numarul 12, februarie 2004

historia

Represiunea statului comunist asupra Bisericii Greco-Catolice din România

Unul din marile obiective ale regimului politic din România de inspiraţie moscovită a fost desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Actul revenirii credincioşilor şi clericilor uniţi la Biserica Ortodoxă Română a fost încurajat de factorul politic, din simplul motiv de a exercita un control cât mai riguros asupra acestora. În viziunea comuniştilor Biserica Unită trebuia adusă în „lagărul democratic”, în primul rând prin cooptarea unor reprezentanţi ai clerului greco-catolic, apoi prin măsurile de rupere a legăturilor cu Vaticanul, considerat ca un focar al imperialismului occidental.

Atitudinea regimului comunist din România faţă de Biserica Unită a urmat îndeaproape scenariul sovietic din cazul ucrainean. Încă din toamna anului 1948 statul trece la măsuri administrative: strângerea de adeziuni de trecere la Ortodoxie în rândurile clericilor, de multe ori cu ajutorul organelor de Securitate şi convocarea unei adunări la Cluj, menite să proclame actul revenirii la BOR. După proclamaţia de la Cluj (1 octombrie), la Bucureşti (3 octombrie) avea să se semneze actul sinodal al revenirii oficiale în sânul BOR.

În acelaşi timp, statul, prin organele administrative locale şi de ordine, instituia comisii de acţiune pentru revenirea credincioşilor şi preoţilor nesemnatari, care până la 1 octombrie erau circa 75 %. Statul îşi propusese ca dată de finalizare a acţiunii 21 octombrie 1948. Au existat chiar confuzii în perfectarea actelor de trecere la Ortodoxie, deşi erau stipulate foarte clar în legea cultelor, dar statul „grijuliu cu libertatea cultelor”, va publica în regim de urgenţă şi va trimite prin circulare explicaţiile cu privire la trecerea la cultul ortodox. Ulterior, în data de 21 octombrie, tot într-un cadru ceremonial, capul BOR va proclama la Alba Iulia ruperea de Biserica Romei. Prin acest eveniment oficial, actul revenirii la Ortodoxie, devenea „o mişcare populară cu caracter religios”. Ultimul moment, din tot acest pachet de evenimente, va fi marcat prin declararea de către Marea Adunare Naţională a încetării existenţei legale a Bisericii Greco-catolice în România (1 decembrie).

După această expunere sumară se pune desigur problema gradului responsabilităţii fiecărei părţi în această acţiune. Cea mai mare parte a istoriografiei greco-catolice înclină categoric către o responsabilitate totală a Bisericii Ortodoxe Române. Însă, unele studii, bazate pe documente de arhivă şi printr-o privire atentă a memorialisticii şi a izvoarelor de istorie orală, aduc în atenţie o serie de consideraţii interesante în această privinţă. Spre exemplu, istoricul André Kom, în studiul „Unificarea Bisericii Unite cu Biserica Ortodoxă Română în 1948”, consideră că în actul din 1948 „rolul ortodocşilor ar fi relativ modest, mai mult ritual-ceremonial şi instrumental. Doar în ultima fază, a consolidării unirii, rolul ortodocşilor va fi substanţial. În etapa întâia, contribuţia BOR se limitează la propagandă, în timp ce pregătirea administrativă este opera statului (…). Rolul ceremonial corespunde modelării acţiunii sub forma contra facerii unirii din 1698”.

În această ordine de idei este documentul din Arhiva fostei Securităţi, pe care îl prezentăm mai jos. Este vorba de procesul verbal întocmit cu ocazia şedinţei care s-a ţinut în data de 27 octombrie 1948, la iniţiativa ministrului MAI, Teohari Georgescu şi la care au participat ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, directorul Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, Gheorghe Pintilie, secretarul general pentru Trupe, Victor Drăgănescu şi şeful de Stat Major pentru Trupe, Nicolae Dobre. Problema dezbătută în această şedinţă a fost „trecerea bisericii greco-catolice la biserica ortodoxă”.

