorată şi nu poate fi nicicând inhibată de om pentru că omul este, în adâncul său, o făptură religioasă, care are nevoie neîncetat de o legătură cu ceva/Cineva dincolo de existenţa limitată a vieţii de zi cu zi. „Religie” – acest cuvânt care în chiar etimologia sa arată că omul are nevoie de o legătură care să îl susţină dincolo de moarte, o legătură care să dea sens acestei vieţi scurte, exprimă şi un alt adevăr care arată că omul deţine şi o identitate spirituală şi că această identitate îl face veşnic, îl ajută să biruie moartea, să se apropie de Dumnezeu şi să trăiască cu conştiinţa atotprezenţei divine. Atât în vechime cât şi în zilele noastre omul religios se caracterizează prin faptul că, pentru el, întreaga lume este înveşmântată de iubirea lui Dumnezeu, o lume în care împreună cu ceilalţi se străduieşte pentru a dobândi mântuirea. Dar lumea de astăzi, în latura ei spirituală, înseamnă diversitate în care trebuie să îmi manifest credinţa lângă celălalt, trebuie să fiu în religia mea lângă altul, care poate să nu se împărtăşească împreună cu mine din aceeaşi credinţă, din acelaşi adevăr. Şi de aici, de la existenţa celuilalt, războiul interior care trebuie să fie purtat împotriva propriilor mele patimi se exteriorizează şi devine război împotriva semenilor. Rigoarea spirituală, care îmi cere să fiu exigent cu propria mea existenţă, aspru şi critic faţă de mine pentru a-mi vedea, aşa cum Însuşi Mântuitorul îndeamnă, bârna păcatelor din ochiul meu, se transformă în luptă oarbă cu semenul meu, în violenţă care nu are ca scop decât impunerea cu forţa a unor principii religioase, sau morale, sau dacă nu, distrugerea celuilalt. Aici se naşte acel gen de fundamentalism religios care a îngrozit miliarde de oameni şi în numele căruia se săvârşesc crime oribile într-un secol care ar trebui să fie marcat de lupta pentru pace şi în care banii ar putea fi cheltuiţi pentru eradicarea sărăciei şi nu pentru fabricarea armelor.

În lumea de azi fundamentalismul religios se manifestă cu precădere dintr-o singură direcţie şi anume dinspre religia islamică. Chiar dacă fundamentalismul şi terorismul sunt acceptate şi manifestate doar de către o anumită parte a islamului şi anume de latura sa radicală, totuşi acestea sunt realităţi care au tulburat şi tulbură în continuare într-un mod foarte serios istoria lumii. Cea mai curată şi mai logică întrebare este următoarea: de ce este posibil aşa ceva şi de ce este posibil în islam, în vreme ce alte mari religii – creştinismul, budismul, hinduismul etc. – nu cunosc nici pe departe astfel de practici? Cine sau ce anume dă girul acestor oameni pentru a se manifesta în acest mod? Există două izvoare principale din care fundamentaliştii şi teroriştii musulmani se pot inspira din belşug şi acestea sunt cartea sfântă a islamului, Coranul şi Profetul Mahomed. Înainte de a descoperi aceste surse de inspiraţie pentru crimele teroriştilor asupra atâtor oameni nevinovaţi este bine să remarcăm faptul că sunt, în acelaşi timp, foarte mulţi islamici care condamnă terorismul spunând în mod paradoxal că însuşi Coranul îl condamnă.

Coranul şi viaţa lui Mahomed – două surse de inspiraţie

Viaţa şi personalitatea profetului Mahomed se pot constitui în adevărate temelii pentru cei care recurg la acţiunile teroriste. Profetul însuşi a uzat de sabie şi a purtat lupte destule ceea ce face ca, în ciuda denumirii sale, noua religie pe care o întemeiază să se nască în toiul luptelor, prin vărsare de sânge. Viaţa profetului Mahomed este una tumultuoasă. Se naşte în anul 570, iar la 24 de ani intră în slujba unei văduve bogate, pe nume Khadija, cu care se căsătoreşte, chiar dacă aceasta este mult mai în vârstă decât el. La 40 de ani se retrage pentru prima oară în apropiere de Mecca, la poalele muntelui Hira, unde pretinde că a avut revelaţii de la îngerul Gabriel (Djabrail). Mahomed însuşi începe să îşi propovăduiască învăţăturile, la început celor apropiaţi. Pe lângă faptul că a fost un comerciant şi un lider religios, Profetul a fost şi o personalitate războinică, purtând lupte atât împotriva tribului quraişiţilor din Mecca, cât şi a evreilor din Medina, unele dintre acestea purtate şi câştigate într-un mod necinstit. Pe lângă viaţa şi personalitatea profetului Mahomed în Coran găsim un număr mare de versete în care pur şi simplu musulmanii sunt îndemnaţi să ucidă pe cei care se împotrivesc lor. Pentru a fi lămuriţi, iată câteva exemple: „Luptaţi-vă pentru calea lui Dumnezeu împotriva celor ce voiesc să se lupte cu voi (…). Omorâţi-i oriunde îi găsiţi şi goniţi-i de acolo, de unde v-au gonit pe voi, căci ispita este mai rea decât omorul, însă nu luptaţi împotriva lor lângă templul sfânt doar dacă se luptă ei acolo împotriva voastră; omorâţi-i, căci aceasta este răsplata celor necredincioşi” (Sura 2, 186 – 187); „Poate că urâţi tocmai ceea ce este bun pentru voi, poate că iubiţi tocmai ceea ce este rău pentru voi… . Războiul este greu, însă a te abate de la calea lui Dumnezeu şi a te lepăda de El şi de templul său cel sfânt şi a alunga poporul său de acolo este păcatul cel mai mare înaintea Domnului. Ispita este mai grea decât omorul. (…) Cei ce cred şi purced la luptă pentru drumul lui Dumnezeu, aceia să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu” (Sura 2, 213-215).

