numarul 12, februarie 2004

Rolul intelectualului creştin în viziunea lui Crainic

“Odată câştigată intelectualitatea unui popor, biruinţa Bisericii este asigurată" - scria Nichifor Crainic în 1924 (Gândirea, an II). Crainic a ştiut să-şi folosească talanţii primiţi pentru a-şi realiza opera de apostolat intelectual într-o Românie a cărei cultură se descreştina, la început de secol XX.

Eminentul teolog şi publicist Emilian Vasilescu a văzut în Crainic pe unul din cei mai de seamă apologeţi creştini ai Răsăritului: “Cel mai frumos capitol din opera apologetică a lui Nichifor Crainic este rechizitoriul culturii româneşti occidentalizate ce se dezvoltă în afara sau împotriva ortodoxiei congenitale a neamului nostru”.

Crainic a crezut că intelectualitatea unui popor creştin ortodox nu poate apostazia “în masă”. Realitatea postbelică (guvernată de ighemonul sovietic) l-a contrazis. Însă, aceste cuvinte scrise de Crainic în 1938 (eseul « Ortodoxie», Gândirea, an XVII) ne-au rămas îndrumătoare, chiar dacă bolşevismul mai bântuie sufletele multor intelectuali români : « Doctrina Bisericii reprezintă suprema viziune metafizică a lumii şi a vieţii până la care se pot ridica ştiinţa şI cugetarea cea mai înaltă”.

Spiritul crăinicist

Nichifor Crainic, chiar de la vârsta de 24 de ani, ca tânăr teolog, simţise că secolul XX se îndepărta de Evanghelie, că aşa-zişii « oameni de cultură» nu mai voiau să audă de «viaţă intelectuală bisericească». În 1913, Crainic afirma că un intelectual creştin “nu trebuie să scape niciodată prilejul de a pune faţă în faţă lucrurile cele vechi ale credinţei cu cele noi ale civilizaţiei, de a privi prin prisma religiunii toată complexitatea acestei civilizaţii şi de a scoate în relief cuvântul Evangheliei, clarificând astfel spiritele şi introducând în viaţa modernă curentul viu şi înviorător al credinţei şi moralei”. (Lumea Nouă, an I, nr. 10 - 12/ februarie 1913)

Câţi intelectuali de azi, care se consideră buni creştini, acţionează în acest spirit crăinicist?

Ştiinţa îndumnezeirii

Într-un început de secol al raţionalismului “rafinat”, Crainic a inaugurat un curs de «Istoria literaturii religioase şi bisericeşti». În anii 1936 - 1938, l-a transformat în « Curs de Teologie Mistică» (retipărit în 1993, la Ed. Trinitas din Iaşi, dar cu pasaje cenzurate prin omisiune sau deformare semantică - fapt semnalat de o fostă studentă a lui Crainic). Această monumentală lucrare ar trebui tipărită în zeci de mii de exemplare de către Biserica ortodoxă Română. Din păcate, facultăţile de teologie post-decembriste se tem să scoată de sub obroc opera lui Nichifor Crainic, considerată drept «fundamentalistă». Gardienii conştiinţei de ieri şi de azi nu pot permite ca Nichifor Crainic să devină mentor al studenţimii, tocmai el care a scris: « Mistica e singura apologie adevărată a doctrinei creştine fiindcă e cea mai înaltă realizare a lui Iisus Hristos aici, pe pământ». Crainic defineşte « Teologia Mistică» drept « Este ştiinţa îndumnezeirii omului».

Hristocraţie

Vizionar al Hristocraţiei ca formă de guvernare a unei naţiuni creştin-ortodoxe, Nichifor Crainic a reuşit să decanteze “substanţa specifică şi adâncă a naţionalismului creştin”, careia îi corespunde în plan existenţial sentimentul nobil al demofiliei. Un excepţional eseu a publicat Crainic pe această temă cu titlul «Despre demofilie» (Gândirea, nr. 1, an XX). Se vor întreba unii: la ce bun demofilia, de vreme ce în lume s-a impus democraţia? Etimologic, demofilia este «iubire de popor», ne spune Crainic, care nuanţează într-o definiţie cuprinzătoare: «Naţionalismul e un complex de sentimente, în care intră întreaga mândire naţională, dar când noi afirmăm că substanţa lui morală e demofilia, îi recunoaştem prin aceasta specificul creştin, care îl deosebeşte de celelalte forme ale naţionalismului european. A iubi poporul după modul lui Iisus Hristos, care privind gloatele obosite, flămânde şi fără adăpost în amurgul zilei, a suspinat : «Milă mi-e de popor!» - iată ce însemnează a practica naţionalismul demofil, sau naţionalismul creştin».

Eseul despre demofilie era un discurs către tinerii de atunci. Tinerii de azi, care abia dacă au auzit de Crainic, nicicum să-i cunoască opera, pot lua aminte la aceste rânduri ale sale: «Nu vă ruşinaţi de mizeria poporului din care vă trageţi ! Apropiaţi-vă de ea cu fiorul milei dumnezeieşti a lui Iisus Hristos, care atingea ochii orbilor pentru a-i deschide, membrele înţepenite ale paraliticilor pentru a le pune în mişcare, spiritele îndrăciţilor pentru a le vindeca, leşurile morţilor pentru a le da viaţă. Naţionalismul creştin nu mai poate fi astăzi un orgoliu, şi cu atât mai puţin o fanfaronadă, ci o umilinţă creatoare, pe care trebuie să o trăim în umilinţa deznădăjduită a naţiei noastre şi să o vindecăm».

Mizeria - trupească şi sufletească - a poporului român de astăzi este deprimantă. Umilinţele naţiunii sunt nesfârşite. Cine va actualiza, în sens creator, opera lui Nichifor Crainic spre a pune capăt acestei căderi ?

Silviu Alupei