Adevărata atitudine a Bisericii Ortodoxe faţă de cultura profană

Predicatori în Areopag

Omul este muritor. Iar asta îl determină să fie selectiv. Necorespunderea dintre mulţimea izvoarelor de informare existente şi scurtimea timpului pe care îl are la îndemînă îl obligă pe om să renunţe la unele în favoarea altora. Dar, chiar dacă am presupune o infinitate de timpuri după care omul ar trebui, în cele din urmă, să moară, selectivitatea, care poate nu ar mai părea atît de stringentă în privinţa cantităţii, s-ar cere, totuşi, în cazul calităţii.

Aceasta însă în măsura în care întreaga viaţă pămîntească a omului este privită ca un urcuş continuu, potrivit credinţei ortodoxe, spre desăvîrşirea eshatologică, în condiţiile unui univers restabilit. Acest "spirit selectiv" despre care vorbim (numit de Sf. Părinţi "dreaptă judecată") este el însuşi o stare suficient de avansată a omului întru desăvîrşire, deoarece deja presupune o experienţă prealabilă a unei relaţii corecte şi armonioase cu Dumnezeu, prin îndeplinirea poruncilor Lui, pentru care omul se face primitor al darului "cunoaşterii binelui şi răului". Acest dar nu poate fi însuşit împotriva voii lui Dumnezeu (Facere 3, 5). Totuşi, omul, ca "chip şi asemănare a lui Dumnezeu" întruneşte în chip firesc, într-o stare latentă, cunoaşterea binelui şi răului, care străfulgerează, cel puţin haotic, orice activitate a sa. De aceea, scîntei a acestei cunoaşteri se pot desprinde chiar şi din tradiţiile culturilor păgîne, care nu sînt decît încă o dovadă a desăvîrşirii Creatorului ce se citeşte pînă şi din exemplarele cele mai puţin perfecte ale făpturilor Sale, deşi aceştia au abandonat voit Sursa desăvîrşirii lor. Identificarea acestor mostre de adevăr în tradiţiile păgîne, spre a le transcende, transformîndu-le în preludii stîngace ale mesajului hristic, este un act de iubire, pe care ni l-a şi arătat Sf. Apostol Pavel în predica sa din Areopag.

Creştinismul nu a respins, ci a folosit în predica sa tot ce s-a putut din culturile păgîne, mai ales din cea elină şi romană. Mitologia acestor popoare s-a transformat în sursă de simboluri cu conţinut creştin, ceea ce se vede foarte bine din arta catacombelor. |n general, toată teologia ortodoxă s-a zidit pe terminologia filosofiei păgîne eline, iar autori precum Platon şi Aristotel erau văzuţi ca nişte pregătitori ai propăvăduirii mesajului creştin, netezind minţile pentru a primi vestea despre viaţa de dincolo, despre virtuţi şi imperfecţiuni, despre o răsplată viitoare: fericire pentru cei virtuoşi (care la Platon erau filosofii) şi chinuri pentru cei leneşi. Pentru aceasta ei erau reprezentaţi în frescele bisericeşti, cum se păstrează şi pînă azi în Soborul Vasilii Blajenîi din Kremlin şi în alte părţi.

"Teologia trebuie să aibă expresie universală. Nu este doar un simplu accident faptul că Dumnezeu a plasat Părinţii Bisericii într-un context grecesc; nevoia de claritate în filosofie şi de profunzime în gnoză i-au obligat pe aceştia să purifice şi să sacralizeze limbajul filosofilor şi al misticilor, pentru a conferi mesajului creştin, care include tradiţia iudaică, dar o depăşeşte, caracterul său atotcuprinzător şi universal" (1).

Areopagul în care a propovăduit apostolul Pavel nu s-a surpat, ci doar a căpătat alte forme, poate mai subtile. Crezînd că "şi-a îngropat idolii" la îndemnul lui Nietzsche, lumea în care trăim şi-a ridicat alţii în loc, făcîndu-se pe sine obiect de închinare. Societatea contemporană, care nu se mai închină ploii şi soarelui – stiihiilor naturale, se închină în schimb altor stihii - culturale. Ea se hrăneşte din operele şi personajele-literare-himeră care i-au asaltat vocabularul şi sistemele valorice, personaje şi opere pe care se sprijină popoare întregi, ca un pămînt pe balenele străvechi.

