Constantin Oprişan sau înţelepciunea lirică a muceniciei

Constantin (Costache) Oprişan (1921-1958), după ce trecuse prin iadul de la Piteşti, a stat în celula 4 din cumplita „Casimcă” a Jilavei, cu Gheorghe (Ghiţă) Calciu, cu Iosif V. Iosif şi cu mine, şi tot acolo a murit în iulie 1958. Grav bolnav de tuberculoză, i s-a refuzat orice ajutor medical. Am scris pe larg despre el şi despre cutremurătorul episod al morţii lui în memoriile mele de închisoare (mai ales în Secretul Fortului 13, iar mai recent în Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi). Este cel pentru care viitorul părinte Calciu şi-a tăiat venele, în iluzia că ar putea să-l salveze de la moarte hrănindu-l cu sîngele lui. Avea mare har de poet şi ne-am străduit toţi trei să-i memorăm versurile amplului poem „noologic”, precum şi alte piese de mai mică întindere, pe care mai în urmă le-am reconstituit din memorie cu Ghiţă Calciu, atît pe cît am mai fost în stare după atîţia ani. Sunt şi locuri pe care le-am uitat amîndoi, dar îmi place să cred că am salvat – cu destulă fidelitate – esenţialul. Rezultatul acestei rememorări se găseşte în volumul ce urmează să apară în curînd la Editura Christiana din Bucureşti.

Dacă despre Dante Aligheri, autorul Divinei Comedii, contemporanii spuneau c-ar fi omul care a văzut cu ochii săi infernul, trecînd prin toate bolgiile lui, despre Constantin Oprişan, autorul Epopeii noologice sau Cărţilor Spiritului, s-ar putea spune cu certitudine nu numai că l-a văzut, dar că l-a şi trăit, trecînd prin toate hrubele sale, nu ca vizitator, precum Dante, ci şi supus unui întreg arsenal al supliciilor deloc imaginare. Şi nu un arsenal de infern dantesc, viziune a secolului XIII, ci unul modern, contemporan, infern de secol XX, rafinat, subtil, cu suplicii despre care unul dintre suplicatori spunea că „dacă le-ar fi trăit şi martirii creştini, calendarele bisericeşti ar fi mult mai sărace în pomelnicele lor”.

Dar nu asta contează, pentru că ceea ce se spune despre un autor poate fi mai mult sau mai puţin credibil, mai ales pentru cititorul contemporan, atît de sceptic, ci ceea ce spune acest autor despre geneza şi formarea spiritului creştin, despre durerile şi bucuriile făuririi sale. Evidenţele unei conştiinţe care evoluează în spirală şi-n devenirea căreia apar treptat perioade grele de semnificaţii: Helenismul cu sarabanda filozofiei antice, Patristica cu revelaţiile-i mistice, Eroismul medieval, Renaşterea cu iluzoriile umanisme, apoi Modernitatea subsecventă cu ispitele şi capcanele raţionaliste – de la Descartes la Kant şi de la Hegel la Marx –, cu tentaţiile existenţialiste sfîrtecate de ideologii donquijoteşti şi de utopiile opresive ale unei contemporaneităţi de sub teascul căreia salvarea nu se întrevede decît într-o perspectivă eshatologică.

Viziune a unui parcurs contorsionat, în care triumful Mîntuirii aureolează finalul Devenirii. Moment crucial al uriaşei încercări spirituale reuşite.

Un triumf creştin însă, faţă de care, ciudat, Elegiile postume din finalul poemului apar ca simple nostalgii alambicate într-o pretutindenească detaşare de tot ce a fost.

Sublimă detaşare. Rămîne însă de văzut acum dacă şi pentru tine, cititorule, după parcurgerea unei Deveniri atît de sinuoase, lectura acestei Aventuri spirituale va fi meritat sau nu efortul depus.

Noi credem însă că da, deoarece poemul n-a fost scris spre o vană mărire de sine, ci spre o edificare a sufletului omenesc. Şi nu mai puţin şi ca document al unei mari treceri prin vremelnicia şi vicisitudinile acestei lumi.

Mă bucur de iniţiativa acestui număr închinat lui Costache Oprişan, care merită cu prisosinţă să iasă din uitare şi să se facă auzit de generaţiile tinere, măcar pentru acel „ultim sfat” dat de Don Quijote spiritului uman prin gura poetului muribund:

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!