În această situaţie, remarcăm din capul locului că, pentru statul comunist problema revenirii Bisericii Greco-catolică la Biserica Ortodoxă era importantă. Totodată observăm că din partea BOR nu participa absolut nimeni, ceea ce denotă iniţiativa strictă a puterii laice de a rezolva „problema uniată”, cu ajutorul organelor de represiune şi instrumentului politic - Ministerul Cultelor.

Potrivit documentului, după o evaluare generală a situaţiei - în care se susţine că primele două etape „au reuşit”, se precizează că la Ortodoxie au trecut 80 % din credincioşi şi 1100 clerici din 1400. Însă, la toată această situaţie „fericită”, ministrul Stanciu Stoian concluziona: „La ordinele Romei, reacţiunea a trecut la contraofensivă”, susţinută în primul rând de episcopii greco-catolici şi preoţii nereveniţi. De altfel, în şedinţă se constată că această contraofensivă se concentrează în jurul centrelor diecezane şi a unor mănăstiri ca Bixad (jud. Maramureş) sau Obreja (jud. Târnava Mică), ale ordinului bazilitan.

Faţă de acestea, se propune ca să se treacă la „o acţiune repede şi simultană” de preluare a reşedinţelor episcopale, fixarea de domicilii obligatorii episcopilor uniţi şi mutarea tuturor factorilor de propagandă uniată (călugări şi profesori) în locuri cât mai izolate. Etapele supuse atenţiei participanţilor la şedinţă, de către ministrul MAI, au un caracter represiv. Astfel, se trecea la „ridicarea tuturor bandiţilor” care sprijină activitatea „foştilor episcopi”, pentru a fi duşi într-o mănăstire. Următoarea etapă consta în chemarea prelaţilor uniţi la Bucureşti, „arestarea lor” şi trimiterea la mănăstirea avută în vedere. În acelaşi timp, se avea în vedere preluarea reşedinţelor episcopale şi a catedralelor de către comisiile de preluare instituite de Ministerul Cultelor. Ultima etapă era rezervată clericilor care refuzau actul revenirii la Ortodoxie de inspiraţie politică, aceştia fiind preveniţi de pedepsele ce le vor suporta în cazul continuării propagandei uniate.

Odată prezentate aceste interesante aspecte din documentul de faţă, căutăm să vedem în ce măsură acesta este veridic. Potrivit documentului, şedinţa fusese convocată de ministrul MAI, al cărui rol era de a rezolva chestiunea uniată. Această responsabilitate îi fusese dată de Secretariatul Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în şedinţa din 8 octombrie 1948. Mai exact, la propunerea Anei Pauker „ca în fruntea acestei acţiuni să fie pus un om cu însărcinare specială de la partid”, Secretariatul „hotărăşte ca tov. Teohari să răspundă deocamdată pentru acţiunea cu Uniţii”. Această hotărâre credem că a avut la bază poziţia lui Teohari Georgescu ca ministru al MAI. În această calitate, prin măsuri administrative şi represive, putea accentua procesul de trecere la Ortodoxie.

În ceea priveşte reacţia liderilor uniţi împotriva trecerii la „schismatici”, în aceeaşi şedinţă a Secretariatului Biroului Politic, Gheorghiu Dej spunea că, „[Iuliu] Hossu, care este elementul polarizator, a primit însărcinare de la Vatican, a dat bani, a făcut conferinţe în şase judeţe; [clericii uniţi] au făcut excomunicări în biserici şi vor să creeze o mişcare de masă contra unificării”. Faţă de aceasta, Alexandru Moghioroş era de părere că „Hossu trebuie arestat şi O` Hara să plece”. Prin urmare, constatăm asemănarea cu propunerile din şedinţa ţinută la MAI în data de 27 octombrie.

În situaţia de faţă se pune evident întrebarea: De ce s-a întârziat două săptămâni cu luarea măsurilor împotriva prelaţilor şi clericilor rezistenţi? O explicaţie ar fi termenul de 21 octombrie fixat de guvern pentru strângerea tuturor semnăturilor pentru trecerea la Biserica Ortodoxă. Pe de altă parte, data de 29 octombrie era cea în care reprezentanţii Bisericii Catolice din România aveau în vedere prezentarea noului Statut la ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, deşi termenul era 4 noiembrie.

