numarul 12, februarie 2004

O mărturie despre patimile preoţilor aromâni (III)

Redăm în continuare mărturia Părintelui aromân Dumitru Constantinescu, din comuna Perivole - Pind (Epir), aşa cum a scris-o el în 1913. Acest text, intitulat, “Biografie” a fost trimis soţiei lui Iancu Bacalbaşa, pe 20 august 1913, pentru a fi publicat în ziarul acestuia, |nainte, dezvăluind astfel „suferinţele şi tiraniile ce au pătimit preoţii din Macedonia din partea Clerului de la Fanar”. Din pricini care ne scapă, documentul nu a mai fost publicat. Aşadar, scrierea vede acum în premieră lumina tiparului. Redacţia a actualizat ortografia şi a îndreptat pe alocuri textul, astfel încât să poată fi citit şi înţeles cu uşurinţă. Nu am modificat însă stilul autorului care are farmecul său incontestabil. Intertitlurile aparţin redacţiei.

Se cuvine să le mulţumim doamnei Viorica Duliu - care a păstrat documentul pînă azi şi a încuviinţat să-l tipărim - şi domnului Gheorghe Padioti, secretar general al Asociaţiei Vlahilor din Atena, prin intermediul căruia a ajuns la noi textul.

Pe la 4 Decembrie 1884 fiind la Grebena, prin depeşe am fost chemat de către dl. Apostol Mărgarit la biserica românească din Vlaho-Clisura, cu hramul Sfântului Nicolae. Zi de Sfântul Nicolae, 6 Decembrie, pe când eu şi colegul meu, părintele Nicolae Papa Flora, eram în biserică în Sfânta Liturgie, vine şi Mitropolitul Filaret din Castoria, însoţit de toţi preoţii, diaconii şi institutorii grecomani şi de mare mulţime din aromânii grecomani, împreună cu Mudirul local şi cu un ofiţer din Castoria, anume Caraman-aga, care avea cu dânsul şi peste 20 de soldaţi. Stau în curtea bisericii şi se sfătuiesc. Prea Sfinţia Sa vrea să fim scoşi din biserică şi să slujească el în ea. Autorităţile nu ştiau cum să procedeze. Aromânii erau veniţi cu toţii în biserică. Eu mă găseam la Sfânta Masă în altarul bisericii, în momentele acelea, iar Părintele Nicolae la proscamidie. Deodată ne pomenim cu arhiereul în biserică strigând: „Afară! Afară voi cuţo-vlahii!” Până să mă uit îndărăt să văd ce se întâmplă, Mitropolitul m-a lovit tare în cap cu bastonul şi a început să-mi curgă sângele. De ameţeală n-am simţit dar, când am văzut sânge peste obraz şi peste odăjdii picând jos, m-am speriat şi am început să strig şi să cer ajutor. Pe când strigam, preoţii băteau pe Părintele Nicolae, i-au despicat gura şi l-au scos afară din altar. Diaconul Prea Sfinţiei Sale l-a lovit pe cântăreţul Nicolae, care a căzut din strană leşinat. Atunci femeile aromâne s-au încăierat cu Arhiereul, iar la ţipetele lor au intrat autorităţile în biserică şi ne-a scăpat pe noi românii de la moarte sigură. Noi eram puţini, iar inamicii erau înarmaţi cu cuţite, cu pistoale şi cu suliţe în bastoane. După ce a restabilit liniştea, Autoritatea ne-a scos pe toţi afară din biserică ne-a trimis cu pază pe la casele fiecăruia. Biserica a fost încuiată, iar Autoritatea a luat cheile cu dânsul. Pe urmă a raportat la Caimacamul din Castoria cazul. După trei zile, a venit ordin de la Valiul prin care spunea să slujească la biserica Sfântul Nicolae o septămână grecii şi una aromânii. Aşa a rămas până în timpul izbucnirii răsboiului balcanic.

