numarul 12, februarie 2004

Duşmanii Europei unite

Discuţiile despre unificarea europeană s-au blocat într-o zonă îmbâcsită de detalii tehnice şi negocieri egoiste, ocolindu-se adevăratul fond al acestei asocieri şi problemele reale pe care le comportă. Departe de a fi limpede, viitorul acesteia este, din motive aşezate pe diverse paliere, mai ceţos ca niciodată până acum. O analiză ne poate dezvălui trei centri - niveluri - în care pot fi identificate piedicile pe care le-am personalizat ca duşmani ai Europei unite.

Discuţia se concentează aici la ceea ce se întâmplă în fiecare din statele deja membre, aproape membre sau candidate şi, evident, aplicaţia trebuie să o facem (deşi ea nu are relevanţă pentru ceilalţi, fiecare caz necesitând propria analiză) pe România. Este ea pregătită pentru a intra în UE? Avem noi o reprezentare clară asupra schimbărilor pe care le implică integrarea? Asupra beneficiilor şi costurilor? Asupra priorităţilor şi etapelor? Ştim unde pierdem şi unde putem obţine avantaje competitive? Ştiu cei care ne conduc către ce ne îndreptăm, ce este de făcut şi, mai ales, sunt ei măcar binevoitori faţă de, dacă nu implicaţi responsabil în, aceste prefaceri? Cunosc viziunea şi politicile din domeniul lor? Sunt funcţionarii din subordine pregătiţi să cunoască, să asimileze şi să aplice miile de reglementări ale uriaşei maşinării birocratice europene? Ştie cetăţeanul ce îl aşteaptă, pentru ce să se pregăteasccă, ce sprijin are şi unde să îl caute? A acceptat el în cunoştinţă de cauză aoscierea României sau doar acum când a auzit de ţuică, porc, lapte începe să se întrebe?

Decalajul dintre România şi ţările uniunii este foarte mare şi el creşte. Dosarele de negociere deschise sunt închise parţial fără a fi rezolvate. Chiar cele închise nu au încă reverberaţii în profunzime şi nu au pornit mecanismele necesare. Cantitatea de normative de adaptat sau de asimilat este uriaşă dar traducerea şi votarea lor inconştientă nu rezolvă nimic, căci aproape nimic nu s-a făcut de la hârtie la viaţă. Tutelate politic, instituţiile sunt blocate. Funcţionarul a devenit o monstruoasă combinaţie de mentalităţi comuniste şi mafiote. Venitul mediu pe locuitor, după cum spune teoria şi arată practica, nu poate evolua spectaculos chiar în cazul unor investiţii masive cum a făcut Germania în partea de est după reunificare. Unităţile economice româneşti sunt prea slabe pentru a rezista concurenţei. Mediul de afaceri românesc este în mare parte construit prin furt, corupţie şi clientelism politic oferind o imagine deformată a capacităţilor sale. Realitatea vest-europeană este prea puţin cunoscută încă de populaţia motivată doar de miracolul bunăstării occidentale. Informaţiile despre integrare disipate în mase sunt puţine şi deformate de un optimism hei-rupist al responsabililor politici şi administrativi. Incompetenţa, dezinteresul, lipsa de responsabilitate, hoţia şi prostia acestora din urmă, care folosesc obiectivul integrării doar ca pe un suport pentru a-şi pune la punct interesele personale, deformează şi blochează procesul.

Ce exemplu mai bun, pentru starea actuală, altul decât incapacitatea de a cheltui fondurile alocate României pentru pregătirea aderării sau deturnarea lor sub aripa politică.

Dar, mai grav încă, este faptul că România (evident prin cei care o administrează şi reprezintă) nu are nici un proiect propriu de viitor; ea nu ştie ce vrea (a afirma dorinţa integrării nu e suficient), nu are alternative pregătite, nu negociază ci primeşte indicaţii, nu cere păsuiri ci oferă discounturi, merge optimistă înainte deşi sub picioare nu are nici un drum în afara reperelor aşezate din afară, acestea neconstituindu-se însă într-o cale spre un viitor posibil de descris şi de atins căci nici cei din uniune, după cum vom arăta mai departe, nu au prea mult habar încotro se îndreaptă.