În ce măsură Iuliu Hosu era „elementul polarizator” în viziunea celor din Secretariatul PMR, putem vedea în memoriile episcopului clujean, publicate de curând. Spre exemplu, pentru fiecare zi din luna octombrie Hossu notează nenumăratele slujbe pe care le săvârşeşte (Sf. Liturghie şi vecernie), „poporului adunat ca la mari praznice” la Cluj, în „catedrala ticsită până la revărsarea mulţimii în strada Regina Maria”. Toate aceste manifestări ale greco-catolicilor, în acest caz în jurul lui Iuliu Hossu, erau condamnabile în viziunea liderilor comunişti, mai ales după consumarea evenimentelor de la 1, respectiv 3 octombrie.

Reţinerea episcopilor greco-catolici s-a efectuat potrivit celor hotărâte în şedinţa din 27 octombrie 1948, convocată de Teohari Georgescu. În acest sens apelăm din nou la memoriile lui Hossu, care, pe lângă evenimentele prin care a trecut, a notat şi mărturiile fraţilor săi episcopi. Hossu spune în memoriile sale că se afla în Bucureşti, când „arestarea sa” s-a petrecut în noaptea de 28/29 octombrie, la ora 1, 30, după care a fost dus la Ministerul de Interne. În privinţa celorlalţi episcopi, Hossu ne încredinţează că Valeriu Traian Frenţiu, episcopul de Oradea, a fost reţinut în aceeaşi noapte la ora 1, ca şi în cazul episcopului de Baia Mare, Alexandru Rusu. Diferit a fost în cazul lui Ioan Suciu, administratorul apostolic al arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş, care era ridicat încă din 27 octombrie (aceasta fiind a doua reţinere, prima fiind pe 16 septembrie) şi în cel al episcopului de Lugoj, Ion Bălan, care a fost reţinut în după amiaza zilei de 29 octombrie. De altfel, toate acestea, în percepţia lui Iuliu Hossu, se întâmplaseră „după un plan prestabilit, ridicând pe unul cu o minciună şi pe altul cu alta, precum ne-am lămurit împrumutat după aşezarea noastră în altă parte [Dragoslavele]”.

În privinţa preoţilor greco-catolici rezistenţi, putem spune că cea mai mare parte a lor au fost din jurul episcopilor. Unii au fost arestaţi odată cu prelaţii uniţi, alţi în diferite împrejurări, însă numărul lor a fost de 42, ei fiind trimişi la mănăstirea Neamţ, potrivit celor hotărâte în şedinţa convocată de Teohari Georgescu la 27 octombrie. În cazul episcopilor, precum se cunoaşte, locul de domiciliu obligatoriu a fost noua reşedinţă de vară a Patriarhiei Române, vila de la Dragoslavele, între 31 octombrie 1948-26 februarie 1948, apoi mănăstirea Căldăruşani până 24 mai 1950, când au fost duşi la închisoarea din Sighet.

În ceea ce priveşte ridicarea prelaţilor uniţi de către Securitate dorim să remarcăm faptul că există o contradicţie în legătură cu statutul juridic al acestora. Starea de spirit din toamna anului 1948 înclina către o arestare a episcopilor greco-catolici, mai ales după 29 octombrie. Iuliu Hossu susţine că, împreună cu fraţii săi episcopi, a fost arestat. Totuşi, într-o privire atentă asupra evenimentelor cu ajutorul izvoarelor pe care le avem la dispoziţie, se pare că aceştia, cel puţin din punct de vedere juridic, au fost doar reţinuţi. Altfel spus, condamnaţi nefiind, atunci aveau o detenţie neprecizată. Deşi se preconizau o serie de condamnări, mai ales în cazul lui Alexandru Rusu, căruia, în anul 1948, i s-a instrumentat un dosar pentru „trafic de valută”. Potrivit unui referat din 18 mai 1950, întocmit de sublocotenentul Gheorghe Enoiu, Alexandru Rusu „a fost reţinut la 28 octombrie 1948 ca măsură preventivă luată de guvern. În luna ianuarie 1949 a fost ţinut împreună cu ceilalţi episcopi greco-catolici la Dragoslavele şi mai apoi la Căldăruşani. În luna ianuarie 1949 a fost adus la DGSP pentru cercetări, [deoarece] avea acţiune deschisă de Cabinetul de Instrucţie al Curţii Oradea, încă din anul 1948, pentru abaterea de la legea devizelor. Pentru acest proces au fost fixate mai multe date, dar nu a putut fi prezentat deoarece din dosarul încheiat de Cabinetul de Instrucţie Oradea nu rezultau probe suficiente pentru a-şi primi pedeapsa bine meritată”. În concluzie, Enoiu susţinea că „probele culese în timpul cercetărilor asupra episcopului Rusu Alexandru nu pot să constituie motive serioase pentru care să se facă un proces public şi să fie condamnat exemplar”. Prin urmare, se propunea „ca episcopul Rusu Alexandru să fie dus la mănăstirea Căldăruşani, de unde a fost adus în luna ianuarie 1950”.