Termeni ca "apolinic şi dionisiac" (2), "complexul Oedip" (3), sau expresii precum: "rîs mefistofelic"(4), atitudine rimbaldiană (5) ş. a., codifică limbajul societăţii moderne şi mai ales postmoderne (ca perioadă culturală) într-un mod artificial. Pentru a se face înţeles şi pentru a putea înţelege, omului nu îi mai este suficientă cunoaşterea limbajului curent, ci are nevoie şi de cunoaşterea acestor simboluri şi "parole", care nu sînt decît un metalimbaj, care devine accesibil doar iniţiaţilor. Faptul se resimte puternic mai ales în operele poeţilor postmodernişti, unde livrescul eclipsează şi sufocă realitatea, iar citatele şi calambururile care împresoară textul – intertextualitatea – devine un criteriu de valoare.

Aceeaşi situaţie era şi în Atena din perioada Apostolului Pavel, frînturi din piesele de teatru şi poemele vremii erau pe buzele tuturor. Apostolul Pavel le foloseşte în predica sa. Şi în acest sens putem vorbi de "intertextualism" la apostolul Pavel, în sensul atribuit de estetica postmodernistă. De exemplu: "Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune" (1 Cor. 15, 33), este o frază din comedia lui Menandr, iar atunci cînd îi mustră pe cretani: "cretanii sînt pururea mincinoşi, fiare rele, pîntece leneşe" (Tit 1, 12) Apostolul o face cu cuvintele poetului Epimenide. |n vestita predică din areopag, Pavel citează din poetul grec Aratos din Soloi. De fapt, acesta era un manual de astronomie în versuri. El începea cu imnul lui Zeus, din care Apostolul a folosit un vers, pentru ca, reieşind din el, să dea o concepţie corectă despre Dumnezeu: "căci al Lui neam sîntem" (Fapte 17, 28)6.

Noi trăim în mijlocul altarelor unor idoli subtili, cărora le jertfim întreaga noastră conştiinţă, întreaga libertate – cultura cu formele ei. "|n fiecare scorbură e aşezat un zeu", după cum scria cu adevărat regretatul Stănescu (7). Ca şi atunci, Dumnezeul nostru Iisus Hristos este un "Dumnezeu necunoscut", pe Care trebuie să-L facem cunoscut. Căci, ca şi atunci, "toţi... nu-şi petrec timpul decît spunînd şi auzind ceva nou" (Fapte 17, 21). Şi, de aceea noi, "stînd în mijlocul areopagului" culturii universale ar trebui să ştim a zice, precum a zis apostolul Pavel elinilor, popor de homosexuali: "Bărbaţi... în toate vă văd că sînteţi foarte evlavioşi, căci străbătînd cetatea voastră (istoria culturii universale) şi privind locurile voastre de închinare (operele şi personajele celebre), am aflat şi un altar pe care era scris: «Dumnezeului necunoscut». Deci, pe Cel pe Care voi, necunoscîndu-L, îl cinstiţi, pe Acela îl vestesc eu vouă" (Fapte 17, 22-23).

Ortodoxiei îi este străin spiritul inchiziţiilor. Şi poate aici este începutul deosebirii dintre Ortodoxie şi romano-catolicism. Ortodoxia nu se teme să afle lucruri compromiţătoare despre sine, de aceea nu interzice credincioşilor săi să cerceteze chiar şi izvoarele ostile ei. Deoarece, (şi iată un exemplu de adevăr fără voie, aparţinînd lui Leonardo Da Vinci), "cu cît cunoşti mai mult, cu atît iubeşti mai mult". Pînă şi scrierile păgîne pot fi o sursă de binecuvîntare a unicului Dumnezeu, pentru cel care caută această binecuvîntare. Să ne aducem aminte de vrăjitorul Varlaam, care, fiind plătit să blesteme poporul lui Israel, în loc să-l blesteme l-a binecuvîntat (numeri 22-23; Iosua 13, 22; 24, 10). |n acelaşi mod, orice operă de origine păgînă, cu caracter evident anticreştin, poate fi transformată în sursă de binecuvîntare. Mai în glumă, mai în serios, creştinul trebuie să ştie cum să oblige dracii ca să-L slavoslovească pe Dumnezeu. |n acest sens, tradiţia ortodoxă ne povesteşte anecdote captivante din vieţile Sfinţilor, cum ar fi cazul Sf. Ioan al Novgorudului care a zburat pe drac pînă la Ierusalim, ca să se închine la mormîntul Domnului şi altele ca aceasta.

