numarul 12, februarie 2004

Înţelesul culturii în viziunea lui Nichifor Crainic

Problemele culturii au fost discutate la noi prea mult autonom şi prea puţin creştin. Această afirmaţie îi aparţine lui Nichifor Crainic. Fiind înarmat cu prejudecăţi din alte lecturi cum că acest autor îl „urmează” întocmai pe Nikolai Berdiaev în conturarea înţelesului culturii, am descoperit în paginile cărţii Nostalgia paradisului o teoretizare mult diferită de cea a filosofului rus şi cu accente mult mai moderate în privinţa destinului actual al omului. Toate aceste diferenţe vor fi evidenţiate în rândurile ce urmează.

Sunt berdiaeviene presupoziţiile potrivit cărora separaţia dintre cultură şi religie este artificială şi că ea este un fenomen specific modern, că geniile creatoare de cultură modelează în carnea lumii noastre imagini ale perfecţiunii întrezărite dincolo de ea, că geniul confirmă valabilitatea universală a principiului teandric iar la temelia teandricităţii se află conceptele de chip şi asemănare. Dar urmările acestor supoziţii nu au nimic în comun cu viziunea lui Berdiaev despre sensul creaţiei. De altfel, putem la fel de bine să înţelegem că multe din coincidenţele celor doi autori îşi au izvorul în doctrina ortodoxă.

Berdiaev afirmă că omul trebuie să-şi asume destinul creator drept veritabila cale spre propria mântuire deoarece este chip şi asemănare cu Pantocratorul. În scrierile filosofului, descoperim o opoziţie antagonică între geniu şi sfinţenie, o apologetică a genialităţii umane şi o războire cu vieţuirea ascetică consfinţită de creştinism. Crainic nuanţează interpretarea şi realizează o distincţie importantă între cele două atribute: „Omul e chipul real al lui Dumnezeu prin creaţia divină, dar omul e asemănarea posibilă a lui Dumnezeu. Nu atârnă de om să poarte chipul lui Dumnezeu sau nu, fiindcă acest chip e dat în făptura lui, în structura lui spirituală, prin care se deosebeşte de toate celelalte creaturi. Dar atârnă de el să se asemene sau nu cu Dumnezeu, şi această posibilitate stă în libertatea voinţei lui, care are în faţă modelul de perfecţiune morală Iisus Hristos. Astfel conceptul de chip sau imagine a lui Dumnezeu are o accepţie general omenească, iar cel de asemănare una specific creştină. Gradul culminant al chipului lui Dumnezeu în om e geniul, care poate să fie sau nu creştin; gradul culminant al asemănării e sfântul, care nu poate fi decât creştin.”(1) Astfel, observăm că nu există nici un fel de opoziţie între geniu şi sfânt, ambele atitudini coexistă fără să insinuăm ori să bănuim prezenţa vreunui conflict. Geniului îi este caracteristică revelaţia naturală care se finalizează în operele creaţiei culturale, pe când revelaţia supranaturală dată de Hristos are ca finalitate lucrarea morală a sfântului. Ideea teandrică dezvăluie atât importanţa geniului ca profet natural al unei ordini de perfecţiune superioară a lumii noastre, cât şi importanţa sfântului în a cărui perfecţiune morală vedem perfecţiunea veşnică. Aşadar, cultura conţine un sens profetic, într-un deplin acord cu profeţiile creştine, despre finalitatea vieţii în ordinea eternă.

Occidentul a adus imaginea unei rupturi iremediabile între cultură şi religie, iar această realitate trăită cu acuitate în apus devine obiectul obsesiilor lui Berdiaev şi al inspiraţiilor sale despre refacerea alianţei dintre cele două direcţii de manifestare ale spiritului uman, printr-o nouă survenire a evului mediu. Nichifor Crainic are ca punct de plecare constatarea inexistenţei acestei rupturi: nici ortodoxia românească, nici Biserica ecumenică n-au promovat un conflict între cultură şi religie, între ştiinţă şi credinţă. Singura afirmare a autonomiei culturii în opoziţie cu religia aparţine intelectualilor români care au studiat în străinătate şi au preluat ideea occidentală de criză a culturii. În scrierile filosofului rus descoperim o opoziţie antagonică între geniu şi sfinţenie, o apologetică a genialităţii umane şi o războire cu vieţuirea ascetică consfinţită de creştinism. Întorşi în ţară ei acuzau Biserica naţională de „reacţionarism” şi de „obscurantism”. Acest gest este denumit de Crainic „mimetism intelectual”. El nu poate sădi nimic autentic în spiritul culturii române, deoarece nici o cultură naţională nu poate creşte parazitar pe trupul altei culturi. Concluzia autorului este la un stil propriu de manifestare nu poate să ajungă decât o cultură înfiptă adânc în autohtonismul etnic şi plăsmuind în lumina spirituală a ortodoxiei. Prin această înţelegere, Crainic demonstrează încă o dată la ce distanţă uriaşă se află faţă de convingerile lui Berdiaev ce nu a reuşit să depăşească punctul de vedere occidental referitor la „reacţionarismul” şi „obscurantismul” Bisericii.