Din referatul subofiţerului de Securitate reiese clar statutul juridic al episcopului Rusu după data de 28 octombrie 1948. În acest sens este de remarcat faptul că, deşi se deschisese un dosar împotriva episcopului Rusu la Oradea, reţinerea din octombrie 1948 se făcuse „ca măsură preventivă luată de guvern”, ceea ce, în contextul respectiv şi coroborat cu documentul privitor la şedinţa convocată de Teohari Georgescu, presupune un gest al puterii politice de izolare a episcopilor uniţi de focarele de rezistenţă greco-catolică. Nu se vorbeşte absolut deloc de arestare cu mandat care să ateste o învinuire, pentru o eventuală trimitere în justiţie. Pe de altă parte, nu se vorbeşte nici de vreo deţinere administrativă, care presupunea semnarea unei decizii de către ministrul MAI şi care să justifice oficial ridicarea prelaţilor uniţi.

Mai mult de atât, potrivit dosarelor penale pe care le-am consultat, primele acte penale care se întocmesc sunt după 1950, adică după momentul intrării episcopilor uniţi în penitenciarul de la Sighet. Primele acte referitoare la statutul juridic al episcopilor greco-catolici sunt din 1952. Este vorba de Decizia nr. 64 din 30 ianuarie 1952 a ministrului MAI, prin care se fixa o detenţie administrativă de 24 de luni episcopilor Traian Valeriu Frenţiu, Iuliu Hossu, Ion Bălan şi Alexandru Rusu. Aceasta avea să fie prelungită până la data de 30 ianuarie 1956, prin decizia MAI nr. 684/ 1953.

Aceeaşi situaţie să fi fost în cazul preoţilor greco-catolici rezistenţi reţinuţi în după 28 octombrie 1948 şi trimişi la mănăstirea Neamţ. Date din arhivele Securităţii nu avem, din păcate, pentru a discuta acest caz

A doua mare hotărâre din şedinţa convocată de Teohari Georgescu, şi anume preluarea catedralelor greco-catolice s-a consumat într-adevăr după reţinerea episcopilor uniţi. Comisiile instituite de către Ministerul Cultelor au trecut la ocuparea lor potrivit hotărârilor luate de ministrul MAI.

Prin publicarea acestui document din arhiva fostei Securităţi dorim să punctăm câteva detalii privitoare la persecuţia statului comunist asupra Bisericii Greco-catolice. Totodată, aducem în atenţie o discuţie asupra gradului de responsabilitate atribuit Bisericii Ortodoxe Române în actul revenirii din 1948. Cât s-a amestecat puterea seculară sau cea spirituală în actul revenirii religioase din 1948 reprezintă, pentru istoriografia românească post-decembristă, o problemă care necesită multă obiectivitate.

Precizare: Documentul pe care îl redăm mai jos se găseşte în dosar în formă de manuscris cu cerneală albastră şi dactilografiată.

PROCES - VERBAL

1) Astăzi 27 octombrie 1948, la ordinul Tov. Ministru Teohari Georgescu s-a întrunit la MAI un colectiv, pentru soluţionarea problemelor ce sunt deschise prin trecerea bisericii greco-catolice la biserica ortodoxă.