Fie că este vorba de tendinţe hegemonice, fie de apărarea drepturilor fireşti, fie de gusturi specifice sau de lipsă de orientare şi voinţă (ca în cazul României) fiecare din cei implicaţi în discuţie este, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi duşmanul integrării nu numai adeptul ei. Şi, în cele mai multe cazuri, aceasta se datorează factorului politic care urmăreşte interese nu întotdeauna şi nu complet identice cu cele ale poporului păstorit.

Duşmanii din interiorul uniunii

Sondajele şi reacţia la vot arată clar că Europa unită nu a devenit un ideal pentru majoritatea europenilor din Vest, iar pentru cei din Est doar o cale pentru a atinge bunăstarea. Diminuarea nivelului de viaţă pentru unii sau neatingerea rapidă a visului pentru ceilalţi lasă deschisă poarta respingerii, chiar violente, a integrării. Constituţia a eşuat, partenerii se ceartă. Contribuţia celor cu bani e prevăzută să scadă ceea ce va reduce masiv şi fluxurile financiare către noii sau viitorii parteneri ce riscă să devină tot mai mult o piaţă de desfacere şi o sursă de mână de lucru tânără, calificată, ieftină şi care nu cere investiţii. Pornită ca o piaţă economică, uniunea s-a văzut confruntată, pe măsură ce ambiţiile au crescut, cu o realitate infinit mai complexă decât reglementările de birou ale funcţionarilor sau compoziţiile retorice ale politicienilor.

S-a spus că baza acestei asocieri sunt drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Dar acestea, aşa cum sunt concepute şi manevrate astăzi, nu pot fi o bază. Mai întâi pentru că studiind toate textele care se referă la drepturile omului se poate cu uşurinţă constata o anumită fluiditate a conţinutului acestui concept, iar acumularea continuă de noi determinaţii intensifică lipsa de claritate şi mai ales pentru că declaraţiile urmăresc impunerea aplicării principiilor sub o formă legislativă, de constrângere politică adică merg pe o conformare exterioară şi nu pe consimţământul interior, pe abandonarea individualismului în favoarea semenului. Or cele două caracteristici le dau o notă de perisabilitate extrem de clară, de utilizare a lor în anumite scopuri politice şi abandonarea de îndată ce devin un balast, şi nimic nu poate fi mai sugestiv decât ceea ce se întâmplă de doi ani în SUA şi de sistemul de “prieteni” şi aliaţi ai acestora. Astăzi, pericolul violării drepturilor omului nu mai vine atât din partea statului, îngrădit de felurite şi numeroase declaraţii, cât din partea centrelor de putere extrastatale (intra sau suprastatale). Dreptul celor puternici de a călca în picioare drepturile celor slabi este acceptat aproape ca o normalitate.

Şi dependenţa doar de dimensiunea economică face uniunea extrem de vulnerabilă, forţa integratoare a proceselor economice fiind insuficientă pentru a-i asigura soliditatea. Tensiunea dintre “Europa economică” şi “Europa culturală” este tot mai greu de controlat. Integrarea economică este un nivel necesar, dar nu se poate vorbi despre integrare în afara celei culturale şi a celei spirituale, fundamente ale oricărei uniri reuşite. Apropierea naşte şi respingerea: România nu este dorită în uniune de peste 60% din cetăţenii UE, arată sondajele. Doar când europenii dintr-un colţ şi din celălalt vor înceta să se bănuiască, să se evite, să se invidieze, să fie indiferenţi sau, şi mai grav, să se dispreţuiască, abia atunci putem vorbi despre o poartă adevărată deschisă integrării. Cum să “existăm împreună” când, cultural, în afara câtorva vestici cu treabă pe aici şi a câtorva turişti rătăciţi, aceştia nu au nici o reprezentare despre români sau au una profund negativă?