Alte înfruntări

Pe la 25 Aprilie m-am întors de la Vlaho-Clisură la Perivale şi iar am început a-mi căuta de datoriile mele: Ca preot şi institutor român. N-au trecut două luni şi am fost cerut prin ordin, eu şi d. I. Tomescu institutorul din Abella, la Bitolia (Monastir) ca să ni se dea autorizaţiile şcoalelor române de la Perivole şi Abella. Pe drum, la Valea Întunecată, lângă Perivole, pândeau andarţii (războinici greci n. r.) ca să mă prindă. Am scăpat ca prin minune cu fuga din mânile lor, prin văi şi prin munţi.

|n anul 1885, toamna, fiind la Grebena, iar fam fost chemat, prin depeşă, de cetre dl. Apostol Mărgărit la Vlaho-Clisura, unde am slujit şase luni de zile ca preot.

N-a trecut o săptămână de la venirea mea din Vlaho-Clisura că aveam 110 de elevi în şcoala din Perivole şi nu ne încăpeau. Am intrat în şcoala comunală cu asalt.

Cu toate ordinile aduse din Constantinopol, ca să ne lase în pace Clerul fanariot, Ciril, Mitropolitul din Grebena, nu a încetat niciodată a pune piedici contra cauzei noastre pe lângă Autorităţile turceşti. Aşa, el a reuşit să mă exileze şi a treia oară la Elasona şi Serfige două luni, suferind mari neajunsuri şi strimturări, eu şi familia mea.

Fiindcă paraclisul nostru cu hramul Sfântului Panteleimon era afară din comună, în anul 1887, vara, în bună înţelegere cu fraţii noştri grecomani, de la care am putut să iau iscăliturile, am trecut la biserica comunală Sfânta Vineri, unde am rămas mai mulţi ani. Mai târziu, ni s-a recunoscut oficial, prin ordin din Constantinopol, că e biserică Românească. Cu cât noi ne simţeam la înălţimea cauzei, cu atât mai mult Prea Sfinţia Sa Mitropolit s-a mâniat în contra noastră!

Cel mai liniştit an pentru mine fu anul 1888, şi cu şcoala, şi cu biserica la Perivale vara, şi cu şcoala iarna la Grebena.

Bătut din ordinul Mitropolitului

Î.P.S. Patriarh şi Sfântul Sinod, fiindcă li se încălcau nişte privilegii bisericeşti de către Autorităţile turceşti, au închis toate bisericele greceşti din Turcia: se năştea, se căsătorea şi se înmormântau creştinii fără preoţi. Comunitatea aromânèscă din Turia nesuferind a sta fără preot, m-a chemat prin petiţiune din Grebena (până atunci, la Grebena nu exista biserică românească), ca să le slujesc ca preot. Le-am servit cele preoţeşti prin biserici şi prin casele aromânilor 20 de zile, până la Crăciun, când s-au redeschis iar bisericele, ca s-a împăcat Marea Biserică cu guvernul turc.

Din multe cauze, dar mai ales pentru că n-am ascultat ordinul şi am slujit cele preoţeşti la comuna română Turia, pe când erau închise bisericele, Mitropolitul Ciril s-a supărat foarte pe mine. Aşa că în Duminica Orthodoxiei (1890), fiindcă n-aveam biserică, m-am dus şi eu la biserica catedrală din Grebena (singura biserică din Grebena pe atunci), ca să mă închin. Am stat la o margine între poporul aflător în biserică. Când a venit Mitropolitul în biserică şi m-a văzut, a început să strigă furios ca un tigru: „Afară! Afară preotul român! Diacone, scoateţi-l afară din biserică, zic!” Îndată, cu preotul I. Bahavelea din Sfântul Altar din liturghie, cu copia (suliţa) în mână, cu diaconul şi cu paracliserul, m-au tras, ca lupii, din strană, m-au pălmuit şi m-au târât spre uşa bisericii, ca să mă scoată afară. Lângă uşă mi-am venit în fire, că fusesem ameţit, m-am prins bine de o strană şi am strigat: „Dar pentru ce Prea Sfinţite mă scoţi din casa lui Dumnezeu? Nu sunt creştin?” Acestea zicând eu, au sărit mulţi creştini şi m-au scăpat din mâinile călăilor şi m-au luat lângă dânşii într-o strană, cu capul gol, că potcapul mi l-au făcut bucăţi vrăjmaşii.