Prin urmare, nu numai că războiul este îngăduit, dar el este o mare datorie a musulmanului, pentru că este „calea lui Dumnezeu”, iar războiul se înţelege că nu poate fi purtat decât împotriva necredincioşilor. De asemenea „expresia „războiul vă este orânduit…” (Sura 2, 212) pare un testament al Profetului faţă de o nouă religie şi un nou imperiu, care se va clădi pe râuri de sânge, care vor umezi pământul din India până în Spania şi din Rusia până în Sudul Africii”. „Extremismul islamic poate fi de asemenea argumentat pe un alt verset coranic, care spune: „nu încheiaţi prietenie cu cei ce nu-s de-ai voştri” (Sura III, 114), evident acest loc dând şansa comentariului de a putea exclude orice ne-musulman din cercul prietenilor .

Fanatizarea, care duce până la moarte deliberată pentru cauza islamului, se poate argumenta pe versetele următoare: „dacă veţi fi omorâţi pentru drumul lui Dumnezeu sau veţi muri, este iertarea lui Dumnezeu şi îndurarea lui mai bună decât toate averile pe care le-aţi adunat. Căci dacă veţi muri sau veţi fi omorâţi, vă veţi aduna la Dumnezeu (Sura III, 151-152). Cu alte cuvinte, toţi cei morţi pentru cauza Coranului vor avea bucuria fericirii paradisiace.”

Simpla comparaţie, făcută chiar de un credincios simplu, între mesajul coranic şi Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos va evidenţia în mod clar diferenţa. Dacă creştinismul, prin Mântuitorul Iisus Hristos şi prin învăţătura Sa, este de la începuturile sale o religie a păcii, nu acelaşi lucru se poate spune despre „islam”. Bineînţeles şi creştinii, mai ales cei din primele veacuri, dar şi creştinii secolului XX în închisorile comuniste, au fost fericiţi să sufere şi să moară pentru Hristos, dar nu încercând să omoare pe alţii, ci răspunzând cu dragoste acolo unde cei care îi persecutau îşi manifestau ura faţă de ei. Mântuitorul Hristos i-a spus sfântului apostol Petru, în Grădina Ghetsimani, atunci când acesta se pregătea să-L apere, să pună sabia în teacă pentru că aceia care scot sabia de sabie vor şi pieri. Aceste cuvine ale Mântuitorului arată clar caracterul irenic al învăţăturii creştine şi de aceea războaiele „creştine” purtate cu crucea înainte nu îşi pot găsi niciodată vreo justificare în Sfânta Scriptură a Noului Testament, sau în Persoana Mântuitorului Hristos. Pentru creştin, una dintre datorii este „facerea de pace” pe când mesajul Coranului este clar: „războiul vă este orânduit”. De aceea încercările unor teologi musulmani de a scoate actele teroriste de sub incidenţa Coranului sunt lipsite de temei. Musulmanul care are astfel de precepte care îndeamnă la violenţă şi la crimă, aşezate tocmai în cartea sa sfântă, poate oricând să „aplice” la acestea şi să le pună în practică, considerând aceasta ca fiind o datorie sfântă. De altfel întreaga istorie a „coexistenţei” dintre creştini şi musulmani, începând din secolul VII până în zilele noastre, a fost marcată de violenţe, întrucât islamul a avut în vedere pe plan politic extinderea şi cucerirea de noi teritorii.

După ce islamul, cu greutate la începuturile sale a implementat în conştiinţa arabilor importanţa apartenenţei la umma, o comunitate bazată de data aceasta nu pe identitatea etnică, ci pe cea religioasă, făcându-i prin aceasta să renunţe la luptele fratricide, şi-a îndreptat atenţia spre teritoriile populate de creştini pentru că acestea trebuia să fie cucerite. „De fapt, nu este vorba de o ocupare a teritoriilor, cât mai ales jefuirea ţării respective. Lumea se împărţea deja în două: în «Casa Islamului» (Dar al-Islam) şi «Casa Războiului» (Dar al-Harb), care era lumea ghiaurilor. Din momentul în care «oamenii cărţii» (ahl al-kitab) deveneau supuşi (dhimmi) ei nu mai erau prădaţi, fiind consideraţi vasali, dar erau obligaţi să plătească haraciul.” Datorită învăţăturii conform căreia lumea este împărţită în două „case”, musulmanii vor fi convinşi, în mod sigur extremiştii, că aceia care se află în „dar-al-harb” se află într-o lume potrivnică, a războiului, o lume supusă influenţelor diabolice, iar această lume trebuie să fie supusă. De aici până la a genera curente fundamentaliste într-un islam contemporan şi într-o lume în care balanţa a înclinat şi continuă să încline, cel puţin pentru un timp, în favoarea Occidentului creştin, pasul este foarte mic. Cu atât mai mult cu cât bazele sunt deja puse prin chiar întemeierea islamului. (va urma)

Antonio Aroneasa

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!