numarul 12, februarie 2004

Un mit: infailibila Securitate

Tot mai puţini români sînt frămîntaţi de curiozitate în privinţa Securităţii. Cei foarte tineri nu ştiu mai nimic despre acest instrument al terorii comuniste, căci manualele şcolare au ocolit subiectul. Mare parte din maturi vor să uite. Celor care au avut de-a face cu securiştii amintirile le sînt însoţite de fiori reci pe şira spinării. Iar pentru beneficiarii, sub orice formă, ai regimului comunist, Securitatea este sinonimă cu patriotismul.

Dincolo de păreri, senzaţii şi nepăsare, însă, societatea românească nutreşte încă mitul infailibilităţii Securităţii. S-a cuibărit în noi convingerea că Securitatea funcţiona ca un ceas elveţian, că ştia totul, controla totul, putea totul. Mitul acesta a crescut ca un cancer din spaima noastră.

Conservarea la putere a structurilor nomenclaturisto-securiste, după decembrie 1989, face ca mitul să reziste şi astăzi. Strecuraţi în Parlament pe liste de partid, băgaţi în marile afaceri, reciclaţi în serviciile de informaţii post-decembriste, securiştii apar ca imbatabili. Nu-i decît o iluzie. Ei pot fi învinşi. Este nevoie doar de voinţă politică pentru asta.

Văzută printre filele dosarelor ajunse la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) via SRI, Securitatea este un bastard slut, ticălos dar cam nevolnic.

Am avut prilejul să-mi arunc un ochi în dosarul « Eterul ». 55 de volume, la care au lucrat aproape 700 de ofiţeri numai în ţară şi cîteva zeci în străinătate. Statul totalitar a cheltuit imes pentru a urmări sute de cetăţeni români, ani de zile, fie şi pentru cea mai mică legătură pe care ar fi avut-o cu vreun post de radio occidental « ostil ». A fi văr cu un redactor la Vocea Americii sau a trimite o scrisoare la Radio Europa Liberă era un act de trădare.

Securiştii au interceptat convorbiri telefonice şi corespondenţă, au recrutat informatori din anturajul unor jurnalişti, au pus la cale acţiuni de filaj şi de intimidare, au închis şi anchetat numeroase persoane, au asasinat oameni. Rezultatul acestei dezlănţuiri demente este o grămadă de maculatură. La vederea dosarelor, am trăit un soi de dezolare scîrbită amestecată cu o linişte binefăcătoare. « Deci, asta era temuta Securitate!», mi-a fulgerat gîndul. Mii de pagini, scrise într-o limbă română siluită, în care informaţiile se bat cap în cap şi rar se potrivesc realităţii; logica este fugărită; bîrfele răutăcioase sînt luate de bune; viaţa unor persoane este disecată pînă la inutile picanterii erotice; vădesc metodele grobiene de compromitere şi eliminare a unor adversari politici. Deşi, de prin anii ’70 a crescut nivelul de instrucţie a securiştilor, majoritatea acestora a continuat să-şi suplinească neputinţa intelectuală prin brutalitate.

O scurtă incursiune în arhivele Securităţii este folositoare din mai multe puncte de vedere. Pentru a cunoaşte eroi adevăraţi, dintre care unii mai sînt printre noi. Pentru a afla cît de josnic poate fi uneori omul. Dar, cel mai mare cîştig este vindecarea de mitul infailibilităţii poiliţiei politice, prin cunoaşterea sursei spaimei.

CNSAS (1) îi revine, pe lîngă misiunea deconspirării celor care au făcut poliţie politică, şi rolul de demistificator al Securităţii. Avem nevoie de o exorcizare a sufletului românesc de acest mic diavol. Altminteri, frica va sta la pîndă în noi gata să ne paralizeze la primul semn al întoarcerii - nedorite dar posibile - poliţiei politice.

Claudiu Târziu