Foarte mulţi, fără să fi citit măcar romane, cred că vor putea citi scrierile Sfinţilor Părinţi. Abandonarea romanelor nu trebuie făcută la poruncă, deoarece nu există o astfel de poruncă, ci din convingere. Într-un cuvînt, trebuie să citim atîtea romane încît să ni se facă lehamite. "De ce se zice că chiar şi slăvitul Moise, a cărui nume înaintea oamenilor era foarte mare din cauza înţelepciunii lui, mai întîi şi-a antrenat mintea cu ştiinţele egiptene şi pe urmă a purces la contemplarea Celui ce este. Dar asemenea lui în timpuri mai tîrzii despre înţeleptul Daniil se povesteşte că el în Babilon a învăţat înţelepciunea haldeilor şi abia după aceea s-a atins de lecţiile Dumnezeieşti".

Acest sfat a fost lăsat tinerilor nu de oricine, ci de un mare ascet şi învăţător al Bisericii, Vasile cel Mare. Iar despre Sf. Grigore Teologul se spune că "observînd că Apolinarie (ereticul) a scris multe cărţi în versuri de diferite măsuri, şi cu acestea izbutea să atragă pe mulţi la erezie, ca om învăţat, a găsit cu cale să întrebuinţeze timpul de linişte şi de răgaz... scriind acele bucăţi în versuri". [...] "Mai degrabă să vedem, cum a eludat acest fericit bărbat acea lege straşnică a tiranului (Iulian), după care nu era îngăduit creştinilor să se adape la izvorul ştiinţei profane? Iată cum: A-nceput să alcătuiască el însuşi versuri epice sau iambice şi elegiace, trimetrice sau şi alte forme şi măsuri de versuri, obişnuite în tragedie sau în comedie, cultivînd toate stihurile, încît mai că n-a rămas nici o formă literară, care să nu se găsească în cărţile sale. Negreşit, el a folosit toate aceste forme literare în scopuri pioase, fie lăudînd virtuţile şi curăţia trupească şi sufletească, fie alcătuind tratate teologice şi rugăciuni scrise în versuri; apoi s-a ferit cu totul de obscenităţile şi frivolităţile care se găsesc în miturile şi povestirea minunilor zeilor păgîni, după cum se şi cădea; dar a izbutit să dea totuşi creştinilor învăţături pline de înţelepciune, încît nu şi-a atins deloc scopul legea nebunească a împăratului necredincios, care privea cu ochi răi cultivarea creştinilor..." (8).

Sentimentele general umane este bine să le educăm şi prin lectura unor cărţi laice cu mesaje corespunzătoare, ele fiind mai potrivite stării oricărui om încă neînduhovnicit. Ele au doza necesară de sentimentalitate prin care comunică sufletul încă ne-despătimit. Nu oricine poate citi dintr-o dată şi fără daună scrierile Sfinţilor Părinţi, adică fără a se batjocori de către diavol prin luarea asupra sa a unor nevoinţe peste puteri, fie căzînd în mîndrie păguboasă, fie în deznădejde din cauză că nu poate împlini cele citite – în felul acesta mulţi îşi dezechilibrează nu numai viaţa personală, ci şi pe a celor din jur.

Se ştie că Sfinţii de la Optina recomandau mirenilor să asculte muzică simfonică, în prima fază, pentru a-şi ascuţi sufletele. Numai omul care a dobîndit darul rugăciunii ştie de ce nu mai citeşte poezii şi romane, ceilalţi însă o fac fie din lene, fie din îngîmfare, socotindu-se mai avansaţi duhovniceşte decît sînt într-adevăr. Este mai degrabă o formă de a-ţi scuza propria incultură şi lene, căci unii ca aceştia nu numai că nu citesc cărţi laice, ci nici măcar pe cele bisericeşti, sub pretextul că "se roagă". Cuvîntul acesta este bun pentru mireni, care, trăind în lume, se cuvine să se educe pe sine şi pe copiii lor, ca să nu fie prilej de sminteală şi de poticnire pentru cei slabi. Iar dacă vor să fie doar rugători, să se călugărească, căci călugării cu adevărat nu mai au nevoie să citească din cărţile lumeşti, decît la nevoie, şi atunci pentru a folosi pe alţii, în scopuri misionare, nu duhovniceşti.