Au participat:

• Tov. Ministru Teohari Georgescu
• Tov. Ministru Stanciu Stoian, Ministru Cultelor
• Tov. Gl. Maior Pintilie, Dir. Gen a Securităţii Poporului
• Tov. Gl. Maior Drăgănescu, Secr. Gen. pt. Trupe
• Tov. Lt. Col. Dobre, şeful de Stat Major pt. Trupe.

2) După ce s-au citit sintezele informative ale Secr. Gl. Trupe şi Dir. Gl. a Sec. Poporului referitoare la problema deschisă, Tov. Ministru Stanciu a făcut un raport asupra situaţiei, trăgând concluzia că:

• primele două etape ale operaţiunii de unificare au reuşit;
• au trecut la ortodoxism circa 80% din populaţia greco-catolică şi 1100 preoţi din 1400;
• reacţiunea, la ordinele Romei, a trecut la contraofensivă creindu-se focare de agitaţie între care cele mai periculoase sunt în ordinea importanţei:
• Blaj; Cluj; Mânăstirea Bicsad; Oradea Mare; Judeţul Mureş; Judeţul Năsăud (Valea Someşului); Jud. Someş.
• în aceste zone punctele primejdioase de agitaţie sunt constituite la reşedinţele episcopale şi catedralele greco-catolice, unde foştii episcopi duc o activitate febrilă, creând o stare de încordare periculoasă; remarcă îndeosebi activitatea depusă de fostul episcop Suciu din Blaj;
• este momentul prielnic să se treacă la lichidarea focarelor de agitaţie şi propagandă duşmănoasă, deoarece enoriaşii şi bisericile trecând la ortodoxism nu mai pot funcţiona catedralele sau reşedinţele episcopale.

Propune:

1. să se treacă la o acţiune repede şi simultană, de luarea în primire a reşedinţelor episcopale şi a catedralelor;
2. să se fixeze domicilii obligatorii foştilor episcopi;
3. să se mute călugăriţele din Blaj la Mânăstirea Obreja
4. profesorii greco-catolici din Blaj să fie imediat mutaţi în diferite părţi ale Republicei.

3) Tov. Ministru Teohari Georgescu arată următoarele:

1. ne găsim într-o fază înaintată în ceea ce priveşte rezultatul unificării, dar suntem în întârziere cu măsuri care ar fi trebuit să fie luate mai de mult;
2. trebuiau adunaţi bandiţii chiar în timpul adunării de la Alba - Iulia; astăzi ei au trecut la acţiune după ordinele lui O’ Hara, după ai stăpânilor anglo-americani.
3. azi trebuie să fim atenţi, pentru ca aceşti bandiţi să nu creeze o problemă catolică, iar cei ce au semnat pentru unire să se întoarcă.

Se pune deci o problemă hotărâtă pentru a pasa lovitura duşmanului şi a da noi lovituri de nimicire, pentru a nu mai putea bandiţii să ridice capul.

Vom proceda totuşi cu tact:

Hotărăşte:

• În noaptea de 28/29. X vor fi ridicaţi toţi bandiţii care sprijină activitatea foştilor episcopi (maxim 40 persoane) şi vor fi duşi într-o mănăstire sub pază;
• Vor fi chemaţi la Bucureşti cei 4 episcopi, vor fi arestaţi şi duşi la aceeaşi mănăstire, arătată mai sus;
• În ziua de 29. X. Consiliile de preluare, pregătite de Ministerul Cultelor vor proceda simultan la preluarea reşedinţelor episcopale şi ale catedralelor.
• Călugăriţele din Blaj să fie ridicate şi duse la Obreja
• Să se ia măsuri ca popii profesori din Blaj să fie imediat mutaţi în centre compacte ortodoxe;
• Să fie adunaţi cei 300 preoţi greco-catolici care nu au trecut la ortodoxism şi să li se arate:
• Guvernul nu are nimic împotriva voinţei lor de a-şi păstra religia, însă,
• Orice încercare de agitaţie, orice act duşmănos nu va fi sub nici un motiv tolerat, ci dimpotrivă, va fi sancţionat aşa cum se cuvine.
• Cere să se prezinte o dare de seamă asupra evenimentelor de la Bicsad şi Lăpuş.

ACNSAS, fond Documentar, dosar 45, f. 39-40.

Raluca Spiridon