Ciril Mitropolitul a strigat din nou: „Diacone, lăsaţi-l şi chemaţi poliţia!” După ieşirea din biserică s-a strâns toţi românii la mine şi Dr. Zisi din Băesa a dat un raport că am fost bătut tare şi că 15 zile voi fi în pat. Am intentat proces, iar bătăuşii au fost condamnaţi la 30 de zile de închisoare, dar Mitropolitul, având înfluienţă mare, a scăpat în 15 zile!

Atacuri asupra unor ierarhi

După obicei, PS Climent a venit la Perivole şi a vrut să slujească Sfânta Liturghie, dar cu condiţia să nu se cânte nici un „Doamne miluieşte” în româneşte. Au început discuţii şi din discuţii bătaie între fraţii români şi grecomani. Atunci 5-6 băieţi de ai naţionaliştilor români, au sărit ca leii, fără să judece că e armată în comună, au intrat la Mitropolit, l-au bătut, i-au smuls barba pe jumătate. La strigătele Arhiereului, a sărit multă lume şi armata, i-au prins pe băieţi, i-au bătut şi i-au trimis la închisoarea din Grebena, unde au fost ţinuţi trei luni.

Pe 26 iulie 1891, în locul Mitropolitului din Grebena, Climent, care se găsea la Sfântul Sinod din Constantinopol, a venit Protosinghelul Său la Perivole, ca să slujească Sfânta Liturghie. El s-a sfătuit cu preoţii grecomani şi cu institutorii greci ca să ne scoată din biserica comunală Sfânta Vineri şi să slujască Sfinţia Sa într-însa. Aşa Protosinghelul, preoţii, profesorii şi cu mulţime mare de bărbaţi, femei şi copii au venit la curtea bisericii şi au încercat să deschidă uşa. Trei muieri aromâne s-au apropiat şi i-au zis Protosinghelului să nu spargă uşa bisericii care e făcută, nu de arhierei, ci cu banul şi cu sudoarea locuitorilor aromâni din Perivole.

Sfinţia Sa le-a răspuns cu dispreţ: „Femei, plecaţi de-aici!”. {i a început să lovească cu tesla în uşă. O femeie s-a repezit asupra lui, l-a prins de barbă smulgându-i-o jumătate şi punând-o în furca de la brâu. {i a plecat de-acolos Protosinghelul.

Ocuparea unei biserici greceşti

A murit o fetiţă a bunului român Cuşu Tegu Iani şi, fiindcă cimitirul şi până azi e în curtea bisericii centrale Sfântul George, nu ne lăsau grecomanii să o înmormântăm. Ne-am strâns câţiva aromâni, ne-am dus la uşa acelei biserici cu mortul şi, cu o scară, un băiat s-a urcat pe acoperişul bisericei, a intrat şI ne-a deschis uşa. După ce-am citit şi am înmormântat mortul, am închis, cu alt lacăt, biserica şi am ocupat-o. De-atunci am început să slujim româneşte într-însa mult timp. Apoi am fost scoşi de Autoritate, din ordinul Patriarhului, dar, după doi ani, iar am ocupat-o şi am slujit într-însa până când au venit armatele greceşti şi andarţii, cu răsboiul la Perivole.

|n 1904-1905, dl. Lazăr Duma, inspectorul general al şcolilor şi bisericilor române din Turcia, m-a chemat prin depeşă să iau parte la deschiderea paraclisului român din Monastir. După ce am slujit pe rând 40 de zile, cu diaconul român Porfirescu, la Paraclisul deschis, am mai slujit până în luna mai. Am stat şi în închisoare două seri şi o zi la Bitolia, pentru deschiderea paraclisului. |n mai, m-am întors la Perivole dispensat de şcoală şi am rămas numai ca preot.

După ce am plecat cu familia din Perivale la Grebena, andarţii au profanat biserica română şi au devastat casa mea şi pe urmă I-au dat foc. Tot atunci au măcelărit pe cumnatul meu, Manole Apostolina.

|n 1905-1906, am fost chemat de către d-nii Inspectori Duma şi Tacit la deschiderea paraclisului român din Salonic. Pe 20 aprilie, am aflat trista veste că 250 de andarţi au atacat familiile aromânilor care se duceau din Grebena la Perivole şi Abdela şi i-au ucis pe doi nepoţi ai mei şi pe Pitu Sdrulea.