Matricea identităţii naţionale şi formula ei existenţială este cultura. A Europei, ca supra-stat, nu poate fi alta şi aceasta trebuie să fie citirea corectă a introducerii în Tratatul de la Maastricht a unui articol “cultural” şi nu cea a intervenţionismului cultural. Dar dimensiunea culturală nu se asigură prin articole, decizii, recomandări, bani, proiecte economice sau administrative, festivităţi. Cultura are menirea de a împăca pe om cu sine şi deci cu lumea, de a acomoda popoarele între ele, de a dezamorsa tensiunile din interior dar şi din exterior. Ori, subcultura promovată în prezent, accentuează nemulţumirile, sentimentul însingurării, părăsirii, egoismul, refuzul celuilalt, necunoaşterea celuilalt pentru că globalizarea tehnico-ştiinţifică a globalizat şi cultural, dar mai ales pe această dimensiune a a produsului cultural de duzină, tipizat, produce în fabrici absolut comparabile cu orice alte fabrici de bunuri de consum

Globalizarea, care a avut ca efect şi pornirea integrării europene, se manifestă şi dezintegrator şi a iniţiat o formidabilă renaştere a problemelor identitare. Tensiunile dintre regiuni, provincii, enclave care produc tot mai multe rivalităţi, conflictele economice sau culturale, pe teme etnice sau/şi religioase, resurecţia fundamentalismelor şi adversităţilor dintre comunităţi, catalogate ca proprii Estului, nu mai ocolesc astăzi nici vestul Europei.

Acapararea instanţelor supranaţionale de către grupuri financiare şi economice ascunse după forţe şi personalităţi politice naşte teama - îndreptăţită - a unei construcţii imperiale (vezi disputele recente de la dezbaterea proiectului de constituţie) şi de aici alte tensiuni între centru şi periferie. Solidaritatea dintre planul trans-naţional (cu bază în drepturile omului şi liberalizarea pieţelor) şi cel subnaţional (bazat pe drepturile grupurilor minoritare) pentru ocolirea şi subminarea planului naţional poate trezi reacţia de apărare la nivelul acestuia din urmă. Principiul naţional, de la neam la naţiune este totuşi un principiu fundamental al Europei şi prin aceasta al civilizaţiei actuale, iar actuala organizare a societăţii europene îşi are pivotul fundamental în identitatea culturală a naţiunilor.

Duşmanii din afara uniunii

În 1997 apare „Project for the New American Century” (Proiect pentru un nou secol american) organizaţie condusă de William Cristol, Robert Kagan şi Bruce Jackson, care îşi propune promovarea în lume a valorilor şi intereselor americane şi din care mai fac parte Dick Cheney, Donald Rumsfeld, Richard Pearl, Paul Wolfowitz, Elliot Abrams, Dan Quayle, George Weigel şi alţii, toţi cunoscuţi ca ultraconservatori republicani şi, din 2000, membri ai echipei executive a actualului preşedinte.

În septembrie 2000 este editat raportul PNAC „Rebuilding America’s defences: Strategy, Forces and Resources for a New Century” (Reclădirea apărării americane: strategie, forţe şi resurse pentru un nou secol). Toate ideile şi adesea chiar şi formulările acestuia sunt preluate în „National Security Strategy of the U.S.A.” (Strategia de securitate naţională a SUA) publicată la 17 februarie 2002. Ambele documente proclamă dreptul SUA de a ataca preventiv orice alt stat de pe glob care le-ar putea ameninţa militar sau care ar putea deveni rivalul Americii la conducerea politică, economică şi militară a lumii în noul secol. În strategia de securitate se vorbeşte şi despre un internaţionalism american, care înseamnă valori americane plus interese americane. Iată că internaţionalismul democratic se personalizează. Bush proclamă în direct că valorile americane „sunt bune şi adevărate pentru orice persoană, în orice societate”. Ce se poate spune mai evident autoritar decât aceste cuvinte?