Eliberându-ne de prejudecata înţelesului culturii în spirit berdiaevian, în cartea lui Crainic descoperim că autorul ei a conturat acest înţeles prin evidenţierea raportului ei cu religia şi prin delimitarea pe care o încearcă faţă de definiţiile clasice ale fenomenului culturii. Într-un prim demers, cultura poate fi înţeleasă prin ce nu este ea: natura. Dar ce este natura? Aici ştiinţele şi filosofia vin cu nenumărate definiţii, încât Crainic preferă să definească natura din perspectiva religioasă: „totalitatea făpturilor lui Dumnezeu, adică mineralul, planta, animalul, omul, îngerul, cu alte cuvinte universul celor văzute şi al celor nevăzute”. În ierarhia naturii create nu intră cultura: „Natura e creaţia lui Dumnezeu; cultura e creaţia spiritului omenesc. Nici mineralul, nici planta, nici animalul şi nici îngerul nu creează cultură. Numai omul. În scara cosmică a făpturii, cultura e deci un atribut specific al omului.” (p. 19) Rezultând o primă definiţie a culturii - „tot ceea ce creează omul cu elemente din natură, dar în afară de natură, în vederea necesităţilor practice sau a scopurilor ideale, potrivite cu firea lui proprie” -, autorul ei subliniază că deşi aceasta are avantajul că îl distinge pe om de tot restul naturii este, totuşi, prea largă. {i aceasta deoarece, la o privire mai atentă, observăm că din ansamblul creaţiilor în care se manifestă tendinţa omului de a stăpâni natura văzută, unele slujesc scopului practic de a o folosi cantitativ, altele sensului spiritual de a o depăşi calitativ. În felul acesta apare necesitatea de a distinge şi de a denumi diferit creaţia practică şi cea spirituală.

Înţelesul culturii este dirijat spre această din urmă creaţie, deoarece numai ea depăşeşte calitativ natura, pe când creaţia practică, slujind instinctului de conservare, chiar dacă îşi află punctul de plecare în spiritul omenesc, ţine de adâncirea tot mai excesivă a omului în natura materială. Pentru creaţia practică avem cuvântul civilizaţie. Incursiunea pe care o întreprinde Crainic în hăţişul înţelesurilor dedicate culturii şi civilizaţiei devine benefică limpezirii viziunii personale privind specificul creaţiilor umane.

Parcurgând traseul de la indistincţia noţiunilor de cultură şi civilizaţie în mediul francez până la clarificarea lor în spaţiul german, Nichifor Crainic se apropie foarte mult de teoretizarea lui Oswald Spengler, acceptând ideea că o cultură nu poate avea un caracter universal şi că de fiecare dată este produsul unui geniu etnic, adică o determinare concretă într-un timp şi spaţiu istoric. Dezacordul faţă de autorul Declinului occidentului nu survine decât atunci când teza fecundă a distincţiei dintre cultură şi civilizaţie este plasată în perspectiva diacronică: cultura la începutul istoric al poporului, civilizaţia în faza finală, de agonie a existenţei sale. Acest fapt poate fi valabil pentru unele popoare vestice, dar nu şi în cazul naţiunilor tinere din Europa, unde Crainic sesizează un raport de simultaneitate între civilizaţie şi cultură. Evidenţierea acestui raport îşi are rădăcina în însăşi distincţia dintre cultură şi civilizaţie pe care gânditorul român doreşte să o valorifice în direcţia împlinirii destinului naţional. Nu este valabilă teza lui Spengler că orice cultură se stinge în civilizaţie prin simplul fapt că, în istorie, popoare care s-au stins, fără a degenera în civilizaţie, ori au fecundat alte culturi, precum bizantinii, ori au sucombat în muzee, aşa cum e cazul Egiptului antic. Crainic, prin aceste exemple, vrea să atragă atenţia asupra faptului că religia este elementul moderator în ordinea cronologică privind naşterea şi renaşterea fenomenului cultural. Iar Spengler ar avea dreptul să afirme că moartea culturii unui popor se produce doar atunci când geniul său etnic ia calea creaţiei practice, adică a industrializării excesive al cărui rezultat este generalizarea monstruoasă a producţiei în serie.

Cultura şi civilizaţia pot existe simultan pe cele două planuri deosebite ale vieţii: spiritual şi material. „Pentru o ţară ca a noastră, afirmă Crainic, unde se pun în mod egal problemele de cultură spirituală şi problemele de civilizaţie materială, socotim că e o necesitate de orientare să facem această deosebire, dictată de natura lucrurilor şi de faza evolutivă prin care trecem. Civilizaţia e internaţională şi o putem adapta la nevoile vieţii noastre materiale ca de la primitiv la organizat şi de la rudimentar la perfecţionat. Imitaţia corectată de fizionomia ţării e legea ei elementară. Cultura însă implică neapărat modul original al personalităţii noastre etnice. Legea ei nu poate fi imitaţia, ci autohtonia.”(p 26) În acord cu Jacob Burckhardt, pentru care cultura este suma creaţiilor spiritului care se nasc spontan şi nu au o pretenţie la valorificare universală sau constrângătoare, creaţii în acelaşi timp de ordin ideal şi gratuit, Nichifor Crainic vede cultura ca un raport simbolic cu înălţimea transcendentă, un raport exprimat de puterile proprii ale neamului: „cine nu are o cultură naţională dovedeşte incapacitatea de a-şi crea acest raport propriu.”

Astfel înţeleasă, cultura pare a se apropia de religie, care este raportul real cu cerul, iar geniul - chipul prin excelenţă a lui Dumnezeu în această lume a păcatului şi a morţii - „îndeplineşte parcă o solie cerească de a ne aminti prin plăsmuirile pe care le împinge către perfecţiune, culmile pierdute cândva de om şi de a ne reaprinde în inimă nostalgia lor” (p. 30) Nu ne rămâne, aşadar, decât să înţelegem de ce cultura este o nostalgie a paradisului.

Ivan Ivlampie

Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 12