PS Mitropolit din Grebena Agathanghelos a venit la Perivole şi a încercat să mă scoată din biserica centrală Sfântul George şi să slujască Prea Sfinţia Sa, dar n-a putut, căci chiar ş9i grecomanii ne iubeau şi veneau la Sfânta Liturghie. Atunci Prea Sfinţia Sa a strâns pe toţi locuitorii grecomani,aromâni naţionalişti şi institutori şi ne-a împăcat pe noi şi înpreună cu preoţii, ca să slujim împreună cu El şi cu preoţii Lui, lăsând să se zică numai apostolul în limba română. Ieşind din liturghie, a avut venit la mine acasă, unde a luat şi masa, împreună cu mulţi preoţi şi institutori greci. Prea Sfinţia Sa a fost compromis faţă de Autoritate, că lucra, ca şef al bandelor de andarţi greci şi a fost mutat la Drama. În locul Sfinţiei Sale a venit un alt Mitropolit care a venit şi la Perivole, ca să ne tulbure liniştea comunei, dar fu bătut şi aruncat într-o vâlcea stâncoasă de către un român.

Crime ale andarţilor

După atâtea lupte cu duşmanii limbii noastre, m-am mai liniştit şi eu de la anul 1908 până la 1912, în octombrie. Atunci, cu războiul statelor aliate contra Turcie, când am aflat că au sosit la Grebena armatele greceşti, am luat şi noi (vreo 22 de români) un steag grecesc şi ne-am pogorât la Grebena, să ne supunem la noile Autorităţi. Ca preot m-am dus mai înainte la Mitropolit să-i sărut mâna. Prea Sfinţia Sa Emilianos, mi-a zis: „Te primesc ca preot grec, niciodată însă ca român şi în caz de va recunoaşte Guvernul Elen comunităţi româneşti, noi biserica vom lupta şi niciodată nu vom primi.”

Întorcându-ne la Perivole au sosit şi andarţii, ne-au luat biserica şi şcoala şi au început să-i jefuiască pe români. Când am aflat că la Grebena au măcelărit pe institutorul D. Cicma din Turia, ne-am speriat şi am părăsit casă, vite, avere şi familie, fugind noaptea spre Ianina, alături de 11 alţi naţionalişti, între care şi doi fii ai mei. Pe drum, lângă Ianina, nişte andarţi rebeli ne-au bătut şi ne-au luat tot ce am avut, bani şi haine. La Ianina am tras drept la Consulatul Român, unde am fost primiţi foarte bine de către dl. Consul Em. Pitoştean. După 15 zile de la plecarea noastră, au plecat şi familiile noastre din Perivole şi au venit la Ianina, de frica andarţilor, cu hainele de pe dânsele numai. Andarţii, după plecarea familiilor din Perivale, au devastat casa mea şi încă două şi ni le-au ars. Apoi au măcelărit trei armâni: pe Gh. Perdichi, Cuşa Papatodor şi pe Sterie Fuscă, om bătrân şi orb.

Refugierea în ţara mamă

După patru luni de război, zi şi noapte, pe când am ajuns muritori de foame că era asediat oraşul, a căzut şi Ianina în mânile grecilor. Când au intrat andarţii în oraş au venit la casa în care locuiam două familii (eu cu fiul meu, Leon), şi au găsit numai femeile, că noi ne adăpostisem în Consulatul Românesc. Ne-au căutat prin podul casei şi prin pivniţă ca să ne măcelărească. La Dl. Em. Pitiştean erau strânşi mulţi aromâni şi musulmani şi am fost primiţi bine.

După 16 zile de la venirea grecilor, prin hârtii de liberă trecere obţinute de Dl. Pitiştean, am plecat prin Previza, marea Adriatică, Trieşti, Ardial, ne-am refugiat în ţara mamă, unde ni s-au dat ajutoare şi încă ni se dau.

La Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolit Primat Konon am fost primit cu mare afecţiune şi, după ce mi-a ajutat cu 100 lei, mi-a dat şi post, locuinţă gratis la biserica Sfântul Nicolae Jigniţa, Calea Văcăreşti 66, unde am slujit regulat ca preot în biserică şi prin casele enoriaşilor până la 10 septembrie 1913.

Scriu acestea pe cât mi-aduc aminte, dar am văzut multe.

Pr. Dumitru Constantinescu