America nu este şi nici nu a fost prietena Europei. Un mobil comun le-a unit. O stare de subordonare şi dependenţă a Europei a cosmetizat această relaţie făcând-o să pară de nezdruncinat. Dar comunismul a trecut în istorie şi iată că prietenia s-a nuanţat sau chiar s-a terminat. Nu am să menţionez aici toate detaliile războiului diplomatic, politic şi mai ales economic al SUA împotriva unirii Europei. Voi aminti doar că, recent, politologul american Charles Kupchan spunea că inamicul numărul 1 al Statelor Unite este pe cale să devină Europa.

Confuza şi sfâşiata Europă a prezentului nu deranjază prea mult anemiata Rusie, care, încercînd să-şi refacă propriul imperiu are nevoie de timp şi bani şi joacă deocamdată la mai multe capete simulând partenerul deschis, generos, corect. Dar cât timp? Graniţele UE şi ale Rusiei se ating deja, în jurul loc acţionează geopolitica frontierelor. În ţările de la periferie disputele se vor înteţi. Prezenţa economică rusă în România, de exemplu, este tot mai puternică şi se prefigurează a creşte exploziv. Care vor fi consecinţele asupra stabilităţii noastre viitoare? Care va fi marja de independenţă a deciziei? Dar în plan social: care ar fi repercursiunile unor presiuni dure? Vrem nu vrem, suntem în zona de conflict, iar politica Rusiei faţă de fostele republici sovietice, în primul rând faţă de Moldova, grăieşte de la sine.

Faptul că nu ne vom mai ocupa şi de alte centre de forţă (China, Asia de sud-est, Japonia), nu înseamnă că ele nu interacţionează cu construcţia europeană şi că nu sunt deja într-o stare de concurenţă cu aceasta, ci doar că tensiunile reciproce sunt mai reduse pentru moment.

Soluţia: proiect şi dezbatere publică

Am făcut această superficială trecere în revistă a unora dintre întrebările şi problemele cu care se confruntă asocierea europeană nu pentru a o compromite, a îndemna la abandonarea ideii, ci pentru că acestea sunt doar câteva din nenumăratele întrebări la care ar trebui să avem un răspuns sau o cale de găsi răspunsul cât mai repede.

Un traseu sinuos marchează cei peste 50 de ani de când s-a dat startul unificării Europei: de la comunitatea Europeană a Oţelului şi a Cărbunelui, prin Piaţa Comună, Comunitatea Economică Europeană până la Uniunea Europeană, de la integrare economică şi armonizare legislativă până la integrarea ca un curent cultural, culminând cu dezbaterile recente privind forma de organizare, limitele geografice, preşedinţia sau constituţia. Momentele respective, acordurile, tratatele, rolul şi funcţionarea organismelor create au fost mediatizate, au trecut prin ratificări complicate, s-a cerut votul popular. Şi totuşi?

Problema fundamentală a UE este că nu există un proiect; un proiect cu cap şi coadă, cu “macheta” construcţiei la care se doreşte a se ajunge, realizată pe înţelesul tuturor, cât şi cu modul de execuţie, adică descrierea etapelor de parcurs, cu beneficiile şi costurile lor. Din această cauză, cetăţeanul din Vest şi din Est nu ştie cum va arăta clădirea, decizia se ia politic, iar votul care urmează după o campanie publicitară de tip comercial este mai mult o rutină democratică şi mai puţin un act de voinţă, urmare a unui proces de înţelegere şi acceptare. În plus, dacă proiectul ar exista, el ar necesita doar ameliorări şi nu dezbaterile politice lungi, costisitoare şi puţin productive de astăzi. În lipsa proiectului, sentimentul improvizaţiei pune tot mai mult stăpânire pe cetăţeanul transformat din subiect în obiect al procesului. Din păcate, abordarea, din 1951 încoace, a acestui infinit de complex proces a fost politico-economică, funcţionărească şi activistă. Vizionarismul omului de cultură a fost uitat deşi el se manifestase cu doar câteva decenii în urmă când personalităţi ale culturii universale - e suficient să-l amintesc doar pe Ortega y Gasset - imaginaseră excepţionale modele ale unei Europe unite.