"Pentru veacul acesta v-aş sfătui – scrie Sfîntul Vasile cel Mare, adresîndu-se tinerilor – să vă agonisiţi călăuzire, nelăsînd, cum zice proverbul, nici o piatră nemişcată, numai dacă aceasta vă va aduce vreun folos". Pietrele la care se referă Sfîntul sînt, desigur, ştiinţele şi artele lumeşti, care "creează o privelişte deloc necuviincioasă" pentru sufletul care se împodobeşte cu ele, fiind "precum frunzele pentru pomul cu roadă, iar roada este adevărul, Carele este Hristos, pe Care trebuie să-l avem în inimile noastre întîi de toate" (9).

Desigur, mesajul creştin nu are nevoie să fie completat, deoarece el exprimă plinătatea, totuşi el are nevoie să fie explicat şi transmis. În acest sens operele multor autori laici şi păgîni exprimă exemplar drama despărţirii omului de Dumnezeu. Ele sînt acea "căutare a sufletului de a se odihni întru El", după cum scria Fericitul Augustin chiar la începutul "Confesiunilor" sale. Cei mai mulţi dintre oameni se află anume în această stare primitivă de căutare. De aceea, cunoaşterea reperelor de care se conduc în căutarea lor ne va uşura comunicarea cu ei. "Hristos e uşa" (Ioan 10, 9) şi cine va intra prin El se va mîntui. Cei care încă mai sînt fascinaţi de operele artiştilor se aseamănă cu pruncii care îşi întind mîinile spre clanţa acestei uşi şi nu o ajung. Căci oamenii copleşiţi de artă au psihologia copilului care cere şi plînge anume după cana care s-a stricat, refuzînd să primească alta nouă. Atunci cînd vrem să înlocuim cana stricată cu una nouă, noi trebuie să începem de la a-i explica copilului de ce cana nouă seamănă cu cea veche, iar mai apoi să-i arătăm priorităţile ei, ca în cele din urmă să-l convingem că, de fapt, cana veche a fost una foarte rea şi urîtă şi că cea nouă este mult mai bună, iar el primeşte "bravo" că a înţeles. Tot aşa, noi trebuie să înlocuim cultura, care, deşi are multe lucruri bune, totuşi este impregnată de elemente păgîne şi primitive, prin învăţătura supremă a lui Hristos. Noi trebuie să demonstrăm un lucru atît de banal: că a crede mai uşor lui Dante sau Eminescu decît lui Hristos nu presupune o distincţie intelectuală deosebită.

Pentru aceasta, anume în condiţiile societăţii culturalizate de azi, cînd anumite şabloane culturale au eclipsat orizontul adevăratei spiritualităţi, de cele mai multe ori este ineficient a recurge la terminologia şi simbolistica biblică, deoarece ea sau nu este cunoscută pur şi simplu, sau, ceea ce este şi mai rău, a suportat de pe urma propagandei ateiste şi eretice deformări catastrofale. De aceea, pentru a ne face înţeleşi, după două mii de ani de creştinism, cînd pare că toţi stau cu el pe buze, încît avem şi partide politice creştin-democrate, predicatorul ortodox trebuie să recurgă la metodele apologeţilor din primele veacuri care predicau între păgîni. Din acest punct de vedere, e cu efect cînd un creştin poate repeta mai des replica apostolului Pavel din Areopag: "precum a zis unul din poeţii voştri" (Fapte 17, 28).