Ideea europeană se află într-un moment de mare cumpănă şi e normal: neadoptarea proiectului Constituţiei, împărţirea statelor europene din interiorul şi din afara UE în mai multe tabere, varianta celor două viteze şi apatia sau tot mai marele semn de întrebare privind necesitatea uniunii în populaţiile statelor implicate - chiar şi în Est, Ungaria sau Polonia sunt aproape fracturate în două pe această temă - ne arată că suntem încă departe de a porni o construcţie durabilă. De aceea şi având în vedere toate cele de mai sus este bine că, pentru moment, nu s-a mers mai departe.

E posibil să avem, cîndva în viitor, o Europă unită. Dar pentru aceasta este necesar să avem un proiect, iar acesta nu poate fi consstruit fără un model propriu şi fără o analiză comparată cu alte modele. În acest ultim sens, nu avem, atunci când discutăm despre proiectul european şi sansele lui, decât de a apela, cu reducerile de rigoare, la experimentele trecutului. Cu toată distanţa necesară, modelul optim pentru studiu este cel al imperiilor trecute în istorie, formule care au avut o avansată unitate sau integrare politică, administrativă, economică, militară şi parţial chiar culturală, dar care totuşi nu au rezistat pentru că în profunzime erau neintegrate cultural şi spiritual. Imperiile au căzut tocmai pentru că, atunci când lucrezi cu un fond etnic precum cel european, doar integrarea culturală şi spirituală pot face proiectul comun tuturor celor care sunt implicaţi în el. Altfel, aşa cum s-a întâmplat, proiectul nu a fost al tuturor participanţilor naţionali, ci numai al unuia şi în timp s-a văzut că şi în cadrul acestuia numai al unui grup al ei, principalul profitor.

În ceea ce priveşte modelul propriu al proiectului, cred că trebuie să ne întoarcem la modelul imaginat cu mult timp în urmă de intelectualii vizionari. Un proiect viabil poate fi născut doar prin implicarea în modelarea viitorului stat european cu toate temeiurile şi toate interconexiunile sale funcţionale, alături de economişti, funcţionari şi activişti, şi chiar înaintea lor, a filosofilor, sociologilor, antropologilor, istoricilor, etnologilor, teologilor, psihologilor, geografilor, filologilor etc. de valoare. Cred că ei sunt şi cei mai nimeriţi ca apoi să-l explice maselor, cu bunele şi relele lui, cu neajunsurile imediate şi avantajele pe termen lung. Cred că trebuie să proiectăm mai întâi Europa culturală şi spirituală pe care să se aşeze celelalte Europe. Cred că la proiect trebuie să participe fiecare european. Şi a participa înseamnă măcar să fie informat corect şi complet, pentru că apoi are sau găseşte el modalităţile să-şi spună părerea. Cred că proiectul trebuie să iasă din zona de campanie politică sau comercială, să se scuture de formalism, activism, hei-rupism şi funcţionarism şi să fie obiectul unei dezbateri publice reale. Dar aici avem o problemă: politicienii nu vor să împartă cu nimeni laurii şi foloasele pe care ei le văd în imediat, iar organizaţiile neguvernamentale sunt, în mare parte, mulţumite să cheltuiască sume importante în acţiuni fără impact - ori prea închise ori festiviste. Din fericire, nu e necesar ca toţi aceştia să fie de acord sau să ia taurul de coarne, ci doar ca un număr critic de politicieni să-şi înţeleagă uriaşa responsabilitate, iar din numărul uriaş de funcţionari europeni, personaje dintre cele mai răsfăţate de soartă, o parte să înţeleagă că mâine sau poimâine pot pierde totul. Şi mai e nevoie ca intelectualii menţionaţi mai sus să nu aştepte invitaţia, ci să preseze politicul pentru a face ceea ce trebuie, având faţă de viitor o aceeaşi datorie.

Pentru România discuţia despre proiect este valabilă fie că unirea Europei va continua, se va încetini pentru a se structura, sau se va întrerupe. Căci o Românie fără proiect este echivalentă, în perspectiva viitorului, cu nici o Românie.

Paul Ghiţiu