Fără îndoială, la vremea Apostolului Pavel şi chiar a Sfîntului Vasile cel Mare, care sfătuia fără nici o reţinere ca tinerii să citească scrierile poeţilor păgîni spre folosul propriu, literatura laică încă nu se umpluse de sutele de mii de opere, lipsite de orice valoare, pe care le avem azi. Nu în zadar Sf. Teofan Zăvorîtul, care a trăit în secolul trecut, la întrebarea unei femei dacă se pot citi scrierile laice, a răspuns: "Printre dinţi îţi spun, abia auzit, că, totuşi, se poate. Dar nu prea mult şi nu fără discreţie; nu vă îmbălegaţi căpşorul vostru curat" (10). Sigur că marele cărturar ierarh şi ascet Teofan cunoştea prea bine scrierile Sf. Vasile şi vederile lor în privinţa citirii scrierilor laice nu se contrazic. Pur şi simplu, cei doi ierarhi se refereau la două feluri de literatură laică, cea greacă, din perioada Sf. Vasile şi romanele ieftine franţuzeşti care începuseră să fie foarte la modă în Rusia de la sfîrşitul secolului trecut.

La urma urmei, dacă ateiştii, pentru a lupta cu Biserica, citeau cărţile Sfinţilor Părinţi, de ce ortodocşii, pentru a convinge ateiştii şi ereticii, n-ar avea voie să citească din cărţile acestora? Aceia urmăreau să facă rău, noi urmărim să facem bine. Dumnezeu să ne ajute!

Cu atît mai mult că lupta cu ateismul pare să se fi sfîrşit. Mult mai periculoasă şi mai grea e lupta cu politeismul, cu mulţimea demonilor cărora li s-a dat voie să năvălească în lumea şi în viaţa noastră.

"O, nu te tăia la mînă sau la picior,

din greşeală sau dinadins.

De îndată vor pune în rană un zeu,

ca peste tot, ca pretutindeni,

vor aşeza acolo un zeu

ca să ne închinăm lui, pentru că el

apără tot ceea ce se desparte de sine.

Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde

ochiul,

pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza

în orbită un zeu

şi el va sta acolo, împietrit, iar noi

ne vom mişca sufletele slăvindu-l…

şi chiar şi tu îţi vei urni sufletul

slăvindu-l ca pe străini" 11.

Pr. Savatie Baştovoi

1 Vladimir Lossky, "Introducere în teologia ortodoxă", Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pg. 36.

2 Friedrich Nietzsche în "Naşterea tragediei eline" şi alte scrieri.

3 Concept introdus de Sigmund Freud, care presupune manifestarea instinctelor sexuale ale băiatului faţă de mama sa şi, respectiv, ale fetiţei faţă de tată, avînd ca prototip pe Oedip din tragediile lui Sofocle. Teoria lui Freud despre libido şi vise a fost preluată de diverşi artişti şi scriitori.

4 Eugen Ionesco în "Cîntăreaţa cheală".

5 Atitudine rimbaldiană, adică revoluţionar sinucigaşă. Rimbauld, poet simbolist francez de la sfîrşitul sec. trecut, a promovat masochismul ca sursă de inspiraţie artistică: "Poetul se aseamănă cu cel ce îşi cultivă bube pe făptură" (Vezi Hugo Friedrich, "Structura liricii moderne"). Faptul se cultivă şi la nivel comportamental, de libertinaj, prin excese şi perversiuni sexuale (în cazul dat homosexualitate cu alt simbolist, Verlaine), beţii şi droguri. La 19 ani poetul îşi încheie activitatea literară, făcîndu-se traficant de sclavi undeva prin Africa. Moare la 36 de ani după amputarea piciorului în care a fost împuşcat de "iubitul" său Verlaine, într-un acces de gelozie.

6 Блаженнейший Митрîпîлит Владимир (Сабîдан), "Павел, призванный апîстîл", Тîм V, pg. 126-128.

7 Nichita Stănescu, "11 Elegii", Elegia a doua.

8 Viaţa Sf. Grigorie Teologul alcătuită de preotul Grigorie (sec. VIII), în Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvîntări teologice, Ed. Herald, Bucureşti, paginile 43 şi 19.

9 în "Către tineri, despre cum să ne folosim de scrierile păgîne", Вîстîчные îтцы и учители Церкви IV века в трех тîмах, изд. МФТИ, Мîсква 1995, pg. 174-175.

10 Св. Феîфан Затвîрник. "Чтî такîе духîвная жизнь и как на нее настрîиться". Мîсква 1914. Pg. 86.

11 Nichita Stănescu, "11 Elegii", Elegia